Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (X bis)

Etichete

Adi Hadean, bucatarie.ro, campionatul de clikuri, Cartierul Chinezesc, chevre, Chinezu, Ciupico, Corina Cretu europarlamentar, Crina Dunca, Darius Filip, Despre PSD, Egipt, El Greco, election europeenne, european parlament, Ioan Usca, Ivan Uska, Jamilla, jurnal de scriitor online, literatura, Metaxa, muraturi grecesti, Nelinkuibil, Oana Stoica Mujea, Palais du monnaie, Parlamentul European, Pescarusul Argintiu, pita cu slana, relatari fanteziste, romanciera pitesteanca, scrinul Oanei, Sfinx, sibilla, sportlocal.ro, Sudan, viata asa cum e

(variantă)

În timp ce cazacii şi asiaticii cu ochi oblici se îngrămădeau în două şiruri decente pornind din faţa imenselor butoaie de bere de pe terasa El Greco şi întinzându-se şerpuind pe străduţele înguste până la Palais du Monnaie, câţiva componenţi ai grupului de români vizitatori ai Parlamentului European intraseră deja în restaurant.

Risipiţi pe la mese, fără nimic în faţă decât suporturile de lemn pentru şerveţele şi recipientele cu ulei, sare, piper, oţet, aceştia se prefăceau adânciţi în lectura cărţilor de meniu. Deşi nu pricepeau mare lucru din ce scria acolo, susţineau, cu ajutorul supoziţiilor despre ce conţine un anumit preparat sau altul, o conversaţie întreruptă din când în când de onomatopeele Pescăruşului Argintiu.

– Uite! Au şi pastramă de capră, făcută greceşte! Wow! Aş vrea o felie şi eu…

–  Eşti bolund Pescăruşule, tu nu vezi cât costă 200 de grame? zise, blazat, Darius.

– Daaa… Am văzut! Ziceam aşa… Măcar o măslină tot mi-aş lua. Poate au la reduceri. Să-l întreb pe ospătar.

– Am eu un sendvici în buzunar… L-am luat pentru orice eventualitate, de-acasă. În caz că nu ne dă Corina nimic de mâncare. Dacă vrei, ţi-l dau. 50 de eurocenţi.

– 50 de eurocenţi? Cu mine faci tu afaceri? Te zic eu lu’ Crina. Mai bine, mai pun un euro şi-mi iau un castravete murat. Uite, murături –  3.90 euro. De un euro jumate, îmi dă jumate de porţie.

Într-adevăr, după o scurtă negociere în engleză cu ospătarul, acesta înţelese doleanţa Pescăruşului şi dispăru la bucătărie. Se întoarse după un minut cu o farfurioară cam cât o palmă se copil, ornată cu un cotor de gogoşar, un fir de mărar umed, o foaie de ceapă roşie, o felie de castravete şi o tijă de conopidă cam cât degetul mic de la mâna Pescăruşului. Aşeză ceremonios farfurioara pe masă şi aşteptă plata, făcându-şi de lucru, aranjând scobitorile şi şerveţelele. Pescăruşul se scotoci în portofel şi înşiră pe masă câteva monede. În timp ce încerca să încropească suma, tot socotind, încurcându-se şi luând-o de la capăt, Darius se întinse şi luă tija de conopidă.

– Ia să gust şi eu un pic, să văd ce murături ştiu să pună ăştia… Mmm, e bună. Trebuia să iei mai multe.

De la măsuţa de-alături, se întinse şi Jamilla şi luă foaia de ceapă roşie.

– Oau! Ce faină e! Ne-au adus antreurile!

– Dă să văd şi eu, luă Chinezu firul de mărar.

– Ce mâncaţi voi acolooo? … se alintă şi Oana şi înhăţă felia de castravete de pe farfurioară, cu unghiile ei vopsite violent cu indigo şi bordate cu alb ca nişte unghii de vrăjitoare sadea. Mm! Sunt bune! Trebuia să comanzi mai multe, că puneam şi noi bani.

– O! Aţi şi început să serviţi masa, se insinuă cu ochii lucind şi Sfinxul care luă cu mâna ei mică cotorul de gogoşar. Fii atent! Aştia utilizează tot de la gogoşar! Ce bune sunt seminţele!… Puteau să aducă şi frunzele murate de la gogoşar.

Între timp Pescăruşul, ocupat să achite suma corectă, nu putut să împiedice devalizarea farfurioarei. Cum nu mai era nimic, nicio murătură, se uită rugător la Darius.

– Bine. Îţi dau 50 de cenţi, dă-mi sendviciul.

– O-ho! ripostă acesta, îngândurat. Asta a fost prima ofertă. Între timp, i-a crescut valoarea direct proporţional cu interesul tău.

– Ce? Darius are un sendvici? se interesă Oana. Darius, dă-mi-l mie, că tu şi-aşa eşti gras! Ai burtă, uite-te la tine.

– Un euro, Oana.

– Ce-ai zis? Tu îmi vinzi mie sendviciul adus de-acasă, de la Satu-Mare, cu un euro? Nu ţi-e ruşine?

– De ce să-mi fie ruşine? Piaţa liberă. Preţ reglat de cerere şi ofertă. Eu am ceva ce voi vreţi. Licitaţie!

– Îţi dau eu 2 euro, zise Ciupico. N-am mai mâncat produse româneşti de trei ani! Aici, numai din astea modificate genetic au. Au gust de rumeguş. Mi-l dai? Uite banul!

– Ciupico, nu-l lua! E un sendvici cu şuncă din aia de la butic, fezandată şi făcută cu e-uri! Zici că-i de plastic! Şi cu ardei importat din Israel, cu gust de talpă de viplex. Şi cu caşcaval Mozzarella, de-ăla sintetic.

– Are şi ceapă şi roşie, interveni Darius.

– Da, ceapă din Sudan, cu potenţiator de creştere. Şi roşie din Egipt, are gust de filtru de ţigaretă, zise şi Nelinkuibilul.

– De unde ştii? se miră Ciupico.

– L-am mâncat deja, în timp ce voi dezbateţi şi licitaţi.

– Ce-ai făcuuuut??? urlară cu toţii şi se repeziră cu unghiile şi cu scobitori furate de pe masă, să-l pedepsească.

Darius se scotoci în buzunar; într-adevăr, sendviciul dispăruse. ” Când să fac şi eu o afacere…” gândi acesta resemnat. Acu’ nu mai am nimic de vânzare… Parcă am nişte pită cu slană la hotel, mai bine m-aş duce s-o aduc, că facem foamea aici”, mormăi, ca pentru sine.

– O-ho! Slana ta a dispărut demult! Şi pita, râse Chinezu.

– Păi cum aşa? se miră Darius, că o încuiasem în cutia cu bijuterii a Oanei. Aia, cât un scrin.

– Am găsit-o după miros, ce credeai? I-am dat-o lu’ unchiu-miu şi lu’ văr-miu. Cum altfel aş fi reuşit să-i mobilizez la demonstraţie? Dintr-o tablă de 60 de ţănti de slană, am hrănit 200 de chinezi.

– Ce-ai făcut? se miră Darius, confuz? Cum aşa? I-ai dat la fiecare un milimetru de slană?

– Ei, cum. Şi-a adus fiecare un bob de orez şi şi l-a întins un pic prin slănină. Unii şi-au adus şi cutiuţe cu capac etanş pentru miros. Puneam un pic de miros de slană afumată în cutie şi pac! închideam capacul. Am vândut şi reţeta de slană afumată, una de mi-a dat-o Hădean. Am luat 4000 de euro pe ea. Sunt bogat, băi!

– Atunci la ce ţi-ai mai făcut campionat de clickuri? Şi ai putea să plăteşti şi tu nişte beri la chinezii tăi, nu să le plătesc toate eu! se indignă, invidios, Nelinkuibilul.

– Sau ar putea să-mi dea mie banii, că slana era a mea! spunse, înfipt şi arţăgos, Darius.

– Băi, n-am vândut slana ta. Pe aia am folosit-o drept mită. Electorală, dacă vrei, dar mită. Cum vrei să mai ia Corina un mandat, ce tu eşti prost? Unde dracu’ bem la vară?

– Auzi, nu începe! Chinezii tăi n-o votează pe Corina, că n-au cum. Nu au cetăţenie, nu au cum, limpezi lucrurile Nelinkuibilul.

– N-o votează, bă, dar fac lobby, se apără Chinezu. Au relaţii de afaceri în Cartierul Chinezesc, în toate oraşele mari din România.  Cum credeţi voi că se fac treburile astea?

– Mie mi-e foameee!!! strigă Pescăruşul prelung, acoperind orice zgomot din restaurant.

– Şi mie! Şi mie! se auziră strigăte disperate din câteva piepturi.

– Hai că vă comand eu imediat, zise Corina, coborând scările. Mai bine, haideţi să mergem sus, că acolo putem şi fuma, zise ea cu fermitate.

– A venit Corina! A venit Corina! răsuflară uşuraţi şi plini de speranţa ce le lucea şi în privirile înfometate, toţi cei din grup.

O luarăm bulucindu-ne şi călcându-ne unii pe alţii pe tivurile hainelor şi rochiilor de gală, pe scări. În salonul de sus, mesele erau încărcate cu de toate ca la o nuntă de manelişti, cu toate bunătăţile pământului grecesc.  Sau bruxellez. Fiecare fură din mers de pe prima masă, o măslină, o roşie, un castravete, o felie de brânză de capră, o bucată de şuncă, o chifteluţă scoasă din sosul ei de maioneză, o bucăţică de peşte marinat, o scrumbie sărată, un măr, o portocală, o felie de pastramă de capră, un avocado, o prăjitură cu miere, o brioşă cu nucă, un saleu, un crevete, o scoică, un tentacul de calmar pane. Se aşezară cu toţii la mese. Nu se auzea decât zgomotul fălcilor care mestecă şi plescăitul limbii. Corina trecea pe la fiecare şi-l întreba cum se simte, dacă îi place, dacă e mulţumit de cameră, de mâncare, dacă vrea de băut. Sigurul răspuns pe care-l primea era un „Îhîm!” înfundat, strecurat între două înghiţituri.

„Ăştia sunt, n-am ce să fac! Sunt ai mei,  n-am ce face! Sărăcuţii. Uite ce flămânzi erau. N-au mâncat nimic de dimineaţă… Dragii de ei”, rostea Corina, în gând privindu-i cu duioşie şi înţelegere. „Hai să mănânc şi eu ceva”, îşi zise şi se îndreptă spre prima masă, cea rezervată pentru ea. Pe masă, nimic.” O fi uitat Ioannis să aşeze şi aici bucate… Lasă, că mănânc acasă” mai zise ea şi îşi aprinse, resemnată, o ţigaretă.

Dintr-un colţ al sălii, de după o piramidă de farfurii goale, se auzea un cântec rusesc, acompaniat de clipocitul sec al mouse-ului care clickuia. Tot pe masa aceea se balansa, goală, sticla uriaşă de Metaxa, prinsă în suportul ei sclipitor…