imaginea am gasit-o aici
Din păcate nu sunt chiar bine pentru că m-a pus Michiduță să crap un stânjen de lemne vinerea trecută, numa așe, să-mi demonstrez mie că mai pot să fac ce făceam odată… Iar inima îmi spune că nu sunt numai inconștientă dar că am și îmbătrânit… Cred că inima mea e supărată că a trebuit să aleagă tocmai o ființă ca mine. Înafară de asta, am descoperit că unii oameni din preajma mea merită atenție și dragoste. Creștinească, nu vă uitați oblic. Am descoperit că am idei preconcepute și nu sunt scutită de tentația de a opera cu stereotipii și etichete. E teribil de cald în apartament. Se lichefiază și gândurile și se scurg nu știu unde, ca niște dâre lipicioase de transpirație… Ce să zici despre politic? Mai e ceva de zis? Mai are sens să zici ceva? Ce să zici despre viața din România? Are sens să zici ceva? Am devenit o populație de inși fiecare singur împotriva celorlalți. Fiecare singur cu un Dumnezeu de plastic atârnat la gât.
Îmi plac colegii pe care i-am descoperit acum, după 4 ani de când suntem împreună și în care eu am ridicat ziduri de frustrare în jurul meu. Am redescoperit, datorită unei zgâtii de fată, cea care m-a și scos din bârlog, la început trăgând de lanț și apoi împingându-mă, că și lumea din preajma mea e la fel de fascinantă ca anonima junglă a blogurilor. Nu de-asta nu scriu. Nu scriu pentru că nu am ce. Pur și simplu, mă bucur de viață, de prietenie, de vară, de căldura asta sufocantă, de trandafirii care-s anul acesta complet nebuni. Sper să mai am de trăit un pic, măcar un pic. Știu că stăm cu toții cu sabia deasupra capului dar parcă sabia de deasupra capului meu e mai aproape… N-am vrut să sune așa pathetic (…) și nici nu e, sunt senină.
Gabriela Savitsky 
Felicitari pentru felul in care ai rezolvat (pe moment) supra-saturarea cu blogareala. E o perioada de trecere pentru ca (mi se pare evident) nu esti nici vindecata nici imuna in fata acestei boli stupide. Vei mai avea accese. Iti urez sa reusesti mereu asemenea iesiri spectaculoase din criza/crize.
Vom ramane mereu cu oul lui Damocles deasupra capului.
P.S. – Dragostea crestineasca include si erotismul asa ca… cine se scuza se acuza. Ar fi pacat (de moarte) sa existe acuzatii nefondate…
Acum ca ai revenit, fa ceva… Lasa-ne si noua versuri, mai da-ne si noua boabe… Pauza ti-o fi priit… Ma insel?
Bine te-am regăsit, Gabriela…
Imi esti draga, Doamna! Crestineste, … nu te uita oblu! Si, pe deasupra, imi place si ce scrii atunci cand n-ai nimic a zice! Uite, iti asez un ranjet, din asta, altul n-am! 🙂
binecuvîntată fie, bucuria din viaţa trăită
Spor la trait cat mai intens, cat mai frumos, inconjurata de dragoste…
oarecarele,
nu mi-am propus să mă vindec și nu pozez. Cum destinul are întotdeauna mai multă grijă de mine decât aș putea avea eu, s-a întâmplat ca acum să am mult de lucru (treburi nerezolvate când le-a fost vremea) și să nu am timp realmente de bloggereală.
La asta, s-a adăugat și instinctul meu care mi-a spus că ar fi bine să respect această pauză. Altfel, aș fi putut să scriu tâmpenii și aiureli în puținul timă rămas liber. Și-apoi, sunt și ca scriitor, discontinuă.
Paul,
mi-a priit, da. Am o altă perspectivă, mai puțin înverșunată 😀
Cristian,
bine te-am primit.
George,
sentimentul de îndrăgire creștinească e reciproc, cum văd. Nu prea am nimic a scrie deocamdată. Îmi dau seama că uneori perspectiva mea poate fi greșită pentru că oamenii nu-s în alb și negru ci în miliarde de raze și nuanțe. Și că uneori mă grăbesc.
Cella,
ei, lumea nu-i perfectă. De aceea cred că-i și așa de interesantă.
Paul,
exact dragostea lipsește. 😀
Dar mă descurc cu acest mod afectuos de a sublima socializarea… Na, că nici eu n-am înțeles ce-am vrut să zic.
Gabi, am poposit la tine si am descoperit cu emotie ferestre deschise spre soare, alaturi de cascade rosii de flori zambitoare.
Mi-am spus ca pe aproape ar trebui sa fie si Calea purtatorului de lumina, fara ziduri si poveri.
Sa ai o vara cu zile inseninate de bucurii rodnice si parguite!
George nefericitule, ceva imi spune ca daca aceeasi talentata, simpatica, interesanta, poetica, romantica si rafinata gabrielå ar avea alta orientare politica nu ti-ar mai fi atat de crestineste draga. Si asta e trist. Eu, de exemplu, ca sa dau numai un exemplu, desi nu impartasesc catusi de putin optiunle politice ale doamnei Savitsky si nici dragostea sa pentru relicve, totusi o indragesc foarte tare (si nu crestineste ci doar… platonic si virtual, dar nu mai putin intens). Si mai sper ca indragirile de care are parte sa-i fie spre bine si nu spre o noua exagerbare a sterilelor manifestari internetice. Ii recomand sa viziteze pestera Comarnic. Si tie la fel.
Gabriela,viata este frumoasa,si merita traita cu intensitate pana la capat,astept randuri scrise de tine,iti trimit un link
http://armagedon-basescu.tripod.com/
weekend placut! ,cu stima Tavi 🙂
ne lipsiti doamna …dar ce bucurie sa va priasca asta atat de mult.pot fi absentele cat de dese daca aduc liniste si har.multa sanatate .
spedy/19/06/2009
Paranteza:
„Există oameni care se ivesc pe lume ca să le spună celorlalţi la ce e bună viaţa şi ce poţi să faci din ea.
Un asemenea om s-a postat, cu zece zile în urmă, la o oră de vârf, în staţia de metrou L’Enfant Plaza din Washington şi a început să cânte la vioară. Episodul a făcut deja vâlvă pe cinci continente, dar sensurile lui încă n-au pătruns în creierele noastre. Violonistul a petrecut 45 de minute la metrou, iar pe lângă el au trecut peste 1.000 de oameni. A stat aproape de un perete, cu o şapcă pe cap şi şi-a dresat vioara să plângă, să chiuie, să geamă, să murmure, să implore şi să sugereze pe rând disperare, flirt, iubire sau moarte. Şi-a aşezat la picioare cutia instrumentului şi a cerşit trei sferturi de oră. Ce? A, nu, nu bani, ci cu totul altceva: atenţie, timp şi minţi care încă se pot deschide spre frumos. Căci bărbatul de la L’Enfant Plaza nu avea probleme de întreţinere şi nu era un oarecare. Mai precis, era Joshua Bell, unul dintre cei mai talentaţi şi mai în vogă violonişti ai ultimului deceniu.
Newyorkezul Bell venise la Washington nu doar pentru o serie de concerte, ci şi ca să studieze o vioară din secolul al optsprezecelea, care îi aparţinuse cândva lui Fritz Kreisler. De fapt, lui Bell îi îmbobocise în gând ideea unui turneu Kreisler, în care să cânte doar compoziţii ale lui, la vioara lui. Abordat de „Washington Post“ pentru experimentul de la metrou, artistul a acceptat fiindcă şi pe el îl chinuiau aceleaşi întrebări: ce şanse are frumuseţea în mediul ostil al rutinei, ipocriziei şi ambalajelor falsificatoare? Cât din comportamentul nostru e autentic? Cât mai avem până când prejudecăţile şi stereotipiile vor înlocui definitiv esenţa? În trei sferturi de oră, timp în care a cântat şase piese de rafinament la o vioară care valora trei milioane de dolari, Joshua Bell a primit toate răspunsurile.
Nu-i vorbă, s-a ales şi cu nişte bani. Un dolar de la o doamnă între două vârste, cincizeci de cenţi de la un birocrat care ştia că-l aşteaptă condica, alt dolar de la doi îndrăgostiţi năpădiţi subit de mărinimie. Cei care l-au miluit au avut jena omului sănătos tun, obligat să-i vorbească unui canceros despre speranţă. Nu s-au apropiat prea mult de cerşetor şi aproape că i-au aruncat banii în cutie. Singurii care s-au oprit, permiţându-şi luxul desfătării, au fost trei-patru copii. Dar, ghinion, părinţii i-au împins din urmă, fiindcă nu e sănătos (iar pedagogic, nici atât) să vezi la vârste fragede găligani care gâdilă o scripcă şi li se pare că îşi păcălesc destinul, în loc să contribuie cinstit la bunăstarea şi înflorirea urbei.
Evident, răspunsurile pe care le-a primit Bell au însemnat mai mult decât banii. Da, i s-a spus pe 12 ianuarie, lumea a înlemnit în preconcepţii. Da, gândirea stă sub primejdia anchilozei. Urzeala ticluită de violonist şi de „Washington Post“ netezeşte doar o clipă frunţile, dar imediat după aceea le umple la loc de cute. Grav nu e că oamenii nu l-au identificat pe Joshua Bell şi n-au recunoscut „Ciacona“, de Bach, ci că urechile lor n-au vibrat. Că n-au acceptat frumosul pur decât dacă s-au prezentat în faţa lui cu zestrea vârstei fragede: candoare, minte neotrăvită, prospeţime neatinsă. În asta stau mirarea şi tristeţea, aceasta e morala întâmplării din staţia de metrou. Joshua Bell nu s-a deghizat ca să râdă de oameni. A făcut-o ca să certifice triumful aparenţelor şi să ne spună că nu toate reflexele sunt utile. L-au înţeles şi l-au văzut cu adevărat câţiva copii. Printre altele, fiindcă ne aflam în L’Enfant Plaza.”
Pescărușule,
ești tu amabilă și romantică…
Purtătorul de Lumină e pe-aici pe undeva, dar eu nu-s. 😀
Partizan,
să înțeleg că în peștera Comarnic aș putea afla ceva care m-ar îndepărta de sterilele manifestări internetice? Și-atuncea, tu ce-ai mai ironiza? Nu mă interesează nici fericirea, nici dragostea, nici absolutul, mă interesează să vă las ceva, ca semn al trecerii mele. Ceva care să vă facă mai buni, măcar în timpul lecturii. Asta așa, la general. Bine ca l-ai găsit pe George acum.
Octav,
ei cu intensitățile astea… Se mai ard siguranțele. 🙂
Speddy,
știu și eu… Vom vedea cum va fi. Doar să fim.
Da in pestera Comarnic ai putea gasi ceva important de care ai nevoie. Intr-o oarecare masura ar depinde de cu cine te duci si pe ce drum ajungi acolo. Nu inteleg de ce te ingrijoreaza bunatatea noastra si de ce vrei s-o… imbunatatesti. Suntem buni doamna. Nu suntem rai. Zau ca nu suntem. Nu amvem cum face rau cu ironii. Si nu mai fii atat de egoista si posesiva. Nu exista bloger pe lumea asta care sa doreasca cu atata insistenta exclusivitatea in dialogul unu-la-unu cu fiecare vizitator, asa cum faci tu sub pretextul protejarii lor. Rai doamna sunt aceea care pun in practica ceea ce ceilalti, cei buni, se multumesc sa gandeasca (sau sa faca in mediul virtual)… Esti de acord?
P.S. Nu-ti face prea multe griji in privinta lui George. Nu-mi da prea multe motive sa zabovesc asupra lui, deci va supravietui.
„Il lidero maximo” al stangii de la Bucuresti a beneficiat de genul de clementa care a asigurat linistea multor personaje controversate ale tranzitiei – politicieni, afaceristi, interlopi: cazul e introdus in malaxorul care amesteca lacunele legislative cu diversele forme de intimidare a magistratilor si cu stratagemele care asigura trenarea lui pana la prescrierea spetei. Aceste conditii au fost indeplinite cu brio in ceea ce-l priveste pe Ion Iliescu. Care scapa de fantoma Mineriadei din iunie ’90 tocmai pentru ca unele fapte s-au prescris, iar altele nici macar nu sunt cuprinse in legea penala. Cat priveste persoana, persoana lui Ion Iliescu, ei bine, profilul acestuia a devenit un arhetip demn de imitat in societatea romaneasca. Indiferent de episoadele dubioase pe care le-a initiat sau doar girat, indiferent de numarul de morti cotangenti la nevoia sa patologica de a-si conserva puterea, de imoralitatea politicienilor pe care i-a initiat in viata publica si de manipularile facute pe concetatenii sai, ca pe soarecii de laborator, Ion Iliescu a tinut mereu flamura sus.
A mers tot inainte precum eroul stahanovist din frescele de lupta, pictate in spiritul realismului socialist. Cu secera si ciocanul in suflet si cu limbajul de lemn la vedere, a calcat linistit pe cadavrele celor care n-au mai scapat la Revolutie. Cu abilitatea activistului proscris care-si asteapta razbunarea, a facut din inamicii politici slugi, iar din naivi si yesmeni oameni credinciosi. La doua decenii dupa ce a inventat teroristi care nu au existat si dupa ce a visat cu ochii larg deschisi la restaurarea marxismului pe baze noi, Ion Iliescu ramane un nume tot mai prezent ca niciodata in spatiul nostru public pana ce va trece la cele sfinte sau ma rog la cele dracesti…
VA INVIT SA VIZITATI UN BLOG NOU,NON-CONFORMIST,DEDICAT VIETII, IN CARE SPER SA VA REGASITI SI LA CARE SPER SA CONTRIBUI TI SI VOI CU MATERIALE SI OPINII,CHIAR DACA SUNT CRITICE. CU STIMA SI RESPECT CIRSTEA FLORIN.
din stenogramele disperarii psdului:
„Dati, ma, in ei, ca sint vulnerabili din punct de vedere public. Hai sa ii atacam” – a incercat sa isi impulsioneze colegii de partid dl Geoana, omul cu lopatica de la PSD. Din pacate, in aceasta operatiune de (re)virilizare a PSD-ului, Mircea Geoana are de infruntat cel putin doua vesti proaste. Prima a fost enuntata chiar de el: „sintem in spatele lor. Tot timpul reactionam la Basescu. Este gresit din punct de vedere strategic”. A doua vine de la dl Nica, vicepremier in guvernul Boc: „va dezamagesc: liderii de filiale nu isi doresc iesirea de la guvernare”.
Cei de la PSD au mai recunoscut ceva: ca nu au idei si proiecte cu care sa ocupe, decisiv, partea centrala a scenei politice. Au adaugat ca, in ciuda imaginatiei secate si a penuriei de idei, vor puterea cu orice orice pret.
Vor urma, cel mai probabil, si alte „sedinte de analiza” a unor situatii intolerabile. Cind nu ai solutii, in Romania, mai faci o comisie si, daca nu e timp de asta, pui macar de inca o sedinta…
neinfectat,
din polologhia ta despre Ion Iliescu nu se vede decat ura. Esti subiectiv, deci adevarul tau e partial. Ion Iliescu este, indiferent cat maraie unul si altul pe la colturi, un om politic veritabil.
Referitor la audiograme… Cred ca cineva din interiorul partidului il urmareste pas cu pas. Nu stiu cine poate fi, insa aceste inregistrari il dezavantajeaza – daca putem spune asa. Nu va iesi nimeni de la guvernare, chiar daca ar vrea-o insusi Basescu. Si stii de ce? Pentru ca dulce ca mierea e averea patriei… Iar interesul este transpartinic. Din pacate sau din fericire. Cu conditia sa nu ne trezim iar in dictatura, vom duce mai departe si asta.
@gabriela … cu partizani bulevardieri sunt obisnuit demult! 🙂 mergi ‘nainte fara grija! zgomotele raman in urma noastra. Ai grija de inima si sufletul tau 🙂
… si eu ma jucam de-a partizanii cand eram copil 🙂 )))))
Partizan,
am un cristal de stanca, daca la asta te referi. L-am primit de la un om exemplar, care are un muzeu cu flori de mina amenajat la el acasa la Ocna de Fier. Ca un semn, in 2006, in februarie, l-am scapat pe gresie si s-a spart. In martie, a venit infarctul. Nu stiu cand o sa merg la Comarnic, mi-am propus de mai multa vreme dar nimeni dintre cunostintele mele nu e pasionat de drumetii si pesteri. Si, de fapt, n-am pe nimeni aici. Sunt singura intr-un oras indiferent ca pustiul.
Uneori schimbarile esentiale care ne transforma viata depind de gesturi extrem de simple. Drumul pana la momentul in care suntem in stare de astfel de gesturi este insa, de obicei, foarte dificil. In pestera Comarnic este undeva in stanca o nisa ingusta in care vizitatorii pot arunca monede dupa ce se gandesc intens la o dorinta sincera, clar formulata. Daca moneda cade in acea nisa si nu ricoseaza afara atunci dorinta se implineste. Drumul pana la pestera insa presupune o anumita conditie fizica, optimisn si o inima odihnita. Ar trebui sa pregatesti aceste conditii cu tenacitate si consecventa. Cand vei fi in forma necesara se vor gasii (in mod magic) si amatorii de drumetie care sa te insoteasca la pestera. Sa nu uiti sa ai schimbat la tine. Dorintele nu se implinesc cu bani de imprumut.
Un Om exemplar= Domnul Gruiescu!
„România e, în multe privinte, o alcãtuire paradoxalã.
De aceea e greu sistematizabilã, de aceea e greu de guvernat. Reusim
lucruri care, în mod normal, nu merg împreunã. Reusim de pildã, constatase
deja Titu Maiorescu, sã producem forme, pentru care ne lipseste cu totul fondul.
Asa ceva nu e la îndemâna oricui. Si ceea ce e spectaculos e cã, una
peste alta, tara functioneazã, asa paradoxalã, asa improbabilã cum
este! Sã dãm câteva exemple:
Una dintre neobisnuitele noastre reusite este sã avem un coeficient
imens de poluare (în aer, în apã si pe pãmânt), fãrã sã avem o mare
industrie. Industria noastrã este sublimã, dar imperceptibilã altfel
decât prin cantitatea de toxine pe care o emanã. Ne otrãvim, asadar,
fãrã otravã sau, mai exact, obtinem otravã din te miri ce. O altã
reusitã paradoxalã: avem medici foarte buni si spitale foarte proaste.
E inexplicabil cum poti avea medici de calibru, c2nd mai tuturor le
lipseste instrumentarul necesar pentru a-si face meseria onorabil. Si
totusi si-o fac. Medicul te salveazã, sistemul te omoarã.
Alt miracol: avem o mare concentrare de atractii turistice si n-avem
turism.Turismul n-ar da rezultate la noi decât dacã s-ar generaliza un mod
de teleportare a turistilor, asa încât ei sã ajungã în fata frumusetilor
patriei fãrã sã aibã nevoie de drumuri, de hoteluri si de servicii în
general. Paradox colateral: suntem ospitalieri, dar umflãm grosolan
nota de platã, pe baza ideii cã strãinul trebuie jumulit.
Mai departe: ne lãudãm cu elevi eminenti, foarte bine calificati la
felurite olimpiade internationale, dar stim cu totii cã învãtãmântul
autohton e în crizã, cã profesorii s-au descalificat, cã scolile sunt
delabrate si salariile sunt mici. Avem traditii agrare incontestabile,
pãmânt fertil, mânã de lucru, dar nu prea mai avem agriculturã: mâncãm
pâine turceascã, fructe si legume comunitare, iar carne si produse din
carne importãm din toatã lumea. Suntem sãraci, dar am umplut
Bucurestiul de automobile pretentioase, cârciumile sunt pline,
cãlãtorii români se înghesuie prin avioane trans-europene si
trans-atlantice cu bagaje de apocalipsã.
Suntem patrioti, dar n-avem patriotism: adicã nu ne preocupã
grãdinãrirea limbii strãmosesti, viitorul imediat si concret al tãrii,
istoria ei, monumentele ei, institutiile ei. Avem la chefuri
romantioase suspinuri nationale, dar primul gând când ne amintim de
tãrisoarã e s-o delapidãm. Pe mãsurã ce avem elite mai putine,
dezvoltãm fatã de ele un dispret tot mai mare. Avem somaj, dar muncim
la negru, n-avem bani, dar ne descurcãm, suntem crestini, dar la câte
un hram sau la câte o sãrbãtoare ortodoxã ne îmbulzim, ne ocãrâm si
vociferãm ca o hoardã fãrã istorie si fãrã credintã.
Orice analizã a României contemporane (sau eterne?) se blocheazã, la
un moment dat, în paradoxuri asemãnãtoare. Inventarul lor pare
infinit. În rezumat, s-ar spune cã ori avem evolutii interminabile,
care nu culmineazã niciodatã într-un scop atins, ori avem împliniri
care nu se justificã prin nici o evolutie. Ori drum fãrã tintã, ori
tintã fãrã drum. Cresterea organicã, cu rezultat constient si
previzibil, continuitatea, consecventa, organizarea, tenacitatea iatã
virtutile care ne lipsesc. Dar ne descurcãm noi si fãrã…” A.P. (si nu e Adrian Paunescu)
Pelerinul,
da, despre dumnealui e vorba. Ar merita un muzeu pentru comorile lui. Mi l-am si imaginat, muzeul. Din sticla si inox. Poate … poate.
Duminică, m-am împărtăşit din frumuseţea unor muşcate roşii la o mănăstire! Nu ştiu cum aş putea să-ţi trimit poza, dar va apărea curând pe blogul meu.
Am impresia ca nu ti-a suras prea tare alternativa pe care ti-am oferit-o in schimbul „sterilelor manifestari internetice”. Totusi gandeste-te, indeplinirea unei dorinte si sincere si adevarate (nu e nici un „pleonasm” aici) nu este chiar de ici de colea. Eu cred ca in doua luni ai putea pregati expeditia, conditia fizica si pshica necesare unei astfel de abordari. Eu (de ex.) voi incerca sa sarbatoresc 23 August (fix doua luni incepand de azi) la pestera Comarnic. Doua luni pot fi suficiente daca adugi consecventa si auto-disciplina. Mai intai ai putea sa te duci intr-un weekend pana la Valiug, dis-de-dimineata si sa faci „prospectiuni”. Sa o iei pe traseul marcat spre pestera dar nu abandonezi drumul forestier pentru a lua pieptis muntele. Nu inca. Poti merge la pas pana la Vila Klaus sau pana la pastravarie sau macar sa mergi o jumatate de ora in amonte pe malul pârâului. Apoi te intorci si te opresti pe un ponton pe malul lacului de acumulare. Iei o gustare, faci plaja si baie (stii sa innoti?). Apoi, arsa de soare, obosita (dar fericita) te intorci acasa ceva mai pregatita pentru drumul pana la pestera Comarnic si pana la nisa care indeplineste dorinte in schimbul unei amarate monede. Eu in locul tau asa as face. Cum crezi si tu. Mi-ar placea sa stiu ca te incumeti. Macar daca ti-ai fixa o dorinta a ta si sincera si si adevarata care sa se refere la tine insati si tot ar fi ceva. Pe urma te vei dedica iarasi binelui general pe care vrei sa-l injectezi musai in semenii cei rai si urâciosi. Eventual pe blog sau chiar in PSD.
Partizanski,
am tot atîtea legături cu PSD-ul câte ai tu. Adică, niciuna. Cred că ți-am mai spus că nu sunt „membru” al acestui partid și nici al vreunuia. Îmi dau și eu cu părerea despre politică iubindu-l pe domnul Ion Iliescu – e opțiunea mea și nu ai ce să replici – iubindu-l, desigur, în modul acela sublimat care nu implică nimic și nu așteaptă nimic, deci nu poate fi dezamăgit sau deturnat.
Da, mă gândesc la expediția pe care mi-ai propus-o. Nu știu să înnot, dar știe feciorașul. Dorința exclusivă despre care vorbești există – in nuce – de mult timp în mintea mea și i-am dedicat mulți pași din existența mea. E vorba de scris. Atât. Să-mi fac transplant de inimă n-am nici curaj și nici banii necesari. Să fac carieră în pestilențiala cloacă românească ar fi echivalent cu nebunia – îmi lipsește arivismul, acel tip de arivism nesimțit de care aș avea nevoie. Sunt fericită într-un mod paradoxal acceptând că foarte multe nu-mi sunt necesare – fără să aplic principiul strugurilor acri. Și că multe din cele pe care le am îmi prisosesc de aceea mai dăruiesc din ele. Nu o să reușesc să fac lumea mai bună decât am găsit-o, dar pot să las acest vis altcuiva. Dacă ajung la Comarnic și mi se îndeplinește dorința, o să-ți comunic, negreșit. Să fii fericit.
Zamfir Pop,
o să-ți pândesc blogul. Într-adevăr, cele mai frumoase mușcate din univers sunt la mănăstiri.
„Faţă în faţă
Iar exces de cuvinte
Eşti in pericol!” P.
Sau in versiune retro: o clipa de sinceritate te duce la securitate.
„Să fac carieră în pestilențiala cloacă românească ar fi echivalent cu nebunia – îmi lipsește arivismul, acel tip de arivism nesimțit de care aș avea nevoie.” – Eu te cred. Acum sa te creada si Corina Cretu. 🙂
Eu am foarte multe „legaturi” cu PSD-ul. Deci nu te grabi. As fi preferat sa ignori nevinovata mea ironie de final pe care n-o pot explicita in putine cuvinte iar in multe n-are rost. Totusi n-a fost gratuita. Dar nici nu merita sa fie generatorul cele mai mari parti din raspunsul tau.
Mai ai timp sa-ti formulezi dorinta. Inaite de asta ar trebui sa te „focusezi” pe pregatirea expeditiei.
Transplant de inima? Nu cred ca inima ta necesita un tratament atat de dur. Cred ca tanjeste, ca si tine, ca noi toti, dupa putina atentie si considerare. Si-apoi dorinta trebuie sa vina din inima. Din a ta, nu din alta.
Voi astepta vestile de la Comarnic. Si tu sa fii iubita si fericita!
Cine știe ce necesită…
Nu-mi lipsesc nici atenția, nici considerația. Sigur, nu e a acelor persoane de la care o aștept. Și, inima mea, necesitând, (…, ) nu pricepe nimic și nu mai reacționează la nimic.
Nu văd ce legătură are Corina cu toată treaba asta. Chiar n-are nicio legătură. Am și eu capriciile mele și nu puține. N-ar fi primul politician și nici ultimul care m-ar da cu capul de prag. Asta nu schimbă cu nimic ceea ce am zis, susținut, scris, făcut deja. E vorba de principiu, nu de Corina. Conform acestui principiu (al meu, na) ea își binemerită locul în parlamentul acela. Și n-are absolut nicio obligație, de nicio natură, față de nimeni. Din câte cred eu.
sunt kalugarul teofil cel viril din pustiul arizonei, comandantul suprem al guerillei digitale pedeliste. javrelor pishadiste si jigodiilor penaliste care vor incerca zadarnic sa ma injure dupa publicarea acestui comentariu online vreau sa le transmit inca din start : hai sictir, derbedeii dracului, fuhte-v-ar in cuhr genialul manelist bisexual fernando de la caransebes (mai pervers decat vlad tepes) cu enormul sau belengher noduros ! am hotarat sa redactez acest mesaj virulent deoarece sunt foarte foarte foarte revoltat de maniera inacceptabila in care ziaristii kakanari si gaosari ai motanului incaltat dan felix voiculescu au insultat-o si au calomniat-o pe frumoasa doamna monica iacob-ridzi, ministru al tineretului si sportului. eu kalugarul teofil cel viril am blestemat deja cu moartea in chinuri pe toti muncitorii jigariti din trustul intact al securistului imputit dan felix voiculescu care au indraznit sa critice activitatea politica si manageriala a doamnei ministru monica iacob-ridzi, acuzand-o pe nedrept ca ar fi deturnat fonduri publice catre sustinerea financiara a domnisoarei elena basescu in campania lectorala pentru alegerile europarlamentare. fals, fals, fals ! intreaga campanie jurnalistica extrem de agresiva impotriva doamnei ministru monica iacob-ridzi este o diversiune penibila a javrelor pishadiste din partidul spagarilor decacat si a jigodiilor penaliste din partidul penal petroliberal, care imediat dupa victoria zdrobitoare a superbei domnite elena basescu in alegerile europarlamentare din 7 iunie 2009 au realizat definitiv ca iubitul nostru presedinte traian basescu va fi reales din primul tur in alegerile prezidentiale din aceasta toamna. simpaticul nostru presedinte jucator si bautor, cheliosul traian basescu, este absolut invincibil, iar nemernicii sai adversari din partidele de prosti psd si pnl sunt perfect constiente de acest lucru. kretinii pishadisti si penalisti anticipeaza victoria categorica a lui traienica basescu in alegerile prezidentiale si utilizeaza toate metodele infame pentru a discredita liderii de prim-rang ai partidului democrat-liberal si pe iubitul nostru presedinte. bagabontul mircea prostanacul geoana si derbedeul crin laba-trista antonescu ataca permanent exceptionalii ministri pedelisti ai guvernului boc (dintre care imi permit sa le nominalizez expres pe distinsele doamne monic iacob-ridzi si elena udrea), fara sa primeasca un raspuns adecvat din partea acestora, precum : „hai sictir, bai prostanacule mircea geoana, apuca-ne-ai de banana !” insa etapa non-combatului s-a terminat astazi 24 iunie 2009 . gata, nenorocitilor, s-a umplut paharul ! ar trebui sa va crape obrazul de rusine, bai jagardelelelor pishadiste si penaliste, pentru ca ati furat cu nesimtire din avutia nationala a poporului roman ! cum indrazniti, bai golanilor pishadisti si penalisti, sa proferati acuzatii de coruptie la adresa doamnei ministru monica iacob-ridzi ? cata obraznicie tupeista ! oligarhii mafioti vantu, voiculescu si patriciu (care vor beli kariciu’), in colaborare deplina cu tradatorii de neam si tara din partidele de prosti psd si pnl, au devalizat constant economia nationala a romaniei, iar cand iubitul nostru presedinte traian basescu a dezvaluit afacerile murdare ale mafiei comunisto-securiste, tonomatele cu euroi si kakat din presa romaneasca s-au mobilizat exemplar in apararea sinistrilor moguli sus-mentionati. fraierul catalin tolontan (apuca-m-ar de ciocan) a putut dovedi acum tuturor ca este un demn slugoi al motanului incaltat dan felix voiculescu, mai servil chiar decat slugoiul imbecil victor ciutacu, care preacurveste cu stimabila doamna oana dobre prin weceurile infecte ale tembeliziunii antena 3 si foloseste un vibator anal gigantic pentru a-si satisface tendintele sexuale deviante (informatii f.f. sigure, probate cu fotografii si inregistrari video). bai draga tolo, esti ziarist sau esti drak, in gura ta sa ma kak ? de asemenea, consider intolerabil faptul ca draga noastra moni ridzi este denigrata in mod constant pe forumuri si bloguri de catre niste kakati frustrati, dintre care s-au evidentiat in decursul timpului hahalera pishadista cristi sutu si zdreanta monarhisto-penalista roxana iordache, lovi-i-ar boala lu’ calache. toate otrepele descreierate pishadiste si penaliste care au insultat-o si au calomniat-o pe frumoasa doamna ministru monica iacob-ridzi vor suferi amarnic pentru ticalosia lor dementiala. eu kalugarul teofil cel viril sper din toata inima ca pana la 1 septembrie 2009 otpd-l sa umple toate puscariile, balamucurile si cimitirele din romania cu oligofrenii detractori ai iubitei noastre doamne ministru moni ridzi. huo pishadistilor ! huideo penalistilor ! hai sictir bai retardatilor antibasescieni ! traiasca partidul democrat-liberal !
Una din sarbatorile de neuitat ale copilariei mele:
SANZAIENELE
„”În mitologia folclorică română, Sânzâienele sau Drăgaicele, sunt personaje mitice nocturne, care apar în cete – deobicei în număr impar, cântă şi dansează pe câmpuri mai ales în noaptea premergătoare zilei Sfântului Ioan Botezătorul (23 spre 24 iunie).
Legenda spune că ele ar fi zâne sau fecioare minunat de frumoase, răpite de zmei şi ţinute ascunse în palate fermecate, aflate în păduri neumblate de picior omenesc.
În mitologia română sunt cunoscute şi sub denumiri precum Dânse, Drăgaice, Vâlve, Iezme, Irodiade, Rusalii, Nagode, Vântoase, Zâne, Domniţe, Măiastre, Împărătesele Văzduhului şi încă multe altele în funcţie de regiune.
Spre deosebire de alte personaje mitice ca Ielele şi Rusaliile, Sânzâienele ( Drăgaicele) sunt binevoitoare omului, fac să rodească holdele, femeile căsătorite, păsările şi animalele, dau miros şi puteri tainice florilor, tămăduiesc bolile şi suferinţele oamenilor şi apără lanurile de intemperiile naturii, dar dacă li se nesocoteşte ziua se răzbună stârnind furtuni distrugătoare, aduc grindină şi pedepsesc pe cei păcătoşi dându-le boala “ luatul din Drăgaică”. (Ion Ghinoiu – Obiceiuri populare de peste ani )
Sub un nume sau altul aceste făpturi mitice există în folclorul tuturor popoarelor, nu numai în Europa ci pe toate continentele. Folclorişii atestă că în basmele române se păstrează două nume derivate din Sânzâiana: Iana Sânzâiana şi Ileana Cosânzeana. Sânziana se crede că ar fi o moştenire latină în legătură cu numele zeiţei Diana. (A. Densuşeanu).
Tot Sânziene sau Drăgaice este denumită sărbătoare populară închinată zeiţei agrare cu aceste nume care ocroteşte recolta, una dintre cele mai populare şi îndrăgite serbări câmpeneşti prilejuite de solstiţiul de vară, care marchează mijlocul verii agrare. La originea ei, serbarea avea loc exact la solstiţiu de vară, dar biserica creştină – care iniţial a combătut-o considerând păgâne ritualurile respective, precum şi actele magice efectuate cu acest prilej, neputând s-o desfinţeze, a mutat-o la ziua Sfântului Ioan Botezătorul adică 24 iunie. Numele de Sânzâiana este folosit în Oltenia, Banat, Transilvania, Bucovina, Maramureş şi nordul Moldovei.
Drăgaica – similară cu Sânzâiana, este numele unui personaj mitologic din acelaşi ritualul agrar practicat însă în Moldova de sud şi centrală, Muntenia şi Dobrogea tot la această dată. Numele este de origină slavă – Draga însemnând frumoasă, dragă. Prima descriere a credinţei populare legate de acest personaj şi serbărilor dedicat acestuia i se datorează lui Dimitrie Cantemir (1673-1723) şi cărţii sale Descriptio Moldaviae. El o compară cu Ceres – zeiţa grâului şi recoltei în mitologia romană, identificată cu Demeter în mitologia greacă.
Serbarea Sânzâiene sau Dragaicele este denumită în limbaj popular şi Amuţitul Cucului. Interesant de ştiut – cucul cântă doar trei luni pe an, de la echinocţiu de primăvară (care coincide cu sărbătoarea religioasă Buna Vestire, sau Blagoveştenie), până la solstiţiu de vară – Sânzâiene (sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul – 24 iunie) . Când cucul încetează să cânte înainte de Sânzâiene înseamnă că vara va fi secetoasă.
Există multe datini sau superstiţii legate de Sânziene. Cele mai multe dintre ele se referă la fertilitate, sănătate şi dragoste.
Din spicele de grâu şi alte şapte plante diferite cum ar fi: pelin, verbină, busuioc, sunătoare, ferigă, soc, cicoare, salcie şi neapărat florile de Sânziană fetele tinere împletesc cunune (semnul cercului). Purtate pe cap de o fecioară, aceasta reprezenta zeiţa agrară în dansul denumit Jocul Drăgaicei, care se execută ritual de către fete tinere la această serbare florală, cu caracter câmpenesc. Până în anul următor cununele sunt agăţate la uşa de intrare a casei, la fereastre, la stâlpii porţilor, la pietrele de hotar şi pe crucile mormintelor, cu semnificaţia de a apăra oamenii, animalele şi recolta de forţele nefaste, malefice, de stihiile naturii – grindină, inundaţie, furtună etc..
Credinţa că fereastra este locul prin care circulă spiritele sau sufletele, este înpământânită în toată Europa. Astfel, atunci când moare un om se deschide fereastra pentru a-i lăsa sufletul să iasă. Prin fereastră pot intra duhurile rele, pentru aceasta în anumite zile ca de 11 noembrie – la Austrieci ziua Sf. Martin (care era considerată înainte ziua de încheiere şi de începere a unui nou an economic), precum şi în noaptea de Crăciun, se pun la ferestre lumânări aprinse pentru a împiedica duhurile rele să intre în casă.
Aceste cunune mai au rolul de a ghici viitorul, ursita. Ele sunt aruncate pe casă sau şură şi în funcţie de felul în care rămân pe acoperiş, atârnate de hornul casei sau cad jos, anul care va urma va fi bun sau rău, tinerii se vor căsătorii cu omul iubit sau nu, recolta va fi bună sau proastă, locuitorii casei sănătoşi sau vor boli, vor avea noroc sau ghinion, etc. In unele localităţi coroana este făcută doar din flori de Sânziene. Cununa mai are aceeaşi semnificaţie cu colacul de grâu pus pe capul miresei înainte de pornirea alaiului nupţial spre biserică, sau coroanelor împărăteşti puse de preot pe capul mirilor în timpul nunţii religioase şi anume fertilitate.
În seara de Sânzâiene în unele sate s-a mai păstrat tradiţia ca fetele nemăritate şi feciorii holtei să se strângă seara în jurul rugurilor aprinse. Băieţii aprind făcliile din târnuri, pe care le învârtesc „în sensul mişcării soarelui spre apus” şi strigă versuri de factură populară, cum ar fi cele culese de către etnologul Romulus Vulcănescu:
„Du-te soare, vino lună, / Sânzâienele îmbună, / Să le crească floarea floare, / Galbenă, mirositoare, / Fetele să o adune, / Să le prindă în cunune, /Să le prindă-n pălărie / Struţuri pentru cununie, /Boabele să le răstească, / Până-n toamnă să nuntească”.
Dacă cununile aruncate de flăcăi pe casele fetelor iubite au rămas agăţate de horn, în dimineaţa zilei de Sf. Ioan ( 24 iunie) aceştia cutreieră satul cu struţuri de Sânziene la pălărie, chiuind şi strigând versuri cum ar fi:
„Du-te lună, vino soare, / Că tragem la-nsurătoare, / Cununile neursite, / Zac sub hornuri azvârlite, / Hai frumoaselor ce staţi, /Zâne vreţi să rămâneţi, / Că venim după peţit, / Până nu v-aţi răzgândit.” Sau : „Toate slutele-s grăbite, /Toate vor să se mărite, /Cu-alde unii dintre noi, / Feciori mândri, vai de noi, / Că la nuntă ştim hori, /La praznice ştim prânzi, / Şi la dragoşti şi mai şi…” ( Romulus Vulcănescu – Mitologie română)
Floarea de Sânzâiană pe lângă certele proprietăţi farmaceutice are şi nenumărate proprietăţi magice, cel puţin aceasta este credinţa populară.
– Dacă o fată tânără o pune sub pernă în noaptea premergătoare Sânzâienelor, îşi va visa cu siguranţă ursitul. Pentru femeia căsătorită, reţeta nu mai este valabilă, în schimb se recomandă să se înfăşoare cu florile respective în jurul mijlocului pentru a nu avea dureri de mijloc la seceriş…Câtă descriminare…
– Dacă îşi pun în păr sau în sân floarea cu pricina, atât fetele cât şi femeile devin mai atrăgătoare şi mai drăgostoase. Dacă se tăvălesc la ivirea zorilor prin roua căzută pe Sânzâiene, sau se spală în apă curgătoare devin mai frumoase.
– În acelaşi timp floarea de Sânzâiană este un reper caledaristic agrar. Dacă înfloreşte înainte de Sf. Ioan, înseamnă că vegetaţia plantelor este prea avansată. După ce înfloreşte Sânzâiana, se începe cositul.
– În medicina populară Sânzâiana are numeroase întrebuinţări, dar pentru a avea eficienţa scontată trebuie culeasă după un anume ritual şi anume: florile în zorii zilei de Sf. Ioan în timp ce tulpina şi seminţele cum este şi firesc toamna. Dacă sunt culese corespunzător proprietăţile lor sunt miraculoase. Astfel întăresc copiii debili şi limfatici, dacă se pun în apa lor de scaldă; vindecă frigurile; puse în rachiu vindecă vătămăturile; roua căzută pe flori în noaptea de Sf. Ioan este leac sigur pentru bolile de ochi şi piele.
Şi seria credinţelor sau superstiţiilor continuă:
– Noaptea de Sânzâiene este magică, atunci se deschid porţile cerului şi lumea de dincolo vine în contact cu lumea pământeană. Pentru aceasta se fac practici de pomenire a morţilor numite Moşii de Sânzâiene, când se deretică mormintele, se pun flori, se aprind lumânări şi se dă de pomană la cimitir.
– În această noapte, ca şi în noaptea de Crăciun animalele stau la sfat cu grai omenesc. Dacă le pândeşti poţi afla multe taine, poţi descoperi comori ascunse.
– Tot în această noapte răsare floarea albă de ferigă care aduce noroc celui care o va culege înfruntând curajos duhurile care a păzesc, va putea citi gândurile oamenilor, va descoperi comori ascunse. Evident, nimeni nu a reuşit să descopere floarea de ferigă, ea se înmulţeşte prin spori şi nu înfloreşte – dar superstiţia este frumoasă, de domeniul basmelor..
– Cu făcliile aprinse în această noapte se înconjoară casa, câmpurile de cereale, fâneţele, grajdurile, aceasta pentru ca anul următor să fie mai bogat. În acelaşi timp se fac puternice zgomote nocturne, chiuituri, strigături, sunete de tulnice sau tălăngi, pocnitori, artificii, pentru a alunga duhurile rele.
– In Wogtland-Germania, dacă o fată aruncă un buchet de flori de Sânziene prin uşa deschisă, sau îl dă prin fereastra, atunci îşi va găsi în acest an ursitul. In Mecklenburg buchetul se pune sub pernă, căci se spune că visele din această noapte se împlinesc.
– Doar în această noapte se culege Nebunariţa pentru a avea eficienţa scontată Ea era considerată cea mai veche plantă folosită pentru vrăji în spaţiul indo-german – una dintre componentele alifiei cu care se dădeau vrăjitoarele pentru a putea zbura. Se crede că eficienţa sa e sigură în calmarea durerilor de dinţi, combaterea viermilor intestinali la porci şi în ritualurile de invocare a ploii.
– Pentru a cuceri inima băiatului iubit, o fată trebuie ca în noaptea de Sânziene să rupă o tulpină de urzică, să i-o fluture prin faţa ochilor şi gurii spunând un anumit descântec, apoi să i-o pună pe prag. Când a doua zi „alesul” va trece peste urzică, inima lui va fi cucerită.
– In întreaga Germanie era cunoscută tradiţia băii de solstiţiu, sau de ziua Sf. Ion Botezătorul – Sf. Johannes. Aceasta se făcea doar într-o apă curgătoare şi era considerată că spală toate nenorocirile şi supărările anului trecut, precum şi că ajută ca să se împlinească toate dorinţele în următorul an. O relatare interesantă în acest sens o face poetul şi umanistul italian Francesco Petrarca (1304-1374) care vizitând Kölnul în anul 1330 a văzut pe malurile Rinului zeci de femei care-şi spălau mânile în apă. Intrebând ce semnificaţie are această ceremonie în masă, femeile i-au răspuns: spălăm toate necazurile şi le lăsăm să meargă pe apă, pentru ca astfel anul care vine să fie norocos şi să ni se împlinească dorinţele.
– Dacă la miezul nopţii bei roua căzută pe floarea de Sânzâiană, aceasta purifică şi este aducătoare de noroc.
– In Silezia, se spune că dacă faci în această zi o baie în care ai turnat decoctul făcut din nouă plante anumite – obligator şi Sânzâiana, tot anul vei fi sănătos şi-ţi va merge bine.
– Se ştie din cele mai vechi timpuri că verbina este o plantă deosebit de folosită în descântecele de dragoste şi în medicina populară. Pentru ca să aibă eficienţa scontată verbina se culege doar în noaptea de Sânziene, Inalţarea la cer şi de Sf. Petre şi Pavel. Aceastei plante i s-a dat o importanţă şi onoare deosebită încă din antichitate:
Romanii îşi împodobeau cu ea templele. Se considera că este sub influenţa planetei Venus de aceea era folosită în ritualurile pentru dragoste. Dacă se punea pe câmp, atunci aducea prosperitate şi recoltă bogată. Dacă se punea în pantof, îţi lua oboseala pe loc. Se spunea că nu era voie să o scoţi din pământ cu un obiect din fier, ci doar de argint.Inainte de a o scoate însă se turna pe pământ ceară şi miere. După ce era scoasă (în noaptea sărbătorilor amintite) trebuia să fie pusă uşor pe pământ şi să fie vegheată pînă la răsăritul zorilor. Bărbatul care avea necazuri în dragoste trebuia să împletească şapte fire de verbină cu şapte fire scoase din cămaşa iubitei şi să i le pună sub pernă. In felul acesta dragostea îi era împărtăşită.
In medicina populară se mai spune că dacă culegi această plantă înainte de asfinţitul soarelui, tot anul următor nu vei avea dureri de cap.
– Tradiţia sau superstiţia spune că dacă în noaptea de Sânziene se pun bucăţi de pământ cu iarbă în faţa grajdurilor, vitele vor fi ferite de boli şi necazuri deoarece spiritele rele curioase, înainte de a intra în grajd, vor număra firele de iarbă şi astfel vor fi toată noaptea ocupate.
– In Mecklenburg la Solstiţiu de vară se atârnă crăci de arţar la uşi şi ferestre, se pun pe câmpurile de cartofi şi de in, pentru că există credinţa fermă că în acest fel vor fi îndepărtate vrăjitoarele şi toate forţele demonice. Frunzele de arţar culese în această zi şi puse la uscat vindecă orice rană şi înlătura durerea de cap.
– Dacă hainele, covoarele şi aşternuturile sunt expuse în 24 iunie la soare, ele nu vor fi mâncate de molii.
– Dacă în această zi vezi o furnică roşie aceasta este de foarte bun augur. Dacă găseşti însă o furnică în portmoneu, este semnul cel mai indubitabil că vei avea un an foarte bogat.
– In Silezia şi în Bavaria este tradiţia ca în această zi să se mănânce turte din aluat cu flori de soc prăjite în untură, în felul acesta întregul an care urmează vei fi sănătos. Crăcuţe de soc sunt atârnate şi la fereşti şi uşi, pentru a apăra în felul acesta casa de orice necazuri şi boli şi pentru a se asigura astfel bunăstarea în tot anul următor.
Din cele mai vechi timpuri, socul este plantat lângă casele oamenilor deoarece se credea că în el sălăşluieşte un duh, sau o zână bună care-i apără pe oameni de nenorociri.
– In Prusia era credinţa veche că zeul pământului Puschaitis locuia sub un soc.
– In Danemarca acelaşi zeu, denumit Hyldemoer, avea acelaşi domiciliu.
– In Germania şi în toate ţările nordice era considerat un sacrilegiu ca să tai un soc, copacul despre care ţăranii spun că „în faţa lui trebuie să-ţi scoţi pălăria”. Cel care făcea asta era pedepsit cu focul şi cu moartea, casa sa ardea şi cineva dintre membrii familiei murea. Despre această credinţă vorbeşte şi Hans Christian Andersen într-unul dintre basmele sale.
– Se spune că dacă culegi şi mănânci la miezul nopţi de Sf.Johann – Sf. Ion Botezătorul – petalele florii de grâu denumită albăstrica, tot anul vei avea noroc în toate.
Toate acestea sună ca o poveste, credinţe sau superstiţii bizare, depăşite de timpurile pe care le trăim, şi totuşi…rămase adânc înrădăcinate în tradiţia noastră populară, şi nu numai…M-am referit din lipsă de spaţiu doar la credinţele existente în mitologia românească, austriacă şi germană, dar ele nu sunt singulare. Nu numai în Europa ci pe toate continentele există datini, ritualuri, credinţe şi superstiţii deosebit de asemănătoare, legate de solstiţiul de vară, implicit de fertilitate.
Ce ar mai fi de spus, perioada solstiţiului de vară este nu numai motiv de ample serbări câmpeneşti, de ritualuri agrare, de petreceri, distracţii ci şi prilej pentru organizarea târgurilor, bâlciurilor şi iarmaroacelor, pentru întâlnirea tinerilor în vederea căsătoriei (Târgul de Fete).
Cele mai vestite Târguri de Drăgaice – Sânzâiene, erau la Buzău, Focşani, Buda ( Jud. Vrancea) Ipăteşti (Jud. Olt) Piteşti, Câmpulung Muscel, Cărbuneşti ( Jud. Olt) Broşteni ( Jud. Mehedinţi, Giurgeni (Jud. Ialomiţa), Colentina (Jud. Ilfov), Blaj, Asuajul de sus ( Maramureş) şi Muntele Găina ( Apuseni).
Multe dintre ele mai există încă, dacă vreodată aveţi ocazia nu scăpaţi prilejul de a le vizita. Veţi trăi momente unice, de intensă bucurie. De neuitat.””
daaaaaaaa!
asa este !
cine ar putea uita daca… macar vreodata… a dormit subgardul Manastirii Sf.Ioan Botezatorul de la Suceava ? !
scrie-ne ceva despre SANZAIENE daca ai timp, cu inima care o ai acum,
pana la …transplant !
stiu ca ti-am mai spus-o dar , nu cred sa ti se aplece daca ti-o mai spun pt ca stiu ca ma crezi: IMI ESTI DRAGA, INCA !!!
Brandusa,
„inca” acesta mi-e drag si mie.
Nu stiu nimic despre Sanziene, altceva decat am invatat la cursurile de folclor ale doamnei Manecuta. Dar stiu cum este cand se deschid Cerurile. Nu sunt in stare sa scriu cu inima aceasta de acum. Iar cu aceea de „motociclist” nu va mai fi poezie, cred, pentru ca sufletul salasuieste in inima (dupa mine).
Teophylus,
esti total. Cum te suspectez ca laudandu-i nu faci decat sa-i ironizezi…
Teophylus nu e decat un idiot vesel care canta la clari-net in joia banateana. Pe nas! De total e total nu zic nu. Vesel si total.
Alteță,
este și motivul pentru care l-am dezlegat de la stănoagă. Pentru că e vesel. 🙂