Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Lectura, vorbesc de cititul cărţilor, despre care există un citat celebru conform căruia „este singurul viciu nepedepsit”, are o derulare cu adevărat ritualică. Micile gesturi care pregătesc lectura o sacralizează, o trasformă într-un act magic. Viciul nepedepsit al lecturii include, evident, şi sentimentul vinovăţiei. În copilărie, când am descoperit cărţile şi nu mă puteam dezlipi de ele pentru nimic în lume, prima interdicţie instituită de tata se referea la arderea gazului din lampă. Ca să pot citi seara şi noaptea, îmi cumpăram o lanternă şi citeam sub pilota înfoiată, cu inima bătând nebuneşte de frică. Vara era simplu. Îmi luam cartea şi plecam departe, pe câmpul din spatele casei, mă ascundeam în grâu şi citeam până când, din pricina soarelui, literele îmi păreau cenuşii şi subţiate şi întreg universul vizibil se micşora de parcă l-aş fi privit de la mii de metri.

Odată cu consacrarea (?) mea ca poet – după ce am câştigat nu-ş-ce premiu la Tinere Condeie şi am participat la tabăra naţională de literatură a liceenilor, „Excelsior” – unde am întâlnit primii scriitori adevăraţi, cu cărţi publicate, la care mă uitam ca la nişte zei din Olimp pogorâţi printre muritori (Mircea Nedelciu , Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Petru Cimpoeşu, Ion Bogdan Lefter)  – am venit acasă cu un tupeu sinucigaş şi, pe buturugă, în curte, le-am povestit cu ochii strălucitori părinţilor mei cum a fost la tabără scoţându-mi în acelaşi timp pachetul de Kent din rucsac şi, după ce i-am servit şi pe ei cu mâinile tremurânde, mi-am aprins şi eu una. N-au ştiut ce să zică: eram poetă? eram!, era clar, nu puteau să-mi interzică să fumez.

Mircea NedelciuMircea CărtărescuFlorin IaruIon Bogdan LefterPetru Cimpoeşu

Profitând de deruta lor şi de „terenul” câştigat am plusat şi am declarat că eu mă mut în camera mea, „pe beci” (era o încăpere cu pereţii de bârne, netencuiţi, folosită ca magazie), pentru că trebuie să scriu şi ziua nu mă pot concentra, iar noaptea i-aş deranja pe ei. Tata n-a zis nimic atunci însă, după câteva zile când mi-a mai trecut euforia, m-a „invitat” să-l ajut la tencuit. Am muncit vreo două săptămâni, cu drag, pot să spun. Am căutat mobilă veche şi mi-am încropit o cameră. O masă veche de lemn în faţa geamului, acoperită cu o faţă de masă albă, de in, un pat cu tăblie, din acelea arhaice, cu tăbliile maronii, un reşou făcut dintr-un bolţar şi-o rezistenţă, un ibric de cafea, smălţuit, roşu cu buline albe,  două ceşti de cafea, albe cu desen auriu pe buză, un lavoar (pe vremea aceea nu „trăsesem încă apă curentă), un scaun şi două rafturi de bibliotecă. Evident, scrumieră.

Acolo, în cămăruţa mea mirosind a var proaspăt, a cafea şi vag a tutun, am petrecut cea mai frumoasă, cea mai pură, cea mai plină, cea mai inspirată şi mai efervescentă perioadă din viaţa mea.

Aveam doi profesori la liceu, cel de română şi cel de filozofie, care-mi împrumutau cărţi, unele „interzise” pe vremea aceea. Nu mai ţin minte titlurile, cred că autorii erau Mircea Eliade, Augustin Buzura, Emil Cioran. Mircea Nedelciu îmi împrumutase Cursul de Limbă şi Civilizaţie franceză, cel al lui Georges Mauger, din care mai păstrez şi astăzi, cu sfinţenie, volumul II. Deşi m-am mutat de 20 de ori dintr-un oraş în altul şi dintr-o chirie într-alta şi am luat-o de la zero de cel puţin trei ori, pierzând, vânzând sau dăruind toate cărţile, de cartea aceasta nu m-am despărţit. Celelalte volume au rămas la o prietenă de-a mea care a murit la numai 25 de ani, prietenă cu care „am făcut revoluţia”.   Mi le împrumutau învelite în hârtie de ziar, copertate în foile acelea care lăsau plumbul de zeţărie pe degete. Acasă, le scoteam „coperţile” ferfeniţite şi le înveleam din nou cu hârtie albastră, din aceea cu care ne înveleam, la începutul anului şcolar caietele de şcoală şi manualele. Aşezam cartea pe masă, pe faţa albă de masă, îmi ascuţeam creioanele, două, trei, patru. Îmi scoteam din raft caietele de matematică de 200 de file (vi le aminţiţi?, nu mai există) şi citeam cu creionul, notându-mi pe caiet diferite fraze sau sintagme sau diferite tehnici de realizare a unui personaj sau a unei situaţii. Uitam să mănânc şi uitam de mine.

Cărţile care-mi plac – de exemplu, Idiotul sau Crimă şi pedeapsă ale lui Dostoievski, Craii de Curtea Veche a lui Mateiu Caragiale (pe care eu îl consider genial), Magicianul lui Fowles, În căutarea timpului pierdut al lui Proust; Camus, Sartre, romantismul francez, romanele de familie englezeşti, latino-americanii; de curând, Mă numesc Roşu, al lui Orhan Pamuk – nu le las din mână până nu ajung la final, indiferent ce aş avea de făcut şi indiferent cât e de târziu. Le recitesc, mai târziu, de data aceasta cu pauze, descoperind alte şi mereu alte orfevrării care-mi scăpaseră la prima lectură. Nu citesc niciodată în baie, mi se pare un sacrilegiu, şi nu citesc în tren decât ca să pun o distanţă între mine şi ceilalţi cu care călătoresc fortuit împreună, dacă n-am chef de conversaţie.

Tot în vremea aceea, bântuită de demonul scrisului, am încercat un jurnal în genul celui al lui Mircea Horia Simionescu, jurnal care a rămas la M. Nedelciu. Am vorbit zile şi nopţi, am vorbit până la epuizare despre scris, scriitori, scriitură. Nici atunci şi nici acum nu luam şi nu iau în serios această falsă vocaţie a mea. Mircea o descria, prezenta dezavantajele, chinurile, zbaterile, nebunia scrisului, să mă descurajeze. Îmi mai spunea că n-am trăit nimic ca să fiu în stare să scriu convingător, cu o anume maliţie care-i era caracteristică. Când a murit, lumea mea imaginară, turnul scriitorului, s-a prăbuşit în mine cu un huruit demenţial pe care-l aud şi astăzi.

Nu am un model de scriitor, pe care să-l urmez. Bine, undeva în cromozomii mei, odată cu învăţatul cititului de pe o carte de Poesii , cred că l-am „asumat” pe Mihai Eminescu. Mi-a spus cineva că scriitura mea seamănă cu a Sylviei Plath. Am citit-o;  nu seamănă.

Dificultatea vine din povara că pot să scriu orice, aproape orice, de la poezie lirică la poezie postmodernistă, de la discursuri şi analize politice la proză. Ei, cu proza-i mai greu. Mereu mi-a fost frică de proză. De personajele cărora le insufli viaţă şi ele se ridică apoi din fila scrisă ca nişte stafii şi te urmăresc zi şi noapte.

Îi mulţumesc Mariei pentru această leapşă care a răscolit amintiri pe care le-am crezut uitate.

Anunțuri