Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

36a0e_bruges-belgique

Maşinile de poliţie bruxeleze încadrară jeep-ul Oanei de o parte şi de alta. Din faţă înainta cu viteză un TGV, aşa încât Oana fu nevoită să tragă într-o parte, transformând una din maşinile care o flancau într-un fel de scuter.

– Puii mei! Mno, asta nu mai e literatură, e pe bune. Crina, am pus-o! Ce facem? Eu simulez nebunia şi tu zici c-ai vrut să mă opreşti?

Crina nu mai avu răgazul necesar unei replici, Oana coborând vijelios de la volan.

– O!!! Ceau!!! Ce faceţi? Cum mai sunteţi? Bine?… Am vrut să facem o plimbare, să cunoaştem tenebrele capitalei europene… Îmi pare rău dacă v-am făcut deranj. Ea e doamna Crina. E directoare de ziar, nu vă holbaţi aşa. Iar eu sunt romancieră. Una cunoscută, am şi epuizat tirajul la primul volum din Războiul Reginelor. Clar? Îmi spuneţi şi mie de unde-aţi ştiut că suntem aici?

Dintr-una dintre maşinile poliţiei coborâră Sfinxul şi Pescăruşul, risipind nedumeririle Oanei. Sfinxul, privind-o pieziş, îi zise:

-Te urmăresc din ţară, te urmăresc. Pas cu pas. Uite, eşti aici pe GPS, am datele, clar. Tot am, tot. Ţi-am implantat şi un cip de urmărire, na.  Ce crezi că faci tu ce vrei? De mine nu scapă nimeni, să fie clar. Punct! Io-s turbo! Nici divele şi prinţişorii nu scapă neam. Pac! Uite-aşa ţi-i fac, uite-aşa! făcu ea gestul sacadat cu cantul palmei ca şi cum ar fi tocat ceva pe-un tocător imaginar.

– Da’ ce-ai cu mine? se miră Oana cu nişte ochi imenşi.

– Ce-am cu tine, ce-am cu tine… o îngână Sfinxul. Am! Cum să nu am! Am cu toţi! Pe toţi vă rezolv, n-aveţi voi grijă. Ce credeţi că eu…? Ştiu eu ce ştiu! Nu-s nebună, dacă asta credeţi!

– Dar n-a zis nimeni că eşti nebună, da’ nu-nţeleg ce ţi-am făcut să mă urmăreşti!

– Ca să vedem dacă se confirmă, na! Aşa adun eu informaţii şi le verific. Vă ştiu IP-urile la toţi, ce credeţi voi că eu…? Pe toţi, pe toţi vă pun eu… Io-s sârb corcit cu oltean, vi-aţi pus-o cu mine! Unul nu scapă!

Oana, uimită de această faţă necunoscută a Sfinxului, se declară dezarmată. Atunci o zări pe Pescăruşă.

– Şi tu? Tu de ce mă urmăreşti? Hai zi-i, că tu păreai întreagă la scufiţă. Sau?…

Pescăruşa plecă pleoapele timid şi vorbi cu glas pierit:

– Era interesant! Mi-a zis că sunteţi spioane şi să mergem să documentăm cazul… Ea m-a pus… Eu nu vreau… da’  e interesant. Şi am ajutat autorităţile! Dacă omoraţi pe cineva?

– Păi am omorât vreo două sute…Vreo 173 am numărat eu, da’ am pierdut şirul, la un moment dat… mârâi Crina.

Oana îi trase un ghiont:

– Taci din gură, nu da din casă. A fost un puseu de sinucidere în masă. N-am omorât pe nimeni, nu recunosc nimic.

Odată cu maşinile de poliţie apăruseră şi microbuzele televiziunilor. CNN-ul şi Euronews transmiteau deja, în direct, de la locul întâmplării. O reporteriţă drăguţă, cu ochelari de fiţe, se apropie de cele două protagoniste ale scenei.

– Bună ziua, sunt Cerasella Fătu, de la Euronews. Vă rog să ne spuneţi cine sunteţi şi ce s-a întâmplat.

– Bună ziua, vouă şi telespectatorilor voştri! Hello Roumania! zâmbi Oana strâmb în cameră şi încercă să fluture o mână. În spatele ei deja se adunase o mulţime de feţe murdare şi însângerate iar în prim-plan zâmbeau şi se scălămbăiau, făcând cu degetele semnul „victoriei”, Sfinxul şi Pescăruşa.

– Eu sunt scriitoare de romane dark fantasy, reluă Oana, mă numesc Oana Stoica Mujea, şi ea – balansă mâna înspre Crina – este director al marelui şi spectaculosului cotidian Gazeta de Nord-Est. Documentam la faţa locului proiectul unui film de lung metraj, după romanul Războiul Reginelor, se numeşte … Crina, zi şi tu ceva, ajută-mă! zi-mi un nume de film că nu-mi vine acuma! rosti ea printre dinţi.

Crina înaintă scuturându-şi pentru început frumoasa podoabă capilară, tuşi să-şi dreagă glasul şi începu:

– Bună ziua. După cum v-a spus şi bună mea prietenă, mă numesc Crina, ca bloggeriţă, sunt Sătmăreanca, sunt directoare de cotidian şi protagonista multor postări ale bloggerilor din ţară şi … am venit în minunatul dumneavoastră oraş să prospectăm condiţiile pentru a filma un lung metraj. Încă nu ne-am decis asupra numelui filmului, asta se va anunţa la o dată ulterioară, după consultările pe care le vom avea cu echipa de regizori care au regizat filmele premiate la Cannes, ştiţi desigur, California Dreamin’ a lui Cristi Nemescu, în care a jucat şi Armand Assante şi cel al lui Cristian Mungiu, care-a câştigat Palme d’Or, Pa-tru luni, trei săp-tă-mâni … şi, aici întreaga asistenţă silabisea deja alături de Crina numele filmului laureat, şi trei zi-le!.

Discuţiile se deplasară imediat înspre cinematografie, fiecare avea o opinie despre acordarea Oscarurilor şi a celorlalte distincţii,  dezbaterile se încinseră şi toată lumea uită, ca hipnotizată de magia celei de-a şaptea arte, scopul iniţial al descinderii în catacombele metroului. Cu spiritul ei organizatoric, Crina, ajutată de doi haidamaci pe care-i îmboldi din priviri, scoaseră scaunele din maşina zobită a poliţiei, le aşezară în formă de semicerc, scoaseră şi o banchetă din carul de televiziune de la Euronews şi improvizară o masă, se aşezară şi începu o dezbatere aprinsă despre starea cinematografiei mondiale, despre păstrarea valorilor şi tradiţiilor în contextul globalizării, despre locul şi rolul literaturii în societate şi despre aspectele multiculturalităţii în concertul european al valorilor. În final ajunseră la statutul şi condiţia bloggerului român şi, prin extensie, a celui european. Dezbaterea era extrem de vie şi de interesantă şi a şi fost prezentată la ştirile de seară drept o iniţiativă a bloggerilor români sosiţi în vizită la Parlamentul European pentru a propune o rezoluţie care să le garanteze dreptul la liberă exprimare, indiferent dacă înjură guvernul şi folosesc expresii obscene, o iniţiativă avangardistă şi şocantă având în vedere locul în care ei au decis să-şi prezinte doleanţele.

Ştirea fiind făcută, personalul  televiziunilor îşi strângea fiecare cablurile, proiectoarele, microfoanele şi trepiedurile, şi în acest timp, Oana şi Crina se strecurară prin mulţimea de gură-cască şi ieşiră afară din staţia de metrou.

– Na. Şi unde suntem aici? Acuma cum ajungem la hotel? Dracu’ ştie unde suntem, rosti Oana, supărată, ca un copil dezorientat.

– După ce te-am scos din căcat mai şi comentezi. Lasă, aflăm noi unde suntem. Era mai bine în arest? Ai văzut ce păţesc personajele alea în Imperiul lu’ Sorian, n-ai văzut ce-a scris Agentu’? No, cre’că suntem la Bruges.

– Ei, cum o să fim la Bruges? strigă Oana înspăimântată.

– Ce, n-ai cardurile la tine? N-ai zis tu că vrei să mergi la cumpărături, la Bruges, c-ai auzit tu că nu ştiu ce reduceri sunt?

– Da, măăă, Crina, măăă… Vreau la cumpărături dar nu aşa, fortuit.Vreau de bună voie. Când vreau eu, nu că m-a aruncat acum soarta aici…

– Oana dragă, nu ştiu care-i romancierul dintre noi două, dar fortuit exact asta înseamnă. Întâmplător. Prin voia Fortunei, adică, for-tu-it.

– Bine că te găsişi tu marea filoloagă să mă pisălogeşti pe mine acum la cap cu fortuit. Şi cu valenţele sorţii.

– Valenţele-s la chimie… şopti Crina ca pentru ea.

– Bine bă că eu sunt proastă! Bine! Eu sunt proastă, na! Îţi convine acuma?! Şi dacă-s proastă, să-mi zici tu cum ajungem la Bruxelles, că eu mă aşez aici pe piatra asta şi aicea stau. Nu mă mişc de-aici nici dacă vine … Papa! Na! Nici dacă vine preşedintele Parlamentului European! Na! Acuma să te văd ce faci!

În timp ce Oana zicea acestea, se aşeză pe marginea bordurii, chiar aşa, în ţinuta ei de gală, cu dantele şi brocarturi, cu pantofii de antilopă cu toc cui.

Crina stătea dezarmată în picioare, cât era de lungă, îşi puse mâinile în şolduri, deşi şi le-ar fi băgat mai degrabă în coama neagră a acestei făpturi mici şi răzgâiate care era totuşi prietena ei. Cum stăteau aşa, stane de piatră, lângă ele opri o limuzină neagră cu geamuri fumurii, cu steguleţul cu stele galbene pe un cer albastru deasupra, uşa se deschise Hans Gert Poettering, preşedintele PE, le făcu semn, amabil, să urce.

Crina îi făcu semn din ochi Oanei.

– Cine-i ăsta? Unde dracu ai mai văzut tu să urc eu în maşină cu necunoscuţi? Te-ai dilit? Eu nu urc.

Crina se aplecă spre ea şi, după pletele ce-i acoperiră faţa, îi şopti:

– E preşedintele Parlamentului European, nu fi…

– Poa’să fie şi Preşedintele planetei, eu nu urc în maşină cu necunoscuţi, aşa mi-a zis bunica, aşa fac! Tu îl cunoşti pe ăsta?

– L-am văzut la televizor, hai nu face scene că el e.

Oana o dădu la o parte cu o mână şi de-acolo, de pe bordură, îl întrebă:

– Cine sunteţi, ce vreţi şi cine v-a trimis aici?

– Stimată doamnă, stimate doamne, v-am văzut la ştiri că v-aţi manifestat dorinţa să depuneţi o scrisoare la preşedinţia Parlamentului pe care îl conduc şi, văzându-vă aici, aş dori să vă ajut să ajungeţi la destinaţie. Pe drum, mai stăm de vorbă. Vă înţeleg neîncrederea, e pe deplin justificată. Dar e şi doamna Corina Creţu cu mine, uitaţi-vă. Şi-a manifestat îngrijorarea pentru soarta dumneavoastră şi m-am oferit să o ajut.

Cele două greu încercate doamne îşi lungiră gâturile şi, observând-o şi pe Corina în interiorul imensului habitaclu, consimţiră să urce, după ce se scuturară mai întâi de praf pe haine şi pe încălţări.

Anunțuri