Etichete

, , , , , , , , , , , ,

Draga noastră Corina („a noastră”, a bloggerilor),

Există un fel bizar de veselie, veselia care te cuprinde subit, inexplicabil, în mijlocul unui dezastru în desfăşurare. Este cea pe care o încerc şi eu… Ştii care? Cea din Zorba Grecul. Când se dărâmă construcţia aceea fantezistă şi cad toate bârnele ca-ntr-un domino iar Alexis Zorba râde cu poftă pentru că toată această construcţie se prăbuşeşte frumos…

În duminica dinaintea acestor „Salcâmi” am avut o controversă cu nişte prieteni pe temeiul patriotismului. Adică, român fiind, să spui că poporul din care faci parte e tembel, slugarnic şi idiot mi se pare o blasfemie. E ca şi cum ai spune că părinţii tăi sunt aşa. E ca şi cum ai spune că fiii şi fiicele tale sunt neghiobi (neghioabe). Poporul acesta a ajuns într-un asemenea hal de disoluţie încât să se renege singur? Sigur, sunt unii care pentru asta sunt plătiţi. Să inducă în mentalul nostru că suntem taraţi, ca naţie. Unul dintre ei, ambasadorul culturii noastre în lume, este Horia Roman Patapievici, plătit de statul român în slujba căruia este demnitar. Mai sunt şi alţii, mai mărunţi. Dar nu lipsiţi de tenacitate şi de mijloace. Probabil că nu ai văzut, acum câtva timp, H.R. Patapievici construia într-o gazetă ternă şi de necitit un silogism logic, după ce aranjase itemii dinainte şi avusese grijă să anunţe „partea interesată”. Din silogismul lui în vârful căruia se urcase ca găina pe mormanul de bălegar scurmând după o râmă convenabilă, îi privea pe europarlamentari exact cum să uită găina la nouri. Când cu un ochi – miop şi acela şi cu pieliţă albicioasă, când cu celălalt. De-acolo, din mijlocul propriei pestilenţialităţi, europarlamentarii îi păreau nişte gâze ignobile. Şi fără vreun rost. Dar printre atâtea gâze, a identificat şi un fluturaş. Fluturaşul este, evident, portocaliu şi drăgălaş. Prin antiteză, un europarlamentar român care ne reprezintă cu cinste şi onoare şi pe care unii dintre noi îl îndrăgesc şi-l respectă – şi mă refer aici la dumneavoastră, doamna Corina Creţu – este văzut de H.R. Patapievici drept un concetăţean indezirabil. Lăsând la o parte mârlănia – cu care ne-a obişnuit –  de a aşeza la acelaşi nivel, în antiteză, un parlamentar european cu un consilier personal al altui parlamentar european, nu putem să nu remarcăm osârdia ancilară cu care domnul Patapievici îşi apără partidul care l-a năşit şi apoi înfiiat.

Este elocvent următorul fapt. În una dintre cărţile dumnealui, Politice, apărută la editura Humanitas  în 1996, domnul Patapievici face un rechizitoriu dur poporului român care, în viziunea dumnealui artistică a înghiţit valuri de urină de la năvălitorii care s-au perindat pe-aici în zorii istoriei, de la imperiile care ne-au subjugat. O insultă pentru care alt popor, mai puţin tolerant şi mai puţin luminat, i-ar fi retras cetăţenia. Să te numeşti Patapievici şi să înjuri poporul român cu cruzime este chiar hilar. Iar după ce ai denigrat  poporul român să fii considerat potrivit pentru a conduce Institutul Cultural Român, funcţie în care este numit de către preşedintele României, mi se pare definitoriu pentru ceea ce crede însuşi Preşedintele României despre poporul român, care şi-a însuşit implicit această retorică.

Vă dau un exemplu:

  • Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Cînd i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridã strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvîntată, iar ei reîncepeau: ne zvîntam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni şi aşa mai departe, la nesfîrşit. Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmã, avînd o băşicã a udului mai mare (de, beţiile…) i-au dovedit.” (din H. R. Patapievici, „Politice”, ediţia 1996, pag. 63)
  • „Puturoşenia abisalã a stãtutului suflet românesc… spirocheta româneascã îşi urmeazã cursul pînã la erupţia terţiarã, subreptice, tropãind vesel într-un trup inconşient, pînã ce mintea va fi în sfîrşit scobitã: inima devine piftie, iar creierul un amestec apos”. (din H. R. Patapievici, „Politice”, ediţia 1996, pag. 49)

Când se exprimă despre o persoană cu statut de demnitar european, nu putem să  citim ceea ce mai generează mintea domnului Patapievici decât prin această „lentilă”.

Iar când domnul Băsescu îl susţine la conducerea Institutului Cultural Român, cu funcţie de reprezentare a României în lume, putem să alăturăm semnătura preşedintelui nostru sub textul referitor la poporul român.

Nu putem presupune că i-ar fi ruşine. Putem, însă, să fim mai atenţi.

M-am bucurat că nu ai reacţionat la sifoanele cu venin ale domnului Patapievici care se duce cu şoferul institutului pe care-l conduce, la piaţă şi-l obligă să-l aştepte cât îşi face dumnealui cumpărăturile. S-o fi imaginând un personaj din Craii de Curtea Veche. E productiv să înjuri naţia din care faci parte, s-o bălăcăreşti şi s-o dispreţuieşti dar să te lăfăi pe banii munciţi de ea. Asta este suprema morală, oarecum masochistă, a domnului Patapievici, un ins eşuat ca şi preşedintele lui drag.

„Vechimea” mea pe acest pământ, românesc, pământ ce mi-a dat un nume, o limbă mlădie de vorbit, poveşti, cântece, apă de băut, care a avut grijă de mine să nu mor şi să nu mă pierd, care va face din mine hrană pentru florile şi copacii lui este de două generaţii. Cu o asemenea vechime, nu mi-aş permite niciodată să judec, să blamez sau să denigrez poporul care m-a asimilat. De aceea, insulta domnului Patapievici este de două ori mai gravă. Este precum mojicul care-ţi intră-n casă iar tu îl omeneşti, iar el, dacă nu eşti atent, îţi scuipă în vadra cu apă. Asemenea oameni trebuie trataţi cu maximă circumspecţie.

Anunțuri