Etichete

, , , , , , , , , , ,

Asta îmi aminteşte de înfrigurarea de dinainte de 15 iunie.

Când spălatul uniformei pepit – alb cu bleu-marin -, a şorţului albastru-cerneală, cu ajur din dantelă albă la poale, a fondelor din borangic înfoiate în cinci (cu cinci lobi, adică) pe care numai soră-mea ştia să le facă perfecte, toate acestea alcătuiau un ritual pentru ce urma să se-ntâmplă a doua zi, un ritual care trebuia să respecte strict toate etapele.  Pregătirea uniformei declanşa o adevărată isterie. Totul trebuia să fie perfect. Adică impecabil, din punctul meu de vedere. Curată-lună, călcată fără dungi greşite. Dacă nu erau, era sfârşitul lumii.

După ce termina ritualul pregătirii costumaţiei, îmi aduna mama flori din grădină. Le punea în poală şi-mi împletea o coroniţă. Coroniţa urma s-o primesc de la „tovarăşa”, împreună cu premiul.

Din câte flori or fi fost, îmi aduc aminte de lămâiţă. De mirosul ei persistent şi suav.

În fiecare an luam Premiul I şi în fiecare an primeam ce mă bucura cel mai mult pe lume: cărţi.

De fiecare dată când primesc o carte, am emoţia acelei recompense – binemeritate, zic eu, deşi nu-mi amintesc să fi învăţat vreodată (poate în facultate, la examenul de Folclor şi la cel de Limbă Română Comtemporană).

Am primit acum câteva zile o carte. Nu credeam c-o să vină. Pur şi simplu, în lumea aceasta în care nimeni nu se prea ţine de cuvânt, nu mai contează cuvintele. Deci surpriza a fost de două ori mai mare.

Există felurite stiluri de a trata cititorul, cred că aţi observat.

Stilul complice. Autorul descoperă alături de tine lumea, evenimentele, întâmplările, personajele. Stilul demiurgic. Autorul ştie tot şi te tratează ca pe un imbecil care nu pricepe nimic dar îţi trebuie lecţia aceea de umilinţă. Stilul protocolar. Autorul este la catedră şi îţi predă un curs despre viaţă. Stilul prestidigitator. Autorul scoate din pălărie, în loc de iepuri sau trandafiri, o varză murată. Stilul mizantrop. Autorul scrie dar nu crede că scrisul lui are vreun sens sau opera lui slujeşte la ceva. Stilul colocvial. Autorul îţi împărtăşeşte ce vrea să-ţi comunice, deschis, ca unui prieten.

Mai sunt şi altele, mi-ar lua mult timp să încadrez fiecare tip de scriitură. Pentru că scrisul nu este, de cele mai multe ori, semnătura autorului, ci mai degrabă semnul discret al celui mascat după o armură.

Am primit o carte care m-a captivat. De când am deschis-o, n-am mai lăsat-o din mână. Dacă ar fi avut 500 de pagini scrise în acelaşi stil, aş fi citit până dimineaţa. Nu se încadrează în niciunul dintre tipurile pe care le-am descris mai sus. Este din fiecare câte puţin şi altceva. Nu este o capodoperă sau o carte de Premiul Nobel pentru Literatură cum tot visez eu că o să fie laureat un român. Dar simţi din pagini forţa şi măiestria unui samurai care mânuieşte cuvintele uluitor. Ar putea scrie acele cărţi, dacă nu cumva le-a şi scris şi acest volum de proză scurtă este doar Cuprinsul…

Construieşte personajul cu câteva tuşe de penel, grăbite şi ferme. Umilul, mafiotul, Don Juan, diva sunt câteva dintre ele. Nu o să vi le dezleg aici; dacă nu aveţi cartea, aţi face bine s-o comandaţi. Merită.

Evident, unul dintre indiciile talentului este umorul. Un autor care ştie să te facă să râzi, să plângi, să oftezi, este scriitor. Umorul te pândeşte de după fiecare frază: nu e unul ironic, nu e superior, nu e sarcastic. Este un umor senin. Al finului observator.Al celui care vede după gesturi, după reacţii, după real. Care îţi pune în faţă resorturile, frânghiile, pârghiile cu care mişcă personajele. Le mişcă într-un mod surprinzător. Asta mi-a plăcut cel mai mult. Răsucirile bruşte ale discursului autorului de parcă, mergând pe o stradă cenuşie cu blocuri, cineva ar deschide brusc o poartă şi te-ar smulge din stradă şi te-ar arunca într-o grădină de vis pe care nu ţi-o poţi explica.

Lucia Verona, pentru că despre ea este vorba, m-a făcut să mă bucur încă odată că există blogosferă. Îi mulţumesc pentru carte şi vă invit să v-o comandaţi, cred că puteţi şi pe Tamada.ro. Dacă nu-o să vă placă, îmi asum rolul de paratrăsnet al reproşurilor. Dar eu vă asigur că o să vă placă pentru că e scrisă de un maestru al genului.

Am adormit târziu, numărând, respirând ca yoginii, făcând tot felul de fente să-mi păcălesc mintea care încă răsucea pe toate feţele personaje, expresii, întorsături de situaţie, flash-uri neaşteptate, motivaţii neverosimile din cartea pe care abia o parcursesem. Şi, mai ales, nu m-au lăsat să dorm  variantele pe care le construiam eu în continuarea a ceea ce citisem (Opera Apperta?). Pe la 1 noaptea, am adormit. în sfârşit. Fără canguri. Vi i-am lăsat vouă…

Anunțuri