Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

basescu-masina-haaz-sandor

Ori că l-au lăsat din braţe, ostenite de-atâta adversitate şi încăpăţânare, o parte deloc neglijabilă a Serviciilor, ori că Chivasul i-a întunecat rău acea parte a viscerelor cu care ia decizii, „Preşedintele Tutulor Român’lor” – id est Traian Băsescu – o dă în bară din ce în ce mai des.

Gurile rele pun reacţiile dezlânate şi necontrolate ale şefului statului nostru de drept pe seama sondajelor sincere. Unde procentele dumnealui nu sunt unele confortabile ci mai degrabă unele dătătoare de fiori reci pe şira spinării operate la Viena. Adversităţii mocnite şi încă temătoare din sânul propriului partid i s-a adăugat şi o guvernare ex-cep-ţio-na-lă. Lăcomoşi şi cam ilogici, pedeliştii şi-au upgradat ministerele bănoase, lăsând PSD-ului ministerele sociale cu sindicatele aferente, destul de puternice în economia administrării puterii. Se va vedea curând cât de puternice.

Despre primul ministru chiar nu e nimic de spus. Trompeta băsesciană a răguşit morfolind aceleaşi fraze trâmbiţate şi ele din duhoarea maţului gros, nicidecum filtrate măcar prin neuronul de măsură al supuşeniei româneşti.

Politica românească s-a defăimat, s-a bagatelizat, a căzut într-o pernicioasă necontenită injurie publică în spatele căreia se practică şoapta complice şi făcutul cu ochiul. Bisnissul transpartinic bate orice adversitate fie ea doctrinară, de incompatibilitate, sau morală. Nu există nimic sfânt în politica românească. În toate partidele se mişculează şi se mişcoteşte pentru cotonogirea liderului formal. PNL-ul îl faultează pe Crin – plăpândă floare aeriană ce vrea să-şi exhale otrăvurile nimicitoare în faptul zilei. Nimic mai greşit. Înlăturarea lui Tăriceanu de la conducerea partidului, cunoscut ca opozant fervent al preşedintelui în funcţie – în speranţa unui ipotetic acces la putere după alegerile prezidenţiale – a fost o greşeală. Crin nu are anvergură de preşedinte de partid, îmi pare rău să constat. Aşa încât mirobolanta floare a politicii liberale se ofileşte înconjurată de spinii confraterni.

Nici PSD-ul nu se află mai prejos în concursul naţional de defăimare şi paintball. Pe de o parte, frisonul baronilor teritoriali animat de perspectiva de a dansa tot cu Băsescu şi anul viitor, îi imprimă preşedintelui partidului o mişcare giratorie. Nevoit să-i mulţumească pe toţi şi să aţină în lupta pentru candidatură, Mircea Geoană, deşi a făcut progrese remarcabile, rămâne tot neconvingător, un lider gonflat şi imberb, cu pusee adolescentine.

Apariţia duduitoare a fostului secretar general al partidului, cadrist călit în hăţişurile şi mlaştinile administraţiei, Octav Cozmâncă, a pus neuronii multora în alertă şi a crescut doza de adrenalină pe cap de pesedist de frunte. Cunoscându-i în amănunt pe cei mai mulţi dintre liderii actuali ai partidului, bomba Cozmâncă ar putea duce partidul la o implozie în care mulţi şi-ar pierde vestmintele acoperitoare ale unor trupuri politice neconforme cu imaginea de pe televizor. Astfel că partidul social democrat, care cică s-a reformat până la genunchiul broaştei, înlăturând exact membrii cu coloană vertebrală şi promovându-se fiecare pe sine, s-ar putea vedea scindat între Mircea Geoană, candidatul formal, preşedintele partidului care în mod automat trebuie „să-şi asume candidatura la Preşedinţie” – şi am citat din clasici – şi Sorin Oprescu, fost membru PSD care a diagnosticat, la anterioarele alegeri ale partidului desfăşurate într-un formalism puturos (după părerea mea), plăgile de care suferă acest partid zis „de stânga”.

Parcă aş fi scris eu cele cinci pagini ale scrisorii pe care a adresat-o  Octav Cozmâncă conducerii partidului. Pentru că Partidul Social Democrat nu mai reprezintă pe nimeni. Poate pe sine. Deşi nici de asta nu putem fi siguri, pentru că şi acolo, ca în întreaga societate românească şi-a făcut loc morbul egoismului, al individualismului, al lui „scapă cine poate”. „Fiecare pentru sine” nu poate reprezenta în niciun caz comandamentul unui partid al celor mulţi.

Despre PD-L, care nici nu este un partid ci doar o haită de fiare (unele flămânde, altele îmbuibate dar cu instinctul turbat de a ucide de plăcere) sub comanda unică a preşedintelui bănuit de trafic cu arme, nu avem a spune prea multe. Încercarea de a scoate PSD-ul de la guvernare forţând asumarea răspunderii pentru două legi esenţiale pentru bunul mers al societăţii româneşti a eşuat. Cum eşuată pare şi guvernarea. Blamarea miniştrilor PD-L prinşi cu mâna-n buzunarul contribuabilului, unul pentru ungerea fiicei prezidenţiale amatoare de droguri uşoare ca europarlamentar şi altul, cel de la ministerul futurismului, pentru tupeul cu care-şi face imagine în contul aceloraşi bani irosiţi promovând, cică, o „Land of  Choice” pe cale de a sucomba sub ploaia de politici amatoristice şi smucite, au pus o lumina murdară în geamul din Modrogan. Or fi „zoaiele” la care se referea ingenuul nostru prezident? Atmosfera în partid e una ostilă actualului preşedinte, iar în cazul în care acesta nu va intra în cursa prezidenţială şi nu va câştiga, soarta partidului va fi pecetluită. Aşa cum vânează ei astăzi orice suflare de pesedist sau de penelist care li se opune, vor fi vânaţi şi ei şi nimiciţi în orice cotlon s-ar ascunde. Nici măcar PSD-ul în perioada lui de glorie paranoidă (şi mă refer aici la anii 2003-2004) nu a făcut atâta rău celor care nu „erau de-un sânge” cu el. Luând în calcul şi varianta în care Traian Băsescu nu va aquiesa al doilea mandat, tropotul copitelor şi fâşâitul ghearelor care l-ar vrea sfâşiat acum se aude hăt înafara partidului. Traian Băsescu va pierde funcţia de preşedinte în această toamnă şi pierderea aceasta va fi contabilizată şi resimţită mult mai acut de partidul dumisale decât de el însuşi care-şi va lua goeleta şi va pleca în Paraguay.

Înnebunit să recâştige încrederea şi voturile „poporului” băsescist, preşedintele nostru, natură conflictuală şi certamente alcoolică, s-a repezit mai întâi la justiţia care nu vrea să-l „lege” pe marele şi singurul lui adversar politic redutabil, Ion Iliescu. Ostilitatea celei de-a treia puteri în stat nu e de neglijat mai ales în perspectiva alegerilor ce vin, cu atât mai mult cu cât judecătorii sunt, prin lege, preşedinţii birourilor electorale. O mişcare viscerală eminamente perdantă şi neinspirată, după multele altele ce ne-au pigmentat cenuşiul crizei în aceşti ani de restrişte socială şi politică.

Căpătuirea materială a fetelor nici nu este atât de blamabilă într-o lume balcanică în care şpaga ţine loc de regulă. Nici măcar înscăunarea presupusei sale prietene ca ministru nu a şocat morala unei societăţi îngăduitoare cu asemenea manifestări de bunăvoinţă voievodală.

Dar să te iei la harţă cu două dintre veritabilele puteri în stat (Parlamentul şi Justiţia) şi cu una nonformală dar cu atât mai periculoasă – şi am numit aici Presa – este curată nebunie.

Este limpede că România trebuie să iasă din această izolare în care-a înghesuit-o cu „abilitatea” uluitoare a unui neghiob actualul accident politic aflat în funcţie la Cotroceni. Este limpede că adâncurile „Lacului rusesc” ascund vietăţi de pradă la care noi nici cu gândul nu gândim. Ipoteticul sprijin al Marelui Licurici (atâta vreme cât marele Licurici s-a întunecat) vine să-i dea cu Axa-n chelie zurbagiului carpatin, acum când pe ţambalul scuturilor antirachetă s-a aşternut batista unei abile şi strategice diplomaţii.

Singur, părăsit de proprii partizani, nesigur şi disperat, Traian Băsescu culege ce-a semănat în cinci ani de smucituri politice şi diplomatice. Adică, furtună. O furtună căreia nu-i va putea face faţă cu muşii cu care a spălat puntea în aceşti ani.

Anunțuri