Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

drunken sailor

Înroşit şi trepidând ca un samovar ajuns la temperatura de fierbere, Napoleon abea dacă se zărea dintre cearceafurile mototolite ale patului. Alternând  între trezie şi delir, se vedea când pe strapontină în faţa unei mulţimi fremătânde care-i scanda entuziastă numele: „pâr-ţan! pâr-ţan! na-po-lion”,  „polion”, scandat doar în trei silabe, auzindu-se mai mult într-un fel nereproductibil. Din mijlocul mulţimii entuziaste şi iubitoare, alunecă într-o gură de canal şi se trezi într-o hrubă întunecoasă şi rece. Ciuli, în visul său, urechile şi încercă să străpungă întunericul cleios. Auzi un zgomot ritmic ca şi cum o pilă ar fi ronţăit un lemn. Încercă să-şi dea seama de unde vine sunetul încordându-şi toate simţurile. O creatură uriaşă, semănând mai mult cu un sobol, purtând o cască de miner luminată îi izbucni deodată în faţă:

– Noroc bun, frate!!! îi şuieră în faţă monstrul, fixându-l cu ochii lui mici şi învăluindu-l într-o halenă dezgustătoare. De ce te tot legi de noi, mă? Vrei să-mi chem fârtaţii să-ţi facem de petrecanie?

– Cine eşti? Nu te cunosc! bâlbâi, terifiat, Napoleon din vis.

Creatura se topi înapoi în întuneric fără să-i răspundă. Napoleon se topi şi el în interiorul spaimei şi ţâşni apoi din ea în real, ca un gheizer.

Încercă să strige; lui îi păru că a ajuns cu strigătul până la marginile lumii; de fapt se auzi în interiorul incintei doar un scheunat firav. Îşi ţinu respiraţia câteva secunde încercând să prindă sunetul specific al paşilor  care se apropie. Niciun sunet. Îşi adună toate puterile trupului schilav, se aburcă de pe pernele jilave şi se rostogoli către marginea patului.  Efortul îi smulse ultimii stropi de energie. Stătu aşa, cu tâmplele vâjâind, cu o mie de uragane străpungându-i ţeasta în toate direcţiile, bâjbâind cu o mână după un obiect cu gândul să-l arunce în uşă. În afundul patului se întâlni cu o dungă rece. O pipăi, căută să o apuce şi s-o tragă. Nu putea să-şi dea seama ce poate să fie şi nici nu voia să se gândească prea mult la asta.  Se aplecă mai mult peste marginea patului şi, cu o smucitură, trase obiectul greu şi rece de sub pat. Din pricina efortului îşi mută centrul de greutate, trupul începu să-i tremure, se dezechilibră şi alunecă din pat cu capul în obiectul pe care-l extrăsese cu atâta caznă. Răsucit pe scândurile lungi şi ceruite într-o poziţie nefirească, cu o mână imobilizată sub propria greutate, percepu o uşoară balansare şi mirosul dezgustător al sobolului pe care-l visase. „Iar am leşinat”, mai apucă să gândească şi leşină de-adevăratelea.

Înainta legănat cum îşi ştia mersul,  pe un câmp de luptă. Din iarba uscată, galbenă şi ţepoasă, îi rânjeau, din loc în loc, tidvele găurite ale unor soldaţi. Cu cât înainta, cu atât tidvele şi oasele se înmulţeau. În ciulinii uscaţi şi ei, atârnau fluturând fâşii unicolore. „Astea-s de la steagurile mele…” reuşi Napoleon să îngaime în gând. „Ce mă-sa, doar n-am pierdut războiul?!…” Nu se zărea nicio făptură pe întreg cuprinsul câmpiei în stare să-i răspundă. Epuizat, dezamăgit, cu trăsăturile feţei căzute, căută din ochi un loc să se aşeze. Trase un şut, cu sete, unei tidve; aceasta luă o traiectorie de minge de rugby şi, când ajunse la zenit, eliberă un fluture mare, păros, portocaliu. „Ai, scăpat, tu-ţi închinarea mătii de găozar! Ăştia au crăpat toţi şi tu ai scăpat!”  „Sunt un mutant, nu ce vezi tu, îi răspunse aceste, fluturând din aripi. Pot să mă prefac şi-n roză, şi-n săgeată”. Rupse un pai, şi-l strecură între dinţi şi se lăsă pe spate în iarbă, cu ochii la cerul încruntat şi el. Instantaneu îi ajunse la nări o duhoare îngrozitoare şi încercă să-şi încordeze corpul să se ridice. Corpul nu-l asculta, părea fără vlagă şi mii de cuţite îl împungeau din toate părţile.

O feţişoară ovală, cu colţurile ochilor agăţate de tâmple îl privea profesional. Era aplecată asupra lui şi încerca să-i cureţe cu un şervet înmuiat în apă caldă resturile de vomă lipite de faţa lui. Căzuse cu capul în bazinetul de fontă în care vomitase cineva.

– Unde sunt? mugi şters, amestecând revoltă, mânie şi neputinţă.

– Pe vas, îi răspunse feţişoara cu ochi oblici trăgând de el să-l aburce în pat.

– Şi unde merg? mai avu putere să întrebe, printre buzele arse.

– La Elena, îi răspunse la fel de laconic feţişoara, cu o indicibilă urmă de ironie în glas.

O mică lumină licări în inima oropsitului Napoleon Pârţan care se cufundă cu lumină cu tot într-o liniară stare de inconştienţă.

Anunțuri