Etichete

, , , , , , , , , ,

Vând!!!

am ceva necazuri şi pentru asta încerc să vând exact ce ştiu să fac : fotografii
puteti alege orice imagine de aici, de pe blog sau din galeria mea de pe deviant
[alice drogoreanu]
hârtie fotografică de calitate
print sau afişe, cum doriţi
functie de dimensiuni preţurile sunt
15×21cm – 30 lei , cu rama şi passpartout – 50 lei
20×30cm – 40 lei, cu rama şi passpartout – 70 lei
sau alte dimensiuni – detalii pe mail
alicedrogoreanu@yahoo.com

alice-oferta

De câte ori cunosc un om care are un necaz îmi vine să plâng.

Ieri m-am gândit ce aş putea face concret. Mult prea puţine, pentru că bani nu am. Nu prea am şi, oricum, nu ar ajuta-o prea mult pe Alice ce aş putea să-i dau eu. Am învăţat de la înţeleptul meu şaman că pe om trebuie să-l ajuţi să înveţe să înnoate. Pentru că nimeni nu poate înnota în locul altcuiva. Tuturor ni se întâmplă să trecem prin drame sau tragedii. Artiştii ştiu cel mai puţin să supravieţuiască pe pământ pentru că ei umblă mereu cu capul în nori. Zilele trecute, şamanul mi-a zis că a făcut tot ce s-a priceput să mă înveţe să trăiesc în lumea aceasta. Mă gândeam la tot acest parcurs de 7 ani şi evaluam rezultatele. Am fost aşa un om: am trăit după legile mele, eterice şi diafane, fără contact cu realitatea decât unul cât s-a putut de superficial. Din când în când, cu un efort supraomenesc, încheiam un capitol scurt după legile terestre. Însă realismul meu nu a durat niciodată prea mult, pentru că oricât m-aş strădui, nu pot să încap în obezile cotidiene şi cuminţi decât dacă renunţ la ceva… Am început o mie de lucruri omeneşti şi, la o vreme, toate mi-au părut imbecile şi fade. De două ori, când am ajuns la saturaţia şi dezgustul maxim de lume, am vrut să-mi iau zilele. Însă Dumnezeu a ales să mă oprească aici. Să-mi duc crucea de om pe care sunt lipite deschise aripile de înger aici. Să nu vi se pară plină de orgoliu această frază: este plină de durere şi de umilitate. Nu reuşesc nici să fiu om până la capăt, să alunec cu uşurinţă pe firul destinului, fără să complic, să despic şi să mă îndoiesc. Dar nici înger nu pot fi până la capăt pentru că mersul printre oameni m-a încărcat cu multele noastre obicinuinţe. Să ne enervăm. Să judecăm pripit. Să lenevim. Să trândăvim. Să profităm unii de neştiinţa sau naivitatea altora. Să ne urâm. Să ne detestăm. Să ne umilim. Să ne vindem. Dincolo de toate acestea mai este ceva, a adevărat. Chiar dacă abia se mai zăreşte. Iubirea. Compasiunea. Dragostea de aproape. Grija pentru cel neajutorat şi nevolnic. Teama de păcat. Gândul luminos.

Între zbor şi târâre, mi-am petrecut aproape 20 de ani, nevoind, urlând la un Dumnezeu obscur şi ingrat,(aşa îl vedeam atunci), bucurându-mă de darurile oamenilor, unele otrăvite. Când l-am întâlnit pe şaman, eram pe cale să devin întrutotul om obişnuit. Mă pregăteam de transformarea totală. Uitasem de visare şi zbor. Uitasem că timpul nu are început şi sfârşit ci este doar o intensitate. Eram o fiară pregătită pentru vremi şi oameni. Din ce a găsit el a reuşit cu răbdare, cu o imensă răbdare, cu o dumnezeiască răbdare şi înţelepciune, să facă un altfel de om. Am terminat cele începute şi aruncate în debaraua prăfoasă a trecutului. Am scris şi am încheiat (cu poticnelile inerente) ce începusem. Am descoperit ce bine e să fii la fel cu ceilalţi şi, în acelaşi timp, deosebit. Am descoperit ce înseamnă să vorbeşti direct cu inima ta, pe care ai rătăcit-o pe undeva prin trup, şi n-o mai auzeai.

Pentru toate acestea sunt datoare să multiplic magia. Nu să fiu recunoscătoare – nu sunt de felul meu. Nu ştiu de ce, fără să o cunosc, simt că Alice este un înger căzut. Ea nu ştie să facă altceva decât să surprindă lumina în prefacere. Nu ştie decât să vadă şi să imortalizeze ceea ce noi nu avem timp să vedem. Porţi. Flori. Lucruri de care oamenii nu mai au nevoie. Umbrele pe care nu le vedem niciodată. Ploaia. Jocul luminii în apă. O scară dintr-o altă epocă. O minge părăsită.

Pentru felul în care Alice opreşte lumea în loc, cred că merită să ne arătăm gratitudinea. Nu în fiecare zi suntem generoşi. De multe ori ratăm ocazia de a fi. Poate aceasta este o ocazie de a aduce omagiu Artei. Poate nu ne vom mai simţi vinovaţi că artiştii mor de cele mai multe ori din cauza ingratitudinii cu care sunt trataţi, mai mult decât de vicii sau sărăcie. Ştiu că mă veţi urî câteva clipe că îmi permit să împart oamenii în artişti şi non-artişti. Ca să putem să ne bucurăm de florile din grădină, le udăm, le îngrijim, le scoatem din buruieni, le veghem cu grijă. Pentru că sunt ale noastre. Posesia e satisfăcută. Dacă vrem, le rupem, le călcăm în picioare, urinăm pe ele, iar ele nu spun nimic. Oare nu spun nimic?… Şi artiştii sunt ai noştri, pentru noi au venit în lume, ei sunt florile de oameni. Pentru ei, de ce nu facem nimic?