Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

heart1

Sursa: deviantART

Acum trei ani, în această zi, pe la ora 11, se întâmpla asta. Sigur, unii ar fi fost mai fericiţi să se fi întâmplat până la capăt. Glumesc. N-am făcut nimănui vreun rău aşa de mare încât să-mi dorească dispariţia. Dar aş fi putut.

Azi o să tac şi o să mă bucur că am supravieţuit. Că Dumnezeu mă iubeşte, chiar dacă-s fiica cea risipitoare şi tot ascund talantul pe unde nici cu gândul nu gândeşti. Se aude o pasăre cântând. Pot s-o aud. Nu e extraordinar?

Cronica unui infarct

Îmi tot fac curaj… Dacă reuşim să descriem cu obiectivitate o nenorocire prin care am trecut, ea se transformă într-un miracol. Aşa cred acum, la trei ani de la fatidicul 26 martie 2006.

„Dezagregarea” inimii mele a început cu mult înainte de această „piatră de poticnire”. Cred că odată cu revelaţia că nu trăiesc în cea mai bună dintre lumile posibile. Necazurile de tot felul, suferinţele, au zgâriat, mereu şi mereu, într-un suflet care nu trăieşte prin sine, ci prin ceilalţi.

Când eram copil – cred că aveam vreo 4 ani – mama pleca în oraş să cumpere mâncare şi mă încuia în casă. Strângea chibriturile, făcea focul să ţină mai multă vreme, îmi lăsa mâncare pe masă şi pleca. Era iarna, îi vedeam, pe geam –  că acolo îmi „construiam” foişorul – silueta micşorându-se în timp ce se îndepărta. Mergea pe rambleul căii ferate, o rugam de multe ori să meargă aşa încât să o văd cât mai mult timp. Stăteam acolo în geam, ascultând radioul, fredonând, vorbind cu personajele imaginare ascunse prin ungherele casei,  sau cu obiectele care mie mi se păreau animate. Aşa e când eşti copil, vezi sufletul tuturor lucrurilor. Aveam un cui al meu, ascuns în rama geamului, îl scoteam de unde ştiam eu că este  şi zgâriam pe sticla de geam. Desenam casa din faţa. casei noastre.. gardul… linia ferată şi … apărea mama. Puteam s-o recunosc dintr-o mie de siluete, ştiam că e EA. Savuram clipele în care se apropia, o vedeam cum străbate cărarea prin zăpada uliţei, o auzeam cum deschide poarta, cum vorbeşte cu câinele, cum îşi scutură încălţările de omăt, pe prag sş intra cu parfumul ei, cu parfumul ei unic şi cald de mămică, cu mirosul de zăpadă, cu esenţele tari ale iernii. Nu mă repezeam în braţele ei, totdeauna am avut dificultăţi în a-mi exprima sentimentele. Scotoceam în sacoşa sau sacoşele pe care le adusese. Găseam întotdeauna o spirală cu cremă roz, un cremşnit, caramele, biscuiţi sau Eugenia. Mama scotea bunătăţile din sacoşă, le ordona în credenţ, fiecare la locul ei şi mă întreba ce-am făcut.  „M-am uitat cum vii, îi răspundeam. Te-am desenat cum vii”.

Acum mă gândesc, uitându-mă la geamul casei mele de mămică, care nu are zgârieturi trasate cu cuiul, închipuind o siluetă aşteptată, la iernile care au trecut de atunci, multe fără zăpadă. Sau cu o zăpadă murdară, nervoasă şi agresivă. Cum a fost  cea din iarna lui 2005.

După „excluderea din orice sistem” care a venit odată cu schimbarea prefectului cu care lucram şi pentru care mi-aş fi dat viaţa, în 2004 (faraonul este „îngropat” împreună cu alaiul de la Curte) am trecut printr-un an de suferinţă în sine.

Cum poate să sufere cineva atât de intens din cauza unei erori politice? Era o nedreptate flagrantă. Nu am suferit pentru că eu trebuia să plec – aşa e procedura – ci din cauza că atunci am văzut adevărata faţă a celor pe care-i credeam, cât de cât, oameni. Chipuri schimonosite de poftă, de satisfacţie. Ochi de lincs, roşii, injectaţi de ură. Dispreţul celui căruia i-ai făcut bine şi el te urmăreşte să se răzbune pentru că a avut nevoie de ajutorul tău şi a fost slab. Oamenii nu-ţi iartă niciodată că ai fost bun cu ei…

Atunci, în acele luni, am realizat cine sunt şi cum sunt oamenii reali din viaţa reală. Mi-am dat seama că am trăit cu capul în nori şi, cei mai mulţi, sunt nişte hiene. Abia aşteaptă cadavrul, să-l mursece şi să-l sfâşie. La 38 de ani – deşi poate ar trebui să-mi fie ruşine să recunosc – am deschis ochii asupra lumii. Până atunci, nu ştiu unde am trăit. Într-o lume imaginară, probabil.

Pe dinăuntru… lucrurile au stat rău, rău de tot… M-am măcinat zile şi nopţi în şir. În primul rând m-am pedepsit pentru că nu avusesem ce să fi căutat în „sistem”. Apoi, după ce m-am împăcat oarecum cu mine, m-am certat cu lumea. Am înţeles, târziu, cred că am înţeles, că nu poţi să răstorni singur, nu poţi să schimbi o structură, cu bunele şi cu rele ei. Nici din interior, nici dinafară. Trebuie să schimbi ce poate fi schimbat, trebuie să găseşti oamenii care cuplează la ideile tale, atunci când se întâmplă, şi trebuie s-să găseşti momentul potrivit. Altfel, rămâne o acţiune izolată a unui neadaptat. Asta am înţeles mult după încercarea cea mare.

Totul a început cu o oboseală cronică. Nu mă puteam ridica dimineaţa din pat, oricât aş fi încercat să mă smulg din braţele unei lingori toropitoare. Noaptea, bântuiam ca o stafie, scriam, fumam, mă jucam la computer. M-a chinuit o tuse sinistră care nu trecea cu nimic. Parcă aş fi avut un corp străin în stern, care trebuia expulzat afară. Tuşeam până simţeam cum se zgudiue şi vibrează gratiile toracelui. Aşa am dus-o trei luni. Cu nopţi nedormite, cu tusea care nu se ameliora cu nimic, cu apatie, slăbiciune şi absenţa din viaţa reală. Am scris în nopţile acelea câteva poeme foarte frumoase. Cred că sunt cele mai frumoase din câte am scris, pentru că au aerul acela definitiv, translucid ca sloiul de gheaţă pe care îl are implacabilul… Sâmbăta am ieşit ca o alcătuire şubrezită şi părăginită prin care bate vântul în toate direcţiile, cu fiul meu, în parc. Am stat vreo două ore pe bancă, sfârşită, jumătate într-o lume de abur… Mi s-a făcut frig, m-a străbătut un frison ca de gripă. I-am spus lui Vlad că mă duc în casă. Am urcat, mai târziu s-a întors şi el.

A trecut o noapte ca un hău întunecat şi înfricoşător. Dimineaţa, au venit nişte amici care au un băiat de vârsta lui Vlad, voiau să plece la ţară şi l-su lăsat la mine. Le-am pus să mănânce, umblând mai mult ca o umbră, i-am rugat să nu dărâme casa şi m-am băgat în pat. Era duminică. Eram sfârşită.

A început cu o sfredelire de fier înroşit în coşul pieptului. A început să crească  şi temperatura, progresiv. M-am gândit că în curând o să fierb. Durerea din stern, sfâşietoare, neagră, se rotunjea şi creştea din ce în ce. Nu mai puteam să respir, dacă mişcam un micron sternul simţeam că o să explodez în miliarde de particule. În adolescenţă, am practicat, o vreme, Yoga. Atunci am învăţat să respir abdominal. Era singura cale să nu mor asfixiată, m-am gândit, trebuie să reuşesc să iau oxigen fără să mişc sternul. În timp ce corpul părea să nu-mi mai aparţină şi să aibă autonomia lui, încercam, deşi eram la graniţa pierderii cunoştinţei, să găsesc o cale să-l aduc înapoi sub controlul meu. Am înghiţit aerul, am reuşit. Febra creştea, cei doi băieţi alergau bezmetici prin casă, râzând şi luptându-se, am vrut să le spun să înceteze, dar nu am putut să scot nici măcar un sunet. Nu mai puteam vorbi! M-am gândit să le fac semne să se apropie şi să le spun să sune la un vecin să cheme Salvarea. Apoi, m-am gândit că e duminică şi nu pot să mă mişc, şi uram orice mişcare, chiar şi a aerului, şi orice zgomot se amplifica de mii de ori izbind celulele. M-am gândit că n-o să înţeleagă şi o să fie speriaţi şi că, oricum, nu pot să plec la spital şi să-i las singuri acasă. Mi-a fost frică să-i spun fiului meu că mă simt foarte rău, să nu-l sperii. Nu voiam să mă mişc, dar voiam să înceteze durerea şi voiam să mai trăiesc. Am stat aşa, în văpaia aceea neagră, două ore. Încercam să-mi mobilizez toate celulele corpului să se lupte să trăim. Încercam să le poruncesc în gând. Respiram foarte puţin, cu grijă, să nu tulbur şrapnelul din coşul pieptului, soarele acela crud care scormonea cu gheare de oţel, sfârtecându-mi fiecare atom… Am întors capul spre fereastră.  Soarele era deja sus, într-o rază care despica încăperea în mijloc, jucau fericite şi libere, firele de praf, particule minuscule care dansau şi se roteau după legi ale lor. M-am gândit că nu o să mai văd niciodată primăvara, lumina, mugurii… M-am gândit că băiatul meu va creşte fără mine, fără iubirea aceea pură al cărei secret doar mama îl deţine… M-am gândit la mama mea, care mă veghea în nopţile de febră, moţăind lângă leagănul meu de lemn „cu gemuleţe”, coborât din pod cu „prilejul” fiecărei pneumonii, deşi eram mare şi îmi atârnau picioarele afară din el … M-am gândit la toate făpturile care nu au şansa să se bucure de lumină, de soare, de aerul de primăvară, de iarbă, de cer, de zăpadă… Şi m-a potopit o tristeţe fără sfârşit… M-am rugat atunci fără cuvinte şi fără putere… Inima mea cred că s-a rugat pentru mine. Durerea din piept s-a dus în mâna stângă. Parcă mâna mea era dintr-o piatră prin care încerca să treacă o altă piatră.  M-am înfăşat într-o transpiraţie de clei. Am început să vin înapoi, în cercuri încete, în cercurile în care scădea durerea… După o oră, am reuşit să mă ridic din pat. Aşa cum se ridică un mort din moarte.

După două zile, m-am dus la doctoriţa de familie, Ileana Popovici,  încet, târându-mă câte un pas, să-mi iau concediu medical. Nu eram în stare să stau în picioare mai mult de o oră, să vorbesc prea mult şi să răspund la vreo întrebare. I-am povestit ce mi s-a întamplat, mai mult glumind cu umorul cinic al celui căruia supravieţuirea i se pare inexplicabilă şi neverosimilă. Mi-a spus că ar fi bine să merg până la Urgenţe, să-mi fac un EKG. N-aveam niciun chef, nici nu eram în stare să merg până acolo. Mi-a simţit ezitarea şi a spus: „Atunci, chem Salvarea, te duci până acolo, faci un EKG, dacă nu-i nimic, te duci liniştită acasă”. Am fost de acord. A sunat la Spital, a spus ceva de genul „am o pacientă cu simptomatologie de IMA”. Eu, pe atunci, habar n-aveam ce înseamnă „IMA”. Mi s-a părut ridicol că trebuie să stau în cărucior, deşi puteam să merg, şi asistenta de la Salvare insista: „Vă rog să vă aşezaţi”. Am ajuns la spital, asistenta i-a dat medicului de la Urgenţe  – dr. Ursu, aveam să aflu că-l cheamă – trimiterea de la doctoriţa de familie, mi-a pus ventuzele de la EKG, aparatul a huruit ca un copiator, s-a uitat pe hârtia aceea, mi-a mai făcut una, a chemat şi un alt medic, s-au uitat amândoi, tensiunea mea creştea, „stai liniştită, doamnă, calmă, nu ţi se întâmplă nimic”, mi-au pus întrebări, „unde a fost durerea, când, cât timp, unde s-a dus, aţi făcut febră, de ce n-aţi sunat la Salvare, aţi stat două zile aşa”, „dar n-am nimic, pot să merg”. A sunat la Cardiologie, a vorbit cu cineva, „avem o pacienta pentru internare, IMA” etc, – oricum nu-nţelegeam nimic şi eram perplexă – , apoi către asistenta: „Îi facem internarea” Către mine:  „buletinu’, doamnă”. Toate se învârteau cu mine, mi se părea o glumă, am dat să mă ridic dar m-a oprit asistenta, cu o fermitate care nu lăsa nicio variantă. Am urcat cu căruciorul, mi-au găsit, în salon, o cămaşă de noapte zdrenţuită, m-au întins în pat, a venit doctoriţa, apoi încă un doctor,  s-au uitat lung la mine, m-au rugat să nu mă agit, să nu mă mişc, să nu cobor din pat, mi-au pus perfuzii, mi-au luat tensiunea, o mulţime de oameni roiau pe lângă mine şi eu nu înţelegeam de ce, odată ce nu mă durea nimic.

Nu mai aveam telefon mobil, pe vremea aceea, aveam 2 milioane salariu, ca un milog, la bătaia de joc a sistemului pentru care lucrasem ca un workaholic şi nu-mi permiteam nimic, darămite telefon. Păstrez şi astăzi „fluturaşii” cu salariul din perioada aceea; să nu cumva să uit ce-au fost nişte semeneni ai mei să-mi facă, pentru că eram căzută. Nu s-au putut abţine să nu-şi înfigă şpiţurile pantofilor – metaforic vorbind – în coastele mele. De câte ori mă loveşte câte o criză de creştinism, scot hârtiile acelea şi rememorez în ce pericol am fost.

Am rugat o asistentă să mi-l dea pe al ei să sun, Vlad trebuia să vină de la şcoală şi nu avea cheie.  Din cauza agitaţiei, mele, au început să sune aparatele; iar s-a adunat toată trupa de medici la mine, le-am explicat,  „băiatul vine de la şcoală şi nu ştie unde sunt” . „Dar nu aveţi pe nimeni? Soţul dumneavoastră?” ” E mort, a murit în urma  unui infarct acum 3 ani” am spus şi am întors capul…

Lacrimile au pornit ca un izvor care găseşte o cale să irumpă. Cred ca în acel moment am realizat că am supravieţuit la ceva teribil.

Am stat în spital o lună şi jumătate, apoi, două săptămâni la Clinica de Cardiologie din Timişoara, unde mi s-au făcut investigaţii suplimentare. Am aflat că supravieţuisem unui infarct, dintr-o întâmplare, funcţiona un consemn al tăcerii, respectat cu sfinţenie. Pe oricine din personal aş fi întrebat ce anume am, găsea un răspuns care mă scotea într-o străduţă paralelă. Mai târziu am aflat că nu e bine să-i spui unui pacient cu infarct ce-a păţit, poate face un şoc care să-i fie fatal şi că primele 24 de ore de la începerea tratamentului sunt decisive.

Unii spun că am avut noroc.

Da, am avut noroc să am un medic de familie cu instinct de medic. Din felul umoristic în care povestisem eu cum m-a durut de rău în piet şi cum era să mor da’ am scăpat, nu ştiu dacă un alt medic ar fi dedus – aşa cum a făcut-o doamna Ileana Popovici – ce păţisem de fapt.

La noroc se adaugă bunătatea nesfârşită a Tatălui Nostru.

Anunțuri