Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Nu sunt în stare să scriu nimic. Mi s-a lichefiat substanţa cenuşie. Aşa că repostez un articol de pe blogul Gavrosh care s-a salvat prin nu ştiu ce capriciu al tehnicii şi hazardului pe IGoogle şi pe care l-am găsit după o zi de căutări, logări, search-uri, nervi şi altele despre care nu povestesc acum. Poate şi pentru că mi-e dor de-acasă. Azi m-am gândit  – pentru că e Bunavestire, când Arhanghelul Gavriil i-a vestit Fecioarei Maria că va naşte Pruncul, – cum am ajuns să mă numesc Gabriela. Pentru că numele pe care şi l-a dorit mama pentru mine, când m-a născut, era Doina. Aşa a şi fost. Însă naşul meu de botez, pe care îl ţin minte vag, a insistat pentru acest nume. De ce? Nu ştie nimeni. Toată copilăria m-am numit Doina. Aşa îmi ziceau acasă, aşa mă strigau la şcoală. Uneori, rareori, Doiniţa. Când am plecat la liceu, la Suceava, pentru că Gabriela era primul prenume în acte, am avut aşa, un capriciu să mă recomand astfel. Poate că voiam să fiu altcineva… cine ştie?… În principiu, nu-mi doresc să fiu altcineva. Poate doar să delimitez mai bine şi mai clar cine sunt de fapt, pentru că oamenii se iau după prea multe aparenţe şi prejudecăţi. De cel puţin 25 de ani tot trasez şi conturez. Revin, şterg, reiau.

Să vă spun ceva despre supraimpresie.  Eram însărcinată în luna a V-a cu băieţelul meu care are acum 10 anişori. Locuiam în Ploieşti, pe vremea aceea, în timpul sarcinii, am schimbat de trei ori domiciliul. Aşa trebuia să fie. Mergeam cu tramvaiul în oraş. Pătată, desfigurată, cu picioarele ca butucii, cum e o femeie grea. Ca o piersică bine coaptă, care va lăsa să-i scape sâmburele. În tramvai, era un grup de elevi de la Liceul Militar. În uniforme. Sau poate nu e în oraşul acela un liceu militar. Poate veneau sau mergeau de undeva. Locuiam lângă gara din Ploieşti şi mergeam adesea pe jos până în satul cel mai apropiat, să mă uit la planoare. La Strejnic.  Ca un amănunt, băiatul meu e fascinat de istorie.  În ziua aceea, în tramvai, am văzut un adolescent atât de frumos încât am tresărit şi până am coborât, pe furiş, nu mi-am luat ochii de la el. Avea un chip cu totul şi cu totul de înger. M-am gândit, în sinea mea, ce bine ar fi dacă şi pruncul meu ar fi aşa…

Azi, când mă uit la el, parcă-l văd pe copilul acela. Sigur, cele mai multe trăsături diferă. Ochii au altă culoare. Dar aluniţa de pe obraz e acolo.

Nu ştiu cu ce Gabrielă semăn eu, din sfera de cunoştinţe a naşului meu. Dar ştiu cu care Doină semăn.

Dacă aveţi chef să citiţi în continuare, bine de bine. Dacă nu, nu.

Soarele şi balaurul de pe “tranverze”

Toamna se ducea înspre un frig pătrunzător şi umed. Dimineţile erau ca de sticlă. Aerul intra în plămâni plin de aşchii şi ieşea în vălătuci cârlionţaţi. Când plecam la şcoală dimineaţa, mama îmi lega un fular la gură, să nu “trag aer rece”. Când ajungeam la rambleul căii ferate şi consideram că mama nu mai poate să mă vadă din casă sau de la poartă, îl smulgeam de la gât şi-l îndesam în ghiozdan. În zilele în care aveam chef să merg singură până la şcoala aflată la 30 de minute de mers, îmi înfundam mâinile în buzunarele de la geaca de fâş bleu-marin şi păşeam pe “tranverze”. Era destul de greu să cuprind cu pasul distanţa dintre ele; atunci, mă mutam pe cărăruia de lângă “linie”. Aşa se numea calea ferată în cătunul nostru şi ea era limita dinspre oraş a mahalalei noastre. “După linie” erau case mai arătoase care “aveau tras curent”, unii aveau chiar şi televizoare pe care le zăream prin perdea, seara, când mă-ntorceam de la joacă. Într-o asemenea dimineaţă, cu ochii la soarele ce se ridica deasupra UFET-ului, printre câţiva nori răzleţiţi, vorbind singură (obicei de care mă ruşinez şi astăzi când “mă prind” discutând cu o entitate necunoscută sau nevăzută) pe două voci, sărind din piatră-n piatră sau studiind-o pe câte una mai interesantă, vorbind de ale mele, am uitat să mă mai uit, ca-n alte dimineţi, în spate. Dihania uriaşă şi atât de venerată, ca un balaur scoţând jeturi de abur fierbinte pe nări, negru, răcnind în răstimpuri ascuţit şi strident, s-a apropiat de mine pe nesimţite. Am auzit-o pufăind în spatele meu. Am întors capul şi odată cu ţipătul meu a spart dimineaţa în ţăndări şi răgetul de surprindere al fiarei. M-am aruncat în şanţ într-o clipită şi de jos, din iarbă, am întors capul şi am văzut faţa încruntată şi speriată a mecanicului care spunea ceva, de neînţeles. Ştiam eu ce spune, dar m-am prefăcut că nu înţeleg. Am ajuns la şosea şi de-acolo, tot pe trotuar, am potrivit în minte cuvintele cu care îi voi povesti “tovarăşei învăţătoare” şi colegilor mei aventura mea din acea dimineaţă. Soarele mă privea complice şi bucuros, de parcă mi-ar fi spus:” Bine c-ai scăpat, Doiniţă! Să ştii că şi eu am tras o spaimă!…” Îi mulţumesc soarelui şi intru în larma din curtea şcolii care îmi pare un câtec duios pe lângă răcnetul balaurului cu scoate aburi pe nări, cu care m-am confruntat mai devreme. Povestea mea s-a prefăcut într-un bun prilej pentru învăţătoare să ne mai spună o dată – oare a câta mia oară ne spune? – cum să circulăm, cum să traversăm şi mai ales să nu umblăm pe calea ferată, ca să nu păţim ca Doiniţa… Eroismul acelei dimineţi s-a prefăcut într-o baltă urâtă de care ar trebui să-mi fie ruşine. Dar mie nu mi-e ruşine de-adevăratelea, mormăi mai departe pe sub bancă despre cum m-a salvat soarele ridicându-mă cu o mână tainică de pe “tranverze” şi punându-mă, uşor, pe cărare…