Etichete

, , , , ,

Voi posta comentariul unei prietene dragi care m-a descoperit datorită blogului – celălalt, gavrosh, șters.

De ce? Pentru că este o adevărată Diană. O zână a pădurii, a ochiurilor de apă, a pâraielor și a ierburilor mirositoare de la poalele pădurii. Din vagile mele amintiri despre Sânziene, numele lor este o adaptare romană a unei sărbători precreștine dacice. Mai multe nu spun pentru că nu știu. Mai multe spune Brândușa care a avut răbdarea și dragostea să scrie pe acest blog.

SANZAIENELE

„”În mitologia folclorică română, Sânzâienele sau Drăgaicele, sunt personaje mitice nocturne, care apar în cete – deobicei în număr impar, cântă şi dansează pe câmpuri mai ales în noaptea premergătoare zilei Sfântului Ioan Botezătorul (23 spre 24 iunie).
Legenda spune că ele ar fi zâne sau fecioare minunat de frumoase, răpite de zmei şi ţinute ascunse în palate fermecate, aflate în păduri neumblate de picior omenesc.
În mitologia română sunt cunoscute şi sub denumiri precum Dânse, Drăgaice, Vâlve, Iezme, Irodiade, Rusalii, Nagode, Vântoase, Zâne, Domniţe, Măiastre, Împărătesele Văzduhului şi încă multe altele în funcţie de regiune.
Spre deosebire de alte personaje mitice ca Ielele şi Rusaliile, Sânzâienele ( Drăgaicele) sunt binevoitoare omului, fac să rodească holdele, femeile căsătorite, păsările şi animalele, dau miros şi puteri tainice florilor, tămăduiesc bolile şi suferinţele oamenilor şi apără lanurile de intemperiile naturii, dar dacă li se nesocoteşte ziua se răzbună stârnind furtuni distrugătoare, aduc grindină şi pedepsesc pe cei păcătoşi dându-le boala “ luatul din Drăgaică”. (Ion Ghinoiu – Obiceiuri populare de peste ani )
Sub un nume sau altul aceste făpturi mitice există în folclorul tuturor popoarelor, nu numai în Europa ci pe toate continentele. Folclorişii atestă că în basmele române se păstrează două nume derivate din Sânzâiana: Iana Sânzâiana şi Ileana Cosânzeana. Sânziana se crede că ar fi o moştenire latină în legătură cu numele zeiţei Diana. (A. Densuşeanu).
Tot Sânziene sau Drăgaice este denumită sărbătoare populară închinată zeiţei agrare cu aceste nume care ocroteşte recolta, una dintre cele mai populare şi îndrăgite serbări câmpeneşti prilejuite de solstiţiul de vară, care marchează mijlocul verii agrare. La originea ei, serbarea avea loc exact la solstiţiu de vară, dar biserica creştină – care iniţial a combătut-o considerând păgâne ritualurile respective, precum şi actele magice efectuate cu acest prilej, neputând s-o desfinţeze, a mutat-o la ziua Sfântului Ioan Botezătorul adică 24 iunie. Numele de Sânzâiana este folosit în Oltenia, Banat, Transilvania, Bucovina, Maramureş şi nordul Moldovei.
Drăgaica – similară cu Sânzâiana, este numele unui personaj mitologic din acelaşi ritualul agrar practicat însă în Moldova de sud şi centrală, Muntenia şi Dobrogea tot la această dată. Numele este de origină slavă – Draga însemnând frumoasă, dragă. Prima descriere a credinţei populare legate de acest personaj şi serbărilor dedicat acestuia i se datorează lui Dimitrie Cantemir (1673-1723) şi cărţii sale Descriptio Moldaviae. El o compară cu Ceres – zeiţa grâului şi recoltei în mitologia romană, identificată cu Demeter în mitologia greacă.
Serbarea Sânzâiene sau Dragaicele este denumită în limbaj popular şi Amuţitul Cucului. Interesant de ştiut – cucul cântă doar trei luni pe an, de la echinocţiu de primăvară (care coincide cu sărbătoarea religioasă Buna Vestire, sau Blagoveştenie), până la solstiţiu de vară – Sânzâiene (sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul – 24 iunie) . Când cucul încetează să cânte înainte de Sânzâiene înseamnă că vara va fi secetoasă.
Există multe datini sau superstiţii legate de Sânziene. Cele mai multe dintre ele se referă la fertilitate, sănătate şi dragoste.
Din spicele de grâu şi alte şapte plante diferite cum ar fi: pelin, verbină, busuioc, sunătoare, ferigă, soc, cicoare, salcie şi neapărat florile de Sânziană fetele tinere împletesc cunune (semnul cercului). Purtate pe cap de o fecioară, aceasta reprezenta zeiţa agrară în dansul denumit Jocul Drăgaicei, care se execută ritual de către fete tinere la această serbare florală, cu caracter câmpenesc. Până în anul următor cununele sunt agăţate la uşa de intrare a casei, la fereastre, la stâlpii porţilor, la pietrele de hotar şi pe crucile mormintelor, cu semnificaţia de a apăra oamenii, animalele şi recolta de forţele nefaste, malefice, de stihiile naturii – grindină, inundaţie, furtună etc..
Credinţa că fereastra este locul prin care circulă spiritele sau sufletele, este înpământânită în toată Europa. Astfel, atunci când moare un om se deschide fereastra pentru a-i lăsa sufletul să iasă. Prin fereastră pot intra duhurile rele, pentru aceasta în anumite zile ca de 11 noembrie – la Austrieci ziua Sf. Martin (care era considerată înainte ziua de încheiere şi de începere a unui nou an economic), precum şi în noaptea de Crăciun, se pun la ferestre lumânări aprinse pentru a împiedica duhurile rele să intre în casă.
Aceste cunune mai au rolul de a ghici viitorul, ursita. Ele sunt aruncate pe casă sau şură şi în funcţie de felul în care rămân pe acoperiş, atârnate de hornul casei sau cad jos, anul care va urma va fi bun sau rău, tinerii se vor căsătorii cu omul iubit sau nu, recolta va fi bună sau proastă, locuitorii casei sănătoşi sau vor boli, vor avea noroc sau ghinion, etc. In unele localităţi coroana este făcută doar din flori de Sânziene. Cununa mai are aceeaşi semnificaţie cu colacul de grâu pus pe capul miresei înainte de pornirea alaiului nupţial spre biserică, sau coroanelor împărăteşti puse de preot pe capul mirilor în timpul nunţii religioase şi anume fertilitate.
În seara de Sânzâiene în unele sate s-a mai păstrat tradiţia ca fetele nemăritate şi feciorii holtei să se strângă seara în jurul rugurilor aprinse. Băieţii aprind făcliile din târnuri, pe care le învârtesc „în sensul mişcării soarelui spre apus” şi strigă versuri de factură populară, cum ar fi cele culese de către etnologul Romulus Vulcănescu:
„Du-te soare, vino lună, / Sânzâienele îmbună, / Să le crească floarea floare, / Galbenă, mirositoare, / Fetele să o adune, / Să le prindă în cunune, /Să le prindă-n pălărie / Struţuri pentru cununie, /Boabele să le răstească, / Până-n toamnă să nuntească”.
Dacă cununile aruncate de flăcăi pe casele fetelor iubite au rămas agăţate de horn, în dimineaţa zilei de Sf. Ioan ( 24 iunie) aceştia cutreieră satul cu struţuri de Sânziene la pălărie, chiuind şi strigând versuri cum ar fi:
„Du-te lună, vino soare, / Că tragem la-nsurătoare, / Cununile neursite, / Zac sub hornuri azvârlite, / Hai frumoaselor ce staţi, /Zâne vreţi să rămâneţi, / Că venim după peţit, / Până nu v-aţi răzgândit.” Sau : „Toate slutele-s grăbite, /Toate vor să se mărite, /Cu-alde unii dintre noi, / Feciori mândri, vai de noi, / Că la nuntă ştim hori, /La praznice ştim prânzi, / Şi la dragoşti şi mai şi…” ( Romulus Vulcănescu – Mitologie română)
Floarea de Sânzâiană pe lângă certele proprietăţi farmaceutice are şi nenumărate proprietăţi magice, cel puţin aceasta este credinţa populară.
– Dacă o fată tânără o pune sub pernă în noaptea premergătoare Sânzâienelor, îşi va visa cu siguranţă ursitul. Pentru femeia căsătorită, reţeta nu mai este valabilă, în schimb se recomandă să se înfăşoare cu florile respective în jurul mijlocului pentru a nu avea dureri de mijloc la seceriş…Câtă descriminare…
– Dacă îşi pun în păr sau în sân floarea cu pricina, atât fetele cât şi femeile devin mai atrăgătoare şi mai drăgostoase. Dacă se tăvălesc la ivirea zorilor prin roua căzută pe Sânzâiene, sau se spală în apă curgătoare devin mai frumoase.
– În acelaşi timp floarea de Sânzâiană este un reper caledaristic agrar. Dacă înfloreşte înainte de Sf. Ioan, înseamnă că vegetaţia plantelor este prea avansată. După ce înfloreşte Sânzâiana, se începe cositul.
– În medicina populară Sânzâiana are numeroase întrebuinţări, dar pentru a avea eficienţa scontată trebuie culeasă după un anume ritual şi anume: florile în zorii zilei de Sf. Ioan în timp ce tulpina şi seminţele cum este şi firesc toamna. Dacă sunt culese corespunzător proprietăţile lor sunt miraculoase. Astfel întăresc copiii debili şi limfatici, dacă se pun în apa lor de scaldă; vindecă frigurile; puse în rachiu vindecă vătămăturile; roua căzută pe flori în noaptea de Sf. Ioan este leac sigur pentru bolile de ochi şi piele.
Şi seria credinţelor sau superstiţiilor continuă:
– Noaptea de Sânzâiene este magică, atunci se deschid porţile cerului şi lumea de dincolo vine în contact cu lumea pământeană. Pentru aceasta se fac practici de pomenire a morţilor numite Moşii de Sânzâiene, când se deretică mormintele, se pun flori, se aprind lumânări şi se dă de pomană la cimitir.
– În această noapte, ca şi în noaptea de Crăciun animalele stau la sfat cu grai omenesc. Dacă le pândeşti poţi afla multe taine, poţi descoperi comori ascunse.
– Tot în această noapte răsare floarea albă de ferigă care aduce noroc celui care o va culege înfruntând curajos duhurile care a păzesc, va putea citi gândurile oamenilor, va descoperi comori ascunse. Evident, nimeni nu a reuşit să descopere floarea de ferigă, ea se înmulţeşte prin spori şi nu înfloreşte – dar superstiţia este frumoasă, de domeniul basmelor..
– Cu făcliile aprinse în această noapte se înconjoară casa, câmpurile de cereale, fâneţele, grajdurile, aceasta pentru ca anul următor să fie mai bogat. În acelaşi timp se fac puternice zgomote nocturne, chiuituri, strigături, sunete de tulnice sau tălăngi, pocnitori, artificii, pentru a alunga duhurile rele.
– In Wogtland-Germania, dacă o fată aruncă un buchet de flori de Sânziene prin uşa deschisă, sau îl dă prin fereastra, atunci îşi va găsi în acest an ursitul. In Mecklenburg buchetul se pune sub pernă, căci se spune că visele din această noapte se împlinesc.
– Doar în această noapte se culege Nebunariţa pentru a avea eficienţa scontată Ea era considerată cea mai veche plantă folosită pentru vrăji în spaţiul indo-german – una dintre componentele alifiei cu care se dădeau vrăjitoarele pentru a putea zbura. Se crede că eficienţa sa e sigură în calmarea durerilor de dinţi, combaterea viermilor intestinali la porci şi în ritualurile de invocare a ploii.
– Pentru a cuceri inima băiatului iubit, o fată trebuie ca în noaptea de Sânziene să rupă o tulpină de urzică, să i-o fluture prin faţa ochilor şi gurii spunând un anumit descântec, apoi să i-o pună pe prag. Când a doua zi „alesul” va trece peste urzică, inima lui va fi cucerită.
– In întreaga Germanie era cunoscută tradiţia băii de solstiţiu, sau de ziua Sf. Ion Botezătorul – Sf. Johannes. Aceasta se făcea doar într-o apă curgătoare şi era considerată că spală toate nenorocirile şi supărările anului trecut, precum şi că ajută ca să se împlinească toate dorinţele în următorul an. O relatare interesantă în acest sens o face poetul şi umanistul italian Francesco Petrarca (1304-1374) care vizitând Kölnul în anul 1330 a văzut pe malurile Rinului zeci de femei care-şi spălau mânile în apă. Intrebând ce semnificaţie are această ceremonie în masă, femeile i-au răspuns: spălăm toate necazurile şi le lăsăm să meargă pe apă, pentru ca astfel anul care vine să fie norocos şi să ni se împlinească dorinţele.
– Dacă la miezul nopţii bei roua căzută pe floarea de Sânzâiană, aceasta purifică şi este aducătoare de noroc.
– In Silezia, se spune că dacă faci în această zi o baie în care ai turnat decoctul făcut din nouă plante anumite – obligator şi Sânzâiana, tot anul vei fi sănătos şi-ţi va merge bine.
– Se ştie din cele mai vechi timpuri că verbina este o plantă deosebit de folosită în descântecele de dragoste şi în medicina populară. Pentru ca să aibă eficienţa scontată verbina se culege doar în noaptea de Sânziene, Inalţarea la cer şi de Sf. Petre şi Pavel. Aceastei plante i s-a dat o importanţă şi onoare deosebită încă din antichitate:
Romanii îşi împodobeau cu ea templele. Se considera că este sub influenţa planetei Venus de aceea era folosită în ritualurile pentru dragoste. Dacă se punea pe câmp, atunci aducea prosperitate şi recoltă bogată. Dacă se punea în pantof, îţi lua oboseala pe loc. Se spunea că nu era voie să o scoţi din pământ cu un obiect din fier, ci doar de argint.Inainte de a o scoate însă se turna pe pământ ceară şi miere. După ce era scoasă (în noaptea sărbătorilor amintite) trebuia să fie pusă uşor pe pământ şi să fie vegheată pînă la răsăritul zorilor. Bărbatul care avea necazuri în dragoste trebuia să împletească şapte fire de verbină cu şapte fire scoase din cămaşa iubitei şi să i le pună sub pernă. In felul acesta dragostea îi era împărtăşită.
In medicina populară se mai spune că dacă culegi această plantă înainte de asfinţitul soarelui, tot anul următor nu vei avea dureri de cap.
– Tradiţia sau superstiţia spune că dacă în noaptea de Sânziene se pun bucăţi de pământ cu iarbă în faţa grajdurilor, vitele vor fi ferite de boli şi necazuri deoarece spiritele rele curioase, înainte de a intra în grajd, vor număra firele de iarbă şi astfel vor fi toată noaptea ocupate.
– In Mecklenburg la Solstiţiu de vară se atârnă crăci de arţar la uşi şi ferestre, se pun pe câmpurile de cartofi şi de in, pentru că există credinţa fermă că în acest fel vor fi îndepărtate vrăjitoarele şi toate forţele demonice. Frunzele de arţar culese în această zi şi puse la uscat vindecă orice rană şi înlătura durerea de cap.
– Dacă hainele, covoarele şi aşternuturile sunt expuse în 24 iunie la soare, ele nu vor fi mâncate de molii.
– Dacă în această zi vezi o furnică roşie aceasta este de foarte bun augur. Dacă găseşti însă o furnică în portmoneu, este semnul cel mai indubitabil că vei avea un an foarte bogat.
– In Silezia şi în Bavaria este tradiţia ca în această zi să se mănânce turte din aluat cu flori de soc prăjite în untură, în felul acesta întregul an care urmează vei fi sănătos. Crăcuţe de soc sunt atârnate şi la fereşti şi uşi, pentru a apăra în felul acesta casa de orice necazuri şi boli şi pentru a se asigura astfel bunăstarea în tot anul următor.
Din cele mai vechi timpuri, socul este plantat lângă casele oamenilor deoarece se credea că în el sălăşluieşte un duh, sau o zână bună care-i apără pe oameni de nenorociri.
– In Prusia era credinţa veche că zeul pământului Puschaitis locuia sub un soc.
– In Danemarca acelaşi zeu, denumit Hyldemoer, avea acelaşi domiciliu.
– In Germania şi în toate ţările nordice era considerat un sacrilegiu ca să tai un soc, copacul despre care ţăranii spun că „în faţa lui trebuie să-ţi scoţi pălăria”. Cel care făcea asta era pedepsit cu focul şi cu moartea, casa sa ardea şi cineva dintre membrii familiei murea. Despre această credinţă vorbeşte şi Hans Christian Andersen într-unul dintre basmele sale.
– Se spune că dacă culegi şi mănânci la miezul nopţi de Sf.Johann – Sf. Ion Botezătorul – petalele florii de grâu denumită albăstrica, tot anul vei avea noroc în toate.

Toate acestea sună ca o poveste, credinţe sau superstiţii bizare, depăşite de timpurile pe care le trăim, şi totuşi…rămase adânc înrădăcinate în tradiţia noastră populară, şi nu numai…M-am referit din lipsă de spaţiu doar la credinţele existente în mitologia românească, austriacă şi germană, dar ele nu sunt singulare. Nu numai în Europa ci pe toate continentele există datini, ritualuri, credinţe şi superstiţii deosebit de asemănătoare, legate de solstiţiul de vară, implicit de fertilitate.
Ce ar mai fi de spus, perioada solstiţiului de vară este nu numai motiv de ample serbări câmpeneşti, de ritualuri agrare, de petreceri, distracţii ci şi prilej pentru organizarea târgurilor, bâlciurilor şi iarmaroacelor, pentru întâlnirea tinerilor în vederea căsătoriei (Târgul de Fete).
Cele mai vestite Târguri de Drăgaice – Sânzâiene, erau la Buzău, Focşani, Buda ( Jud. Vrancea) Ipăteşti (Jud. Olt) Piteşti, Câmpulung Muscel, Cărbuneşti ( Jud. Olt) Broşteni ( Jud. Mehedinţi, Giurgeni (Jud. Ialomiţa), Colentina (Jud. Ilfov), Blaj, Asuajul de sus ( Maramureş) şi Muntele Găina ( Apuseni).
Multe dintre ele mai există încă, dacă vreodată aveţi ocazia nu scăpaţi prilejul de a le vizita. Veţi trăi momente unice, de intensă bucurie. De neuitat.”

O felicităm și pe Corina astăzi și îi dorim să fie în continuare la fel de fermecătoare și Zînele cele bune să-i aducă norocul, mereu.

Anunțuri