După al treilea pahar de Uzo – aşa s-a convenit, să începem cu băutura tradiţională a gazdelor, cu atât mai mult cu cât licoarea cu gust de medicament a fost furnizată în mod gratuit – atmosfera a început să se destindă. Oana se prefăcea interesată de chifteluţele din carne de miel. După ce gustă una, şi-i spuse Crinei că sunt foarte gustoase, Crina luă platoul din faţa lui Darius, îl trase spre ea şi-i răspică acestuia printre dinţi:
– Sunt din carne de mangustă. Nu-ţi fac bine la ficat. Şi-apoi, şi-aşa eşti cam gras.
– Uecs! se strâmbă Darius. Dar voi cum puteţi să mâncaţi aşa ceva? Stai puţin! Că brânza e de capră, naturală sută la sută! Aia nu-mi face rău!
– Nu le mâncăm, dar le luăm la pachet, le duce Oana la câinii de la bunica ei! Iar brânza nu e degresată, vrei să-ţi crească colesterolul?
– Păi văd că mâncaţi, mai scânci Darius.
– Ai băut cam mult, conchise Crina şi-i luă şi paharul de Uzo din faţă, punând în loc un pahar gol. Apoi strigă la unul dintre picoli: Îmi aduceţi vă rog o sticlă de apă de la chiuvetă? Că domnul Darius nu poate să bea apă neclorinată.
– Lasă, Crina, că beau apă plată… mai insistă concesiv totuşi, Darius.
– Ei, bei pe pula apă plată! Bei ce zic io, ai înţeles?! Că eşti din grupul de la Satu Mare, nu eşti de capul tău! Dacă nu, n-ai decât să te duci la altă masă!
– Păi… M-aş duce la masa lu’ Vania, că uite ce veseli sunt şi râd într-una acolo… Numai noi stăm ca nişte momâi încruntate… Am venit la Bruxelles să ne distrăm, nu? îndrăzni, cu timiditate, Darius.
– Aşa-aaa? Deci noi suntem nişte momâi încruntate? Bine că eşti tu vesel, măi faţă palidă! Spune ceva amuzant, să râdem! Ce taci ca un peşte? Hai! Să te văd! Cât de amuzant eşti. Zi-i! Hai! Zi-i un banc!
Darius se gândi un pic, îşi înghiţi lacrimile ce-i stăteau în gât, trase aer îşi întoarse capul într-o parte să nu vadă chipul schimonosit de răutate al vecinei de masă şi începu:
– Cică doi moroşeni mergeau cu trenul. Şi unul dintre ei …
– Băi! Trădătorule! Ăsta-i banc? Tu îţi râzi de neamul nostru? Taci din gură şi bagă nasul în farfurie!
– Da’ mi-ai luat farfuria! încercă să se apere Darius.
– Atunci cu nasul în pahar! Şi nu mai comenta!
Darius se supuse umil şi cu ochii jucându-i în lacrimi, neavând altceva de făcut decât să tragă cu coada ochiului la celelalte mese, unde toţi râdeau şi mâncau veseli, vorbind cu gura plină şi chinchetind paharele, şi cu urechea la glumele lui Vania care-i făceau pe ceilalţi să hohotească de râs.
„Aşa-mi trebuie! Trebuia să vin cu trenul la Bucureşti nu cu avionul ăla… A fost şi semn rău că nu era „degivrat” cum spunea scorpia asta de lângă mine din vârful buzelor… Auzi! A auzit şi ea un cuvânt şi-l fredonează toată ziua… Cred că a degrivrat şi-n redacţie. O fi degivrat şi baia şi în dormitor şi pe … zâmbi el unui gând al lui, răzbunător.
– Te-a apucat râsul, va să zică! Ia du-te să ne cumperi o sticlă de L’eau de Vichy, mie şi Oanei! Să mai faci şi tu mişcare, poate-ţi trece de hârjoană!
– Dar … nu intenţionam să mă hârjonesc cu nimeni! Mă gândeam şi eu la ceva amuzant…
– Hai, n-ai venit încă? Ce, crezi că te-am luat la Bruxelles să te vedem cum îţi rânjeşti tu fasolele aici?
– Dar nu m-aţi luat voi… M-am invitat Corina, poţi s-o întrebi… mai încercă el să se apere. Şi afară-i frig. Şi nu ştiu unde să găsesc Lodu Vaşchiri…Aşa, ca pentru voi.
– Nu Vache qui rit, băi poliglotule! Eau du Vichy! E o apă minerală specială!
– Poate au aici. Domnule ospătar, nu aveţi…
– Au şi aici, vezi bine că au. Da-‘i mai ieftină la butic. Hai, dispari că m-ai enervat deja!
Darius ieşi supărat de la masă, îşi luă haina din cuier, mai aruncă o privire disperată şi imploratoare în jur şi coborî scările resemnat, totuşi cu o vagă speranţă că, până la urmă, totul va fi bine. Pe terasa plină de cazaci şi de chinezi care-şi beau berile satisfăcuţi, în timp ce alţii stăteau încă la rând să-şi primească binemeritata licoare, zări o figură cunoscută.
– Deci, salut! Ce faci domn’e aicea! Parcă erai la Satu-Mare!
– No. Măi al 2lea! Da’ tu româneşte nu ştii? Că numa din astea am auzit… Chinezii de la hotel parcă sunt talgere, cazacii lui Vania parcă se ceartă într-una, unii horăie pe belgiană, alţii oftează în olandeză… Crina vrea Lodu Vaşchiri şi tu vorbeşti să te-nţeleagă bantustanezii! M-am săturat! Vreau acasăăă!… începu Darius să plângă prăbuşindu-se pe un scaun. În larma generală se auzi trosnitura unui geam care se deschide. În dreptunghiul lui luminat se ivi o figură întunecată care, după ce analiză mulţimea se focaliză asupra lui Darius.
– No, meri în fras! Unde te-am trimis io pe tine? urlă vocea, instituind o linişte mormântală în întreaga piaţă. Câteva blitz-uri surprinseră fulgurant chipul din fereastră. Darius tresări, se ridică anevoie şi făcu cu mâna.
– Ho că mă duc, ho!
– Dapa cipinepeipi zgripipţoporopoaicapa apaiapa caparepe upurlăpă lapa tipinepe? Nupu popoţipi s-opo bapagipi îpînîpî pipizdapa măpăsipi?
– Hai cu mine, băi Al2lea, poate cu limba ta reuşim să găsim apa pizdii mă-si.
În timp ce toate acestea se desfăşurau într-un plan secundar al scenei noastre, motiv pentru care tot în plan secundar Crina îndesă în sacoşele anume aduse de-acasă, împachetate la dungă şi puse în poşeta mare cât un stomac de vacă, în cealaltă parte a restaurantului începură cântecele şi chiuiturile.
– Ia şi de pe masa lui Ciupico, că ăla stă aici, mănâncă acasă, dă-l în futere! îi zise Oanei.
– Mno, mi-e mi-i ruşine, tuuu… cum să luăm de pe mese? Nu se face…
– Nu s-o fi făcând la tine, la Piteşti! Aici e Europa, fată. Dacă nu mănânci, îţi pune la pachet ce rămâne!
– Dacă nu mănânci, da. Dar nici n-au început să mănânce! Cum să le iau mâncarea din faţă?
– Uite-aşa simplu. Cum se face-n presă. Te-nvăţ eu. Te duci, zâmbeşti – nu cu rânjetul tenebros al Orianei că mai fac ăştia şi infarct – şi-i întrebi: „Nu-i aşa că nu mai mâncaţi?” Nu aştepţi răspunsul, iei platoul şi spui: „Mulţumesc. Le iau pentru căţelul lu’ bunică-mea”. Simplu.
– Auzi, lasă-mă-n pace. Oi fi eu prietena ta cea mai bună şi mi-ai vândut o mie de cărţi la tine la Satu Mare, dar aşa ceva eu nu fac! Eu sunt o doamnă, ce puii mei!
– Atunci o să fii o doamnă care nu mănâncă nimic trei zile! Avem frigider în cameră, ne-ar ajunge astea până plecăm… calculă Crina în minte.
Anca făcu o tură prin întreg restaurantul, însoţită de Ioanis, în rochia ei de dantelă, ţopăind pe tocurile extra-înalte, ţinând în mînă, cu distincţie, un pahar de şampanie din care sorbea câte-o înghiţitură minusculă, din timp în timp, ascultând fascinată explicaţiile amabilei gazde.
– Asta-i ancora de la corabia lui Ulisse. De 200 de generaţii o transmitem unii altora, în neamul meu. Kotzapasis Întâiul a participat la expediţia Argonauţilor şi, apoi, a primit de la Iason această ancoră. Ne aduce noroc. De exemplu, lună trecută a fost la noi o delegaţie numeroasă de la Parlamentul European şi era şi Bernard Kouchner, care spunea c-a fost şi-n ţara dumneavoastră la Ziua Dezvoltării şi a fost foarte impresionat. Ne-a întrebat dacă nu facem berbec la proţap; aşa mâncaseră ei în Bucovina. Am face, dar nu ne lasă autorităţile…
– Şi Preşedintele nostru a fost la Bruxelles… N-a trecut pe la dumneavoastră? întrebă Anca sorbind încă o înghiţitură minusculă, mai mult pupând cupa.
– Ei… nu ştiu să fi fost… Dar tot ce se poate. Am auzit că-i o persoană modestă, nu face caz de demnităţile sale… zice Ioannis cu tact.
– Da! Aşa este! spuse Anca cu entuziasm. E un om extraordinar!
În timp ce Anca se întreţinea cu fermecătoarea gazdă, din sala unde se afla grupul se auziră dintr-o dată răcnete, zdrăngănituri şi bufnituri. Cei doi urcară în fugă scările. Din uşă, scena părea una din luptele de partizani. Două mese răsturnate închipuiau două baricade. De după ele zburau furculiţe, chiftele, suporturi de lumânări şi farfurii, într-o direcţie sau alta. Mai era şi un al treilea grup, ascuns după bar, care arunca, la intervale regulate cu sticle goale de vodcă şi Metaxa.
– Trădători nemernici ce sunteţi! Necredincioşilor! urla, mai mult ca să facă notă comună cu atmosfera, din când în când, Vania, agitând prin aer un furtun pentru damigene.
– Pufuleţi şi pufarine! Muheri în izmene! Prăpădiţilor! Acum chem Tigrii lui Arkan, vedeţi voi! Vă nimiceşte până la unul! Cu mine vă puneţi voi? ţipa, cu glas piţigăiat şi falsificat de cantitatea considerabilă de Smirnoff consumată, Sibilla, aruncând cu ceşti de cafea. Eiiii!!! Tu-vă mama voastră de cosmopoliţi ce sunteţi! Staţi că vă dau eu de cheltuială. Se aburcă pe pult şi de-acolo ţintea cu pahare după baricada meselor. Chinezule, te sparg! Ţii cu cosmopoliţii?! Vezi tu un click de la mine când ai să-ţi vezi părul întins cu presa! Masoni vânduţi lui Lucifer ce sunteţi!
– Băi masturbanţilor cronici! Vă scot pe toţi din blogroll! Avea dreptate Mihăieş şi Tucă! Sunteţi nişte filfizoni onanişti! Mai puneţi mâna pe gramatică! strigă Pescăruşul Argintiu, cu obrajii înroşiţi de adrenalină sau Metaxa, aruncând cu pantofii în tabăra adversă.
Jamilla, pitită după un fotoliu, cu ochii închişi, murmura:
Se piti cu ea după baricada mesei şi-l întrebă pe Andrei:
– Auzi, ce crezi, dacă o duc la un magazin de antichităţi, iau 4000 de euro pe ea?
Într-o pauză în care sudălmile şi trozniturile încetară, se auzi glasul Corinei, gutural şi percutant:
– Să mă sinucid! Asta vreau! izbucni Horia. Am cheltuit toţi banii pentru grup la Casino! Adică i-am pierdut, nu i-am cheltuit! Şi acuma n-o să avem cu ce să plătim!
Adevărul căzu ca un trăznet în mijlocul sălii. Cu toţii se opriră din strigăte şi se aşezară spăsiţi şi îngrijoraţi pe jos, înlăturând cioburile.
– Bravo, Horia! Şi eu am avut încredere în tine. Frumos, rosti Corina căutând în minte o soluţie. Lasă, nu-i nimic. Îl sun pe Domnul Preşedinte şi rezolvă dumnealui cumva… mai adăuga ea.
În timp ce fiecare căuta să se adune de jos, să-şi aranjeze hainele şi să-şi scoată resturile de mâncare din păr şi de după gulere, Chinezu ceru linişte bătând într-un picior de pahar spart cu o furculiţă îndoită:
– Uitaţi cum facem, mi-a venit mie o idee. Bag repede publicitate pe site-ul meu, ăla, sportlocal.ro şi voi băgaţi clickuri. Poate în trei zile câştigăm suficient cât să plătim cheltuielile. Mâncare a luat Crina destulă, avem pentru toţi, dacă facem economie. Văru-meu, managerul hotelului, a zis că nu plătim cazarea. Bun, ideal ar fi să nu stricaţi nimic.
– Bun, şi cu ce plătim la restaurant? Mno! Că uite ce-am făcut! Am stricat tot aici, doar nu crezi că grecoteiul ne lasă să plecăm aşa! interveni şi Oana.
– Ei, ne dai tu nişte bani de la lansarea de carte! spuse şi Gabi, prietena Ancăi.
– Da’ ce sunt eu? Sponsor oficial? Ia mai lăsaţi-mă-n puii mei, că am şi eu cheltuieli! A trebuit să plătesc rabla aia de maşină închiriată, de nouă! Am dat 3000 de euro!
– Mai bine ni-i dădeai nouă, interveni şi Vania, noi ştiam să-i folosim cu mai mult folos … Mergeam la Ritz!
– Adică de ce să vi-i dau vouă? se răsti Oana.
– Din nobleţe, din ce altceva? răspunse acesta. Bun. Dar nu cred că e cazul …
Văzând că spiritele se încing la loc, Corina bătu cu piciorul în podea.
– Voi aţi venit aici să vă bateţi şi să-mi faceţi mie probleme? Nu am şi aşa destule? Da-i posibil aşa ceva?! De pe bloguri nu păreaţi aşa de nebuni! Cine se mai ia după bloguri…
Darius apăru în capul scărilor cu două cutii de lapte de pe care rânjeau vesele două vaci bălţate.
– Uite-l şi pe-ăsta! Nu e bun de nimic! Eu îl trimit după apă şi el vine cu lapte!
– Lasă că-i bun şi laptele… Mâine dimineaţă, rosti Vania, cu înţeles şi lăsă cele două damigene în care golise conţinutul tuturor sticlelor din bar, luându-i peturile din mână lui Darius. Crina, dă-mi şi mie o sacoşă, dacă mai ai.
– Nu-ţi dau nimic, eu nu sunt învăţată să dau ci să primesc!
Chinezu, văzând că spiritele se reaprind, strigă:
– Noi trebuie să mergem la Bruges la cumpărături! strigară Crina şi Oana într-un glas.
– Luaţi-mă şi pe mine! ţipă şi Sibilla. Să scap de Saviskaia, tot îmi turuie poeme într-una!
– Vin şi eu, interveni şi Jamilla, vreau şi eu să-mi cumpăr haine mai groase, uite cum am venit, n-am ştiut că-i aşa de frig!
– Da’ ce-ţi trebuie ţie haine, mă rog? rosti şi Vania, aşa, într-o doară.
– Şi eu merg, poate găsim o statuie de ciocolată. Sau un tablou cu domnul Preşedinte… se ambală şi Anca.
– Duceţi-vă-n puii mei de sărăntoci! Nu luăm pe nimeni cu noi, să fie clar! Ce? Aţi venit la Bruxelles să vă plătim noi berile, crăpelniţa şi plimbările? Numa’ pe Pescăruşă o luăm, că ea e familistă convinsă, ca noi! Restul, sunteţi nişte destrăbălaţi imorali! Nici nu ştiu cum am putut să venim cu aşa nişte sărăntoci aici! strigă Crina roşie ca un bujor roşu.
– Şi pe Darius, să ne care bagajele, adăugă Oana.
– Nuuu!!! Darius rămâne aici, să clickuie! strigă Chinezu. Eu am treabă, v-am făcut oferta, salut!
– Şi pe ce să clickuie, mă rog, că doar n-o să-i plătim la Internet Caffe, să stea el la căldură şi să se lăfăie! Să spună că dă clickuri şi el să se uite pe site-uri porno! Las’-că-l ştiu io pe Darius!
– Am eu o variantă. Are Gabriela laptop. Poţi să clickui de pe el, dacă-ţi dă voie, găsi Vania o soluţie.
– Şi mai bine! Am putea să-i facem un dispozitiv şi să i-l legăm cumva ca să aibă mâinile libere, să ne care nouă cumpărăturile. Să clickuie cu nasul! improviză Crina.
– Nu, că voi nu sunteţi normali! Eu am plecat! V-am pupat! zise Corina şi ieşi repede din El Greco.
N-o spui şi pe aia, cum a ajuns Darius să clickuie la două laptopuri deodată?
Aia cred c-o spui tu. 😀
Parcă aveai nişte „Praznice”.
Acum sunt angrenat într-un Campionat naţional de clickuri…
Oricum, mă bucur că relatarea ta confirmă cele ce le-am schiţat mai demult în Praznik:
http://ivanuska.wordpress.com/2008/12/27/praznik/
Ioi, ioi, mie de ce nu mi-a spus nimeni ca roscata e asa nervoasa? Dar imi place ca Darius si-o ia constant 😀
Mi-aţi făcut ziua de luni şi mai frumoasă cu aceste rânduri…
Vania,
Erată: Nu e campionat naţional ci internaţional. 😀
Oana,
ei, n-ai observat tu ce priviri fiorose îi arunca lui Darius când acesta întindea scobitoarea către farfuria lui Ciupico. 😀
Vania,
de la tine m-am inspirat, recunosc, în portretizarea Crinei.
Cristian,
datoria bloggerilor este aceea de a descreţi frunţile unor confraţi. Şi de a le încreţi pe ale altora… 🙂
Cînd mă gîndesc că am fost de vreo zece ori la Bruxelles şi mi s-a părut un orăşel liniştit, în care nu se întîmplă nimic palpitant… 🙂
Lucia,
deci ai fost? Că eram cât pe-aci să-ţi „aranjez” o lansare de carte. Unde să apară şi cangurii. Ca-n proza ta, cu răsuciri neaşteptate în final 🙂
te-ai luat si de rochia mea de dantela, da? incercam si eu o converstaie inteligenta cu un intreprinzator privat belgian de origine greaca si cand colo…va puserati de lupte corp la corp… si spart farfurii pe deasupra!
..tocuri super inalte, da?? la adidasi? si dantela! mai, mai, uite pe cine am ajutat sa sara pe fereastra din spate, cand nu avea cu ce sa plateasca
Am fost prima dată în 1979 şi de atunci am tot fost, ultima dată în decembrie 2004, acolo am votat în turul doi al alegerilor prezidenţiale.
Lansarea nu e o idee rea – dar o amînăm pînă apare cartea în franceză!
Anca,
păi. Era chef grecesc, na. Cu cioburi. În plus, aveam şi un sârb în custodie. Doar nu ai fi vrut să spun adevărul. Am mai adus-o şi eu din condei; am văzut că ai împlinit „nişte ani” de căsnicie. 😀
Şi când te gândeşti că am de gând s-o public…
Ne întâlnim noi la micul dejun, mâine dimineaţă. Să vezi cum mănânci pâine cu sos de ardei iuţi crezând că-s icre roşii. 😀
Lucia,
un pic de invidie simt, recunosc.
Eu n-am ieşit din ţară nicăieri – nicăieri până în 2003. Prima dată am fost la Pancevo, aşa că nici nu se pune.
Prima dată şi prima dată cu avionul şi prima dată prima dată „afară” am fost în primăvara anului trecut. Prin bunăvoinţa Corinei. Altfel, probabil că m-aş fi dus peste câţiva ani să-mi iau Nobel-ul, în Suedia. M-a impresionat extraordinar Bruxelles-ul. De la aeroport la arhitectură, de la felul în care valorifică orice ciob şi cărămidă, orice spaţiu şi orice obiect, la grandoarea din Grande Place. Aproape că am stat numai în piaţa aceea, nu aş mai fi plecat din ea. Am înţeles că e piaţa în care, pe vremea ducatelor, se petreceau execuţiile publice. Oraşul – cât am văzut din el – pare făcut din glucoză. Aerul miroase a ciocolată. Acolo am simţit iremediabila tristeţe de a fi avut (ca neam) o istorie atât de piezişă. Nicicând n-am avut vreme să construim de dragul construitului, trebuia să construim cetăţi de apărare. Cred că mult din psihologia noastră ca neam vine din ironia istoriei. Toţi ne-au călcat şi ne-au jefuit. Acum am descoperit şi noi (alţii, bun înţeles) gustul jafului…
Sigur, eu nu sunt întrutotul româncă; poate de aceea iubesc ţara aceasta de două ori mai mult decât dacă aş fi avut temeinicia unei arheologii genealogice autohtone.
Frumos.. Eu as indrazni sa-ti sugerez, daca mai ajungi in Bruxelles, sa faci o vizita scurta la Londra (cu Eurostar-ul ajungi in 2 ore). E un oras fascinant, nu am cuvinte sa-l descriu.. „Words can’t describe it”.. 🙂
Sunt amintiti frumoase, nu-i asa, Gabi?
Sper sa ai o saptamana frumoasa!
Ion Dascălu
E greu de spus unde or să mă ducă pe mine paşii… Cine ştie, poate şi la Londra. Din Bruxelles am văzut două felii: Grande Place, în care aş sta vreun an, s-o pot studia în detaliu, dă hoinăresc, să scriu, să desenez. Şi clădirea Parlamentului European care este rece, funcţională, funcţionărească, septică.
Presupun că Londra – din ce-am văzut în filme documentare este superbă.
N-am văzut nici toată România. Şi nu ştiu cât timp mai am, oricum nu foarte mult.
Corina,
ce-ai zice dacă aş publica o carte cu toate aceste … fantezii?
N-ar fi minunat?
N-ar fi bruxelezii mândri că au găzduit aşa un grup?
😉
S-ar putea…
Grand Place este unul din cele mai minunate locuri din lume – sau, în orice caz, din lumea văzută de mine -, cu străduţele întortocheate din jur, cu Galerie du Roi şi Galerie de la Reine – pe-acolo îmi petrec aproape tot timpul de cîte ori mă duc la Bruxelles. Pentru mine, Bruxelles este capitala de ciocolată a Europei – constat că ai simţit şi tu asta 🙂
Deci aşa … dar de ce muşchii mei partizani nu zâsăşi câţi trosnii din prima şi că ei începură, ca orice sârb demn, io mă apărai numa :))
Că mă şi enervară, nici să spargă nu ştiu unii din ei, doar vreo 7 prinseră schema pe final şi taman atunci Corina ne trezi …
Care va să zică, eu n-o las aşe, merg la Strasburg, şi-i aranjez , ei comedie… pe Saviskaya o-nfierez prima, că până gat cu ceilalţi am nevoie de ea la alte cele 😉
Aoleoooo, deci mă scăpă şi-aia cu masonii…. O, Boje ! Vai de steluţa me, că nici în campionat nu mai mere…
Bietul Horia, faza cu halebarda aia era numai de fonseca, mie voia să mi-o paseze, dar… l-am molipsit, numa două guri de pivo bău după mine şi prinse curaj :)) Am vorbit dija cu omu meu de legătură, pe Horia îl unjem Tigru Roşu, c-a dat dovadă de spirit de sacrificiu :))
Ops, ce zâsăşi, zici şi că veni Domnul Preşedinte?? Io am fost cea mai cuminte, paşnică, etc etc etc …
Pfoai, că nu-mi pot nicicum aduce aminte cine fu primul care m-a nervat, şi e important, să scriu la dosărel… Unde-i Darius, el e bun şi-mi şopteşte… ??
Sibilla
@Lucia Verona,
Nu zic decât : MULŢUMESC !
Pregătesc o postare şi zic restul acolo …
stimă şi respect,
Sibilla
P.S. Dacă o vedeţi pe Corina şi pe Saviskaya, să le spuneţi musai ce cuminte şi civilizată şi aşa şi pe dincolo sunt eu, ăia erau de vină , m-au provocat, puneţi o vorbă bună, altfel, mă vor renega şi cine ştie de ce-s în stare 😉 :))
Daca mai vorbiti mult despre ciocolata belgiana, ma supar si-mi comand urgent un bilet catre Bruxelles sa bag in mine ciocolata pana nu mai pot (imi iau bilet numai dus, ca la intors sigur n-or sa ma mai primeasca astia de la compania aviatica, or sa spuna ca pentru balene au la dispozitie un avion tip cargo).. 🙂
Ion Dascălu
puteţi să ne aduceţi şi nouă vreo două cutii?
Sibilla,
numai eu îmi permit să-mi spun, mie, Saviskaya, public.
Eu am o singura intrebare. La al catelea pahar era oana in poza asta?
Darius,
păi să calculăm. Înainte de a ajunge la El Greco a fost la PE, la Preşedinte în birou. Acolo, n-am avut acces. Nu ştiu cât s-a băut. Dar pot presupune.
Bine că nu ţi-ai pierdut umorul. 😀
Gabriela Savitsky:
Doar doua? O sarcina usor de indeplinit.. Le pitesc in clama de par.. 🙂
Darius:
Oana nu era la niciun pahar, daca observi in imaginea respectiva, carafa de vin era plina, farfuria era goala si curata (eventual daca era plina, puteai sa comentezi ca a baut si ea un pahar de vin, ca tot omul, la masa), scobitorile erau la locul lor (vezi, teoria mea se confirma, nu servise masa).. Si mai avea in mana si un aparat foto, ori daca fotografiezi, nu iti permiti sa bei nimic (nu e ca la compuneri de poezii, unde cu cat mai bagi un pahar, cu atat de tare iti vine ispiratia), c-altfel poti sa faci o poza cu un om stand linistit la masa iar poza iti prezinta acelasi om alergand ca la cursele de Formula 1.. Si sa nu mai pomenim si despre cel care statea in stanga ei (probabil sotul) care ar fi putut sa-i atraga atentia asupra numarului inadecvat de pahare consumate.. Asadar si asadeci, nu sta in picioare intrebarea ta (cu tot cu concluzie inclusa).. Rest of my case, your honour.. Ei, sunt bun sau ce? 🙂 Semneaza, Gioni Macarone, detectiv-ucenic la Scoala de Detectivi Gica Slabu din comuna Pocreaca.. 🙂
Rectificare: cel care statea in dreapta ei (sau in stanga imaginii), nu „cel care statea in stanga ei” asa e corect, ca sa vezi ca dupa ce sunt destept, mai sunt si corect.. O raritate in lumea asta, asta sunt.. Of.. 🙂
Ion Dascălu,
nu vă dă voie la aeroport cu clame de păr. Nici cu cravată. Nici cu şireturi, nici cu curea. Nici cu vreo aţă, sforicică, fir. Fără unghii lungi. Fără briceag. Fără canguri. 😀
Ion Dascălu,
nu a venit cu soţul. L-a uitat acasă. Pe unde se duce, pe-acolo-l uită. 😀
Pai e aeroport sau arestul politiei, ca nu mai inteleg.. 🙂
In legatura cu sotul si sotia, bravo lor, la amandoi de altfel, ca au distractie garantata, se cauta unul pe celalalt pe unde nu-s.. 🙂
Ai dreptate !
Nici unul din noi nu permite public multe, ai cerut voie ? NU.
Vom respecta ” regula ”, relatări obiective…
E bine că am lămurit-o.