Etichete

, , , , , ,

ioniliescu1

Azi este aniversarea politicianului român care a marcat prin deciziile lui, în mod decisiv, perioada post-decembristă a istoriei noastre: Ion Iliescu.

Dacă unii îl contestă iar alţii îl adulează, unii încearcă să-i minimalizeze meritele iar alţii să-l pună la stâlpul infamiei drept unic responsabil pentru tot ce e strâmb în şubreda noastră democraţie, un lucru este cert: nu putem să ignorăm valoarea acestui om surprinzător, nu numai ca politician.

În 21 decembrie 1989, în ziua în care a apărut la televizor, în secunda când a început să vorbească, am ştiut că el ESTE. Nu pot să spun pe ce se baza intuiţia mea la vârsta aceea,  dar dintre toţi aceia care vorbiseră acolo, euforici şi exaltaţi, el a adus cu sine calm şi siguranţă.

Am citit şi am auzit multe mărturii despre acele zile fierbinţi. Şi despre zilele de dinainte. Şi despre anii de dinainte. Evident, Ion Iliescu  nu a apărut din neant. A parcurs perioada comunistă făcând mai mult bine decât rău. Şi la Iaşi, şi la Timişoara, şi la Editura Tehnică. Oamenii care au lucrat nemijlocit cu el au rămas cu fascinaţia pe care doar un om special o exercită. Nu a fost de acord cu derapajele sistemului, cu exagerările, şi şi-a manifestat dezaprobarea oriunde se întâlnea cu oamenii, public, cu argumente, cu măsură.

Ce are atât de special Ion Iliescu e greu de spus. În 1989 am luat lucrurile aşa cum erau, purtată de valul revoluţionarismului total. Sunt un om necugetat, din aceia care sunt în stare să moară senini pentru o cauză dacă cred cu adevărat în ea. Atunci, în ’89, aş fi murit mai bine decât să accept în continuare o viaţă închisă într-o cutie etaşantă, cum era România atunci. Deşi mulţi dintre cei care citesc acest blog sau mă cunosc mă consideră un fanatic  pro Ion Iliescu să ştiţi că nu e chiar aşa. Am lucrat, studentă fiind, la o gazetă de dreapta, în Timişoara, în perioada de dinaintea alegerilor din 1996, iar atmosfera în redacţie şi în oraş nu era una deloc pro-iliesciană. Pe vremea aceea nu aveam convingeri politice iar politica mi se părea ceva îndepărtat şi indemn. Dar încrâncenarea celor care erau „împotriva lui Ion Iliescu”, unii intelectuali subţiri şi elitişti, mi-a atras atenţia şi m-a intrigat. ” De ce ar urî un om cultivat, un intelectual, un om politic?” Sigur, răspunsul nu-l am nici astăzi, însă fascinaţia lor neagră pentru personajul Ion Iliescu m-a făcut să am dubii în privinţa lui „a urî” pur şi simplu.

Anii mei s-au dus – acumulând sau pierzând, asimilând sau sintetizând – şi, în 3 martie 2004 am avut răspunsul acelei întrebări care rămăsese deschisă. Am intrat la Cotroceni, să-l felicităm pe preşedinte. Lume şi ţară. Felurite chipuri pe care le ştiam mai mult de la televizor şi de la întâlnirile guvernamentale; n-aş fi îndrăznit să mă apropii să salut. Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat vreodată să simţiţi că sunteţi într-o poveste pe care aţi trăit-o deja şi toate amănuntele, mişcările, lucrurile sunt la locul lor iar succesiunea este cea pe care-o anticipezi. În acele trei minute cât ne-am strâns mâinile şi ne-am spus cuvintele de complezenţă care se spun în asemenea ocazii, am avut o revelaţie. N-aveţi decât să râdeţi şi să mă persiflaţi. Puţin îmi pasă. Evenimentele care mi-au schimbat cursul vieţii nu au fost niciodată unele îndelung gândite şi pregătite. De câte ori destinul meu şi-a căutat alt făgaş, schimbarea de direcţie a fost una spontană, determinată de un „ceva” pe care nu l-am găsit. Niciodată nu e un gând al meu, personal. Este un gând al universului care ajunge la mine fără să fie tradus în cuvinte. În acel moment, în 3 martie 2004, am căpătat, fără să fiu conştientă, a numită „proprietate” care mi s-a trasmis într-un mod subtil. Tot ce am trăit de la acel moment s-a circumscris acestei idei pe care n-am rostit-o niciodată explicit: „Oare ce-ar spune domnul Iliescu?” Pentru acest gând, pentru această determinare a mea, interioară, am plătit.

Domnul Ion Iliescu este un om care crede total în ceea ce este şi în ceea ce face. Nu spune niciodată cuvinte care nu trebuie spuse, indiferent ce strategii iscusite ar folosi interlocutorul. Materia din care e făcut e o formă de energie fundamental bună. Dintre toţi oamenii pe care i-am întâlnit şi cu care am stat de vorbă, şi cred că am cunoscut foarte mulţi, mi-a lăsat o impresie de neşters. Nu pentru că era preşedinte. Pentru că e un om cu totul şi cu totul uluitor.

Îi doresc domnului Ion Iliescu să i se-mplinească crezul. Lângă înţelepciunea ce-l caracterizează să se adauge satisfacţia că a clădit o structură care funcţionează autonom, capabilă să răspundă provocărilor lumii moderne. Îi doresc să fie sănătos şi cu acelaşi tonus extraordinar care mi s-a transmis şi m-a făcut să depăşesc orice neputinţă.

 

 

Anunțuri