Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (XI)

După al treilea pahar de Uzo – aşa s-a convenit, să începem cu băutura tradiţională a gazdelor, cu atât mai mult cu cât licoarea cu gust de medicament a fost furnizată în mod gratuit  – atmosfera a început să se destindă. Oana se prefăcea interesată de chifteluţele din carne de miel. După ce gustă una, şi-i spuse Crinei că sunt foarte gustoase, Crina luă platoul din faţa lui Darius, îl trase spre ea şi-i răspică acestuia printre dinţi:

– Sunt din carne de mangustă. Nu-ţi fac bine la ficat. Şi-apoi, şi-aşa eşti cam gras.

– Uecs! se strâmbă Darius.  Dar voi cum puteţi să mâncaţi aşa ceva? Stai puţin! Că brânza e de capră, naturală sută la sută! Aia nu-mi face rău!

– Nu le mâncăm, dar le luăm la pachet, le duce Oana la câinii de la bunica ei! Iar brânza nu e degresată, vrei să-ţi crească colesterolul?

– Păi văd că mâncaţi, mai scânci Darius.

– Ai băut cam mult, conchise Crina şi-i luă şi paharul de Uzo din faţă, punând în loc un pahar gol. Apoi strigă la unul dintre picoli: Îmi aduceţi vă rog o sticlă de apă de la chiuvetă? Că domnul Darius nu poate să bea apă neclorinată.

– Lasă, Crina, că beau apă plată… mai insistă concesiv totuşi, Darius.

– Ei, bei pe pula apă plată! Bei ce zic io, ai înţeles?! Că eşti din grupul de la Satu Mare, nu eşti de capul tău! Dacă nu, n-ai decât să te duci la altă masă!

– Păi… M-aş duce la masa lu’ Vania, că uite ce veseli sunt şi râd într-una acolo… Numai noi stăm ca nişte momâi încruntate… Am venit la Bruxelles să ne distrăm, nu? îndrăzni, cu timiditate, Darius.

– Aşa-aaa? Deci noi suntem nişte momâi încruntate? Bine că eşti tu vesel, măi faţă palidă! Spune ceva amuzant, să râdem! Ce taci ca un peşte? Hai! Să te văd! Cât de amuzant eşti. Zi-i! Hai! Zi-i un banc!

Darius se gândi un pic, îşi înghiţi lacrimile ce-i stăteau în gât, trase aer îşi întoarse capul într-o parte să nu vadă chipul schimonosit de răutate al vecinei de masă şi începu:

– Cică doi moroşeni mergeau cu trenul. Şi unul dintre ei …

– Băi! Trădătorule! Ăsta-i banc? Tu îţi râzi de neamul nostru? Taci din gură şi bagă nasul în farfurie!

– Da’ mi-ai luat farfuria! încercă să se apere Darius.

– Atunci cu nasul în pahar! Şi nu mai comenta!

Darius se supuse umil şi cu ochii jucându-i în lacrimi, neavând altceva de făcut decât să tragă cu coada ochiului la celelalte mese, unde toţi râdeau şi mâncau veseli, vorbind cu gura plină şi chinchetind paharele, şi cu urechea la glumele lui Vania care-i făceau pe ceilalţi să hohotească de râs.

„Aşa-mi trebuie! Trebuia să vin cu trenul la Bucureşti nu cu avionul ăla… A fost şi semn rău că nu era „degivrat” cum spunea scorpia asta de lângă mine din vârful buzelor… Auzi! A auzit şi ea un cuvânt şi-l fredonează toată ziua… Cred că a degrivrat şi-n redacţie. O fi degivrat şi baia şi în dormitor şi pe … zâmbi el unui gând al lui, răzbunător.

– Te-a apucat râsul, va să zică! Ia du-te să ne cumperi o sticlă de  L’eau de Vichy, mie şi Oanei! Să mai faci şi tu mişcare, poate-ţi trece de hârjoană!

– Dar … nu intenţionam să mă hârjonesc cu nimeni! Mă gândeam şi eu la ceva amuzant…

– Hai, n-ai venit încă? Ce, crezi că te-am luat la Bruxelles să te vedem cum îţi rânjeşti tu fasolele aici?

– Dar nu m-aţi luat voi… M-am invitat Corina, poţi s-o întrebi… mai încercă el să se apere. Şi afară-i frig. Şi nu ştiu unde să găsesc Lodu Vaşchiri…Aşa, ca pentru voi.

– Nu Vache qui rit, băi poliglotule! Eau du Vichy! E o apă minerală specială!

– Poate au aici. Domnule ospătar, nu aveţi…

– Au şi aici, vezi bine că au. Da-‘i mai ieftină la butic. Hai, dispari că m-ai enervat deja!

Darius ieşi supărat de la masă, îşi luă haina din cuier, mai aruncă o privire disperată şi imploratoare în jur şi coborî scările resemnat, totuşi cu o vagă speranţă că, până la urmă, totul va fi bine. Pe terasa plină de cazaci şi de chinezi care-şi beau berile satisfăcuţi, în timp ce alţii stăteau încă la rând să-şi primească binemeritata licoare, zări o figură cunoscută.

– Deci, salut! Ce faci domn’e aicea! Parcă erai la Satu-Mare!

– Sapaluputîpî! Apamîpî vepenipitipî şipi iopo lapa Brupuxepelîpîsîpî! Săpă-lîpî apajuputîpî pepe Chipinepezupu!

– No. Măi al 2lea! Da’ tu româneşte nu ştii? Că numa din astea am auzit… Chinezii de la hotel parcă sunt talgere, cazacii lui Vania parcă se ceartă într-una, unii horăie pe belgiană, alţii oftează în olandeză… Crina vrea Lodu Vaşchiri şi tu vorbeşti să te-nţeleagă bantustanezii! M-am săturat! Vreau acasăăă!… începu Darius să plângă prăbuşindu-se pe un scaun. În larma generală se auzi trosnitura unui geam care se deschide. În dreptunghiul lui luminat se ivi o figură întunecată care, după ce analiză mulţimea se focaliză asupra lui Darius.

– No, meri în fras! Unde te-am trimis io pe tine? urlă vocea, instituind o linişte mormântală în întreaga piaţă. Câteva blitz-uri surprinseră fulgurant chipul din fereastră. Darius tresări, se ridică anevoie şi făcu cu mâna.

– Ho că mă duc, ho!

– Dapa cipinepeipi zgripipţoporopoaicapa apaiapa caparepe upurlăpă lapa tipinepe? Nupu popoţipi s-opo bapagipi îpînîpî pipizdapa măpăsipi?

– Hai cu mine, băi Al2lea, poate cu limba ta reuşim să găsim apa pizdii mă-si.

În timp ce toate acestea se desfăşurau într-un plan secundar al scenei noastre, motiv pentru care tot în plan secundar Crina îndesă în sacoşele anume aduse de-acasă, împachetate la dungă şi puse în poşeta mare cât un stomac de vacă, în  cealaltă parte a restaurantului începură cântecele şi chiuiturile.

– Ia şi de pe masa lui Ciupico, că ăla stă aici, mănâncă acasă, dă-l în futere! îi zise Oanei.

– Mno, mi-e mi-i ruşine, tuuu… cum să luăm de pe mese? Nu se face…

– Nu s-o fi făcând la tine, la Piteşti! Aici e Europa, fată. Dacă nu mănânci, îţi pune la pachet ce rămâne!

– Dacă nu mănânci, da. Dar nici n-au început să mănânce! Cum să le iau mâncarea din faţă?

– Uite-aşa simplu. Cum se face-n presă. Te-nvăţ eu. Te duci, zâmbeşti – nu cu rânjetul tenebros al Orianei că mai fac ăştia şi infarct – şi-i întrebi: „Nu-i aşa că nu mai mâncaţi?” Nu aştepţi răspunsul, iei platoul şi spui: „Mulţumesc. Le iau pentru căţelul lu’ bunică-mea”. Simplu.

– Auzi, lasă-mă-n pace. Oi fi eu prietena ta cea mai bună şi mi-ai vândut o mie de cărţi la tine la Satu Mare, dar aşa ceva eu nu fac! Eu sunt o doamnă, ce puii mei!

– Atunci o să fii o doamnă care nu mănâncă nimic trei zile! Avem frigider în cameră, ne-ar ajunge astea până plecăm… calculă Crina în minte.

Anca făcu o tură prin întreg restaurantul, însoţită de Ioanis,  în rochia ei de dantelă, ţopăind pe tocurile extra-înalte, ţinând în mînă, cu distincţie, un pahar de şampanie din care sorbea câte-o înghiţitură minusculă, din timp în timp, ascultând fascinată explicaţiile amabilei gazde.

– Asta-i ancora de la corabia lui Ulisse. De 200 de generaţii o transmitem unii altora, în neamul meu. Kotzapasis Întâiul a participat la expediţia Argonauţilor şi, apoi, a primit de la Iason această ancoră. Ne aduce noroc. De exemplu, lună trecută a fost la noi o delegaţie numeroasă de la Parlamentul European şi era şi Bernard Kouchner, care spunea c-a fost şi-n ţara dumneavoastră la Ziua Dezvoltării şi a fost foarte impresionat. Ne-a întrebat dacă nu facem berbec la proţap; aşa mâncaseră ei în Bucovina. Am face, dar nu ne lasă autorităţile…

– Şi Preşedintele nostru a fost la Bruxelles… N-a trecut pe la dumneavoastră? întrebă Anca sorbind încă o înghiţitură minusculă, mai mult pupând cupa.

– Ei… nu ştiu să fi fost… Dar tot ce se poate. Am auzit că-i o persoană modestă, nu face caz de demnităţile sale… zice Ioannis cu tact.

– Da! Aşa este! spuse Anca cu entuziasm. E un om extraordinar!

În timp ce Anca se întreţinea cu fermecătoarea gazdă, din sala unde se afla grupul se auziră dintr-o dată răcnete, zdrăngănituri şi bufnituri. Cei doi urcară în fugă scările. Din uşă, scena părea una din luptele de partizani. Două mese răsturnate închipuiau două baricade. De după ele zburau furculiţe, chiftele, suporturi de lumânări şi farfurii, într-o direcţie sau alta. Mai era şi un al treilea grup, ascuns după bar, care arunca, la intervale regulate cu sticle goale de vodcă şi Metaxa.

– Trădători nemernici ce sunteţi! Necredincioşilor! urla, mai mult ca să facă notă comună cu atmosfera, din când în când, Vania, agitând prin aer un furtun pentru damigene.

– Pufuleţi şi pufarine! Muheri în izmene! Prăpădiţilor! Acum chem Tigrii lui Arkan, vedeţi voi! Vă nimiceşte până la unul! Cu mine vă puneţi voi?  ţipa, cu glas piţigăiat şi falsificat de cantitatea considerabilă de Smirnoff consumată, Sibilla, aruncând cu ceşti de cafea. Eiiii!!! Tu-vă mama voastră de cosmopoliţi ce sunteţi! Staţi că vă dau eu de cheltuială. Se aburcă pe pult şi de-acolo ţintea cu pahare după baricada meselor. Chinezule, te sparg! Ţii cu cosmopoliţii?! Vezi tu un click de la mine când ai să-ţi vezi părul întins cu presa! Masoni vânduţi lui Lucifer ce sunteţi!

– Băi masturbanţilor cronici! Vă scot pe toţi din blogroll! Avea dreptate Mihăieş şi Tucă! Sunteţi nişte filfizoni onanişti! Mai puneţi mâna pe gramatică! strigă Pescăruşul Argintiu, cu obrajii înroşiţi de adrenalină sau Metaxa, aruncând cu pantofii în tabăra adversă.

Jamilla, pitită după un fotoliu, cu ochii închişi, murmura:

– Nu sunt la Bruxelles, nu sunt la Bruxelles, nu sunt la El Greco, sunt în pat la mine la Târgu Jiu şi visez.

Horia se ridică, riscând să fie nimerit de un proiectil improvizat şi înhăţă o secure de pe peretele din spate.

Se piti cu ea după baricada mesei şi-l întrebă pe Andrei:

– Auzi, ce crezi, dacă o duc la un magazin de antichităţi, iau 4000 de euro pe ea?

Într-o pauză în care sudălmile şi trozniturile încetară, se auzi glasul Corinei, gutural şi percutant:

– Dacă nu vă potoliţi în următoarele cinci minute, plec şi vă las aici să achitaţi voi masa! Horia, dă-i înapoi halebarda lu’ domnul Ioannis! Nu ţi-e ruşine? Ce-nseamnă apucăturile astea? Ce vrei să faci cu ea?

– Să mă sinucid! Asta vreau! izbucni Horia. Am cheltuit toţi banii pentru grup la Casino! Adică i-am pierdut, nu i-am cheltuit! Şi acuma n-o să avem cu ce să plătim!

Adevărul căzu ca un trăznet în mijlocul sălii. Cu toţii se opriră din strigăte şi se aşezară spăsiţi şi îngrijoraţi pe jos, înlăturând cioburile.

– Bravo, Horia! Şi eu am avut încredere în tine. Frumos, rosti Corina căutând în minte o soluţie. Lasă, nu-i nimic. Îl sun pe Domnul Preşedinte şi rezolvă dumnealui cumva… mai adăuga ea.

În timp ce fiecare căuta să se adune de jos, să-şi aranjeze hainele şi să-şi scoată resturile de mâncare din păr şi de după gulere, Chinezu ceru linişte bătând într-un picior de pahar spart cu o furculiţă îndoită:

– Uitaţi cum facem, mi-a venit mie o idee. Bag repede publicitate pe site-ul meu, ăla, sportlocal.ro şi voi băgaţi clickuri. Poate în trei zile câştigăm suficient cât să plătim cheltuielile. Mâncare a luat Crina destulă, avem pentru toţi, dacă facem economie. Văru-meu, managerul hotelului, a zis că nu plătim cazarea. Bun, ideal ar fi să nu stricaţi nimic.

– Bun, şi cu ce plătim la restaurant? Mno! Că uite ce-am făcut! Am stricat tot aici, doar nu crezi că grecoteiul ne lasă să plecăm aşa! interveni şi Oana.

– Ei, ne dai tu nişte bani de la lansarea de carte! spuse şi Gabi, prietena Ancăi.

– Da’ ce sunt eu? Sponsor oficial? Ia mai lăsaţi-mă-n puii mei, că am şi eu cheltuieli! A trebuit să plătesc rabla aia de maşină închiriată, de nouă! Am dat 3000 de euro!

– Mai bine ni-i dădeai nouă, interveni şi Vania, noi ştiam să-i folosim cu mai mult folos … Mergeam la Ritz!

– Adică de ce să vi-i dau vouă? se răsti Oana.

– Din nobleţe, din ce altceva? răspunse acesta. Bun. Dar nu cred că e cazul …

Văzând că spiritele se încing la loc, Corina bătu cu piciorul în podea.

– Voi aţi venit aici să vă bateţi şi să-mi faceţi mie probleme? Nu am şi aşa destule? Da-i posibil aşa ceva?! De pe bloguri nu păreaţi aşa de nebuni! Cine se mai ia după bloguri…

Darius apăru în capul scărilor cu două cutii de lapte de pe care rânjeau vesele două vaci bălţate.

– Uite-l şi pe-ăsta! Nu e bun de nimic! Eu îl trimit după apă şi el vine cu lapte!

– Lasă că-i bun şi laptele… Mâine dimineaţă, rosti Vania, cu înţeles şi lăsă cele două damigene în care golise conţinutul tuturor sticlelor din bar, luându-i peturile din mână lui Darius. Crina, dă-mi şi mie o sacoşă, dacă mai ai.

– Nu-ţi dau nimic, eu nu sunt învăţată să dau ci să primesc!

Chinezu, văzând că spiritele se reaprind, strigă:

– Băi! Asta e oferta mea! Aveţi alte varinte de a găsi bani să achităm cheltuielile? Dacă nu, fiecare îşi plăteşte pentru sine, ce consumă, transport, mâncare, apă, cazare. Dacă vreţi să vă ajut, treceţi la clickuit!

– Noi trebuie să mergem la Bruges la cumpărături! strigară Crina şi Oana într-un glas.

– Luaţi-mă şi pe mine! ţipă şi Sibilla. Să scap de Saviskaia, tot îmi turuie poeme într-una!

– Vin şi eu, interveni şi Jamilla, vreau şi eu să-mi cumpăr haine mai groase, uite cum am venit, n-am ştiut că-i aşa de frig!

– Da’ ce-ţi trebuie ţie haine, mă rog? rosti şi Vania, aşa, într-o doară.

– Şi eu merg, poate găsim o statuie de ciocolată. Sau un tablou cu domnul Preşedinte… se ambală şi Anca.

– Duceţi-vă-n puii mei de sărăntoci! Nu luăm pe nimeni cu noi, să fie clar! Ce? Aţi venit la Bruxelles să vă plătim noi berile, crăpelniţa şi plimbările? Numa’ pe Pescăruşă o luăm, că ea e familistă convinsă, ca noi! Restul, sunteţi nişte destrăbălaţi imorali! Nici nu ştiu cum am putut să venim cu aşa nişte sărăntoci aici! strigă Crina roşie ca un bujor roşu.

– Şi pe Darius, să ne care bagajele, adăugă Oana.

– Nuuu!!! Darius rămâne aici, să clickuie! strigă Chinezu. Eu am treabă, v-am făcut oferta, salut!

– Şi pe ce să clickuie, mă rog, că doar n-o să-i plătim la Internet Caffe, să stea el la căldură şi să se lăfăie! Să spună că dă clickuri şi el să se uite pe site-uri porno! Las’-că-l ştiu io pe Darius!

– Am eu o variantă. Are Gabriela laptop. Poţi să clickui de pe el, dacă-ţi dă voie, găsi Vania o soluţie.

– Şi mai bine! Am putea să-i facem un dispozitiv şi să i-l legăm cumva ca să aibă mâinile libere, să ne care nouă cumpărăturile.  Să clickuie cu nasul! improviză Crina.

– Nu, că voi nu sunteţi normali! Eu am plecat! V-am pupat! zise Corina şi ieşi repede din El Greco.