Etichete

, , , , , , , , ,

Relatare “obiectivă” a unui sejur la spital

from blog de: Gabriela Savitsky by Gabriela Savitsky

Nici n-am apucat să ating cu sandaua peronul Gării de Nord şi o figură jovială mă întâmpină zâmbind larg. Îmi ia geanta de pe umăr cu gesturi ferme şi servieta din mână şi mă îndeamnă să-l urmez.

– Dar … Domnule … Eu trebuie să ajung la spital, la ora 7, încerc să protestez.

– Bineînţeles că veţi ajunge. Vă conduc la maşină. Mergeţi mai întâi să beţi o cafea şi să vă refrişaţi. Sunteţi aşteptată. Aveţi încredere în mine.

Deşi sunt un om destul de ferm când e vorba să-mi conturbe cineva străin programul dinainte stabilit, nu sunt în stare să refuz un om politicos şi care vorbeşte corect gramatical, ba chiar pare intelectual iar curiozitatea unei femei nu cunoaşte stavilă.

– Îmi spuneţi, vă rog, cine anume mă aşteaptă şi unde mergem? mă proţăpesc eu în faţa Mc Donald’s-ului.

– Ajungem imediat şi veţi vedea singură. Vă asigur că merită.

Îl urmez în tăcere până la ieşirea din gară. Mă depăşeşte şi, cu gesturi ferme, deschide uşa unei limuzine negre care face notă discordantă cu taxiurile galbene din parcare şi nu-mi rămâne decât să urc. Şoferul întoarce capul şi mă salută profesional. Tunsoarea, ceafa sportivă şi umerii largi mă duc cu gândul la Servicii. Îmi spun în gând: “Asta e. Vom vedea ce va fi. Dacă-i aventură, atunci să fie!”. Şoferul îmi spune că am cafea caldă şi scrumieră la îndemână, în habitaclu, îşi cere politicos scuze şi închide geamul fumuriu lăsându-mă singură.

“Miştooo!” exclam eu uitându-mă-n jur. Deschid capacul din lemn lustruit aflat în faţa banchetei şi rabatez măsuţa. Într-adevăr, o cutie de carton cu cafea, lapte, un pliculeţ şi jumătate de zahăr, beţişor pentru amestecat zahărul, ambalat, mă aşteaptă cuminţi. “Parcă am venit la un control la inimă. Cred că ar fi bine să fac unul la cap. Unde dracu mă duc indivizii ăştia şi ce caut eu aici?” Observ un telefon aşezat cuminte în suportul lui. “Ia să-l sun pe Vania să-l oftic!” îmi zic şi, într-adevăr, formez numărul lui de mobil.

Ca de obicei, mormăie ezitant, cu un glas neutru şi rece pentru că nu recunoaşte numărul.

– Alo. Da.

– Ceau Vania! Gabi sunt! Adică aşa cred, că sunt eu.

– Mbî, mbî. Ce? Asta-i oră de sunat? Abia acum m-am culcat. Am stat în Word toată noaptea.

– Tu ai stat în word şi eu stau într-o limuzină cum ai văzut tu în filmele ruseşti noi.

– Ce? A trimis totuşi Şahriar maşina la gară? Am vorbit aseară cu el, da’ credeam că-i prea beat să ţină minte.

– Deci aşa. Vrea omul să-ţi facă o surpriză şi tu le ştii pe toate. Merci de informaţie, oricum şi somn uşor în continuare.

Închid. Deci e maşina lui Şahriar. Buuun… Să mă gândesc repede la vreo două poveşti scurte, că nu am prea mult timp. Pun zahăr în cafea admirând inteligenţa celui care a ştiut că la o cafea normală nu ai nevoie de două plicuri de zahăr pentru ca gustul ei să devină perfect şi îmi aprind o ţigară. “Parcă se fumează la Cotroceni. Sper că nu vrea să-i spun poveşti fără să fumez” îmi zic în sinea mea, ceva mai liniştită. Măcar ştiu unde merg.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

– Oooo! Sărut mâna, Şeherezada! Ce surpriză pentru noi! Eşti mult mai frumoasă decât în pozele de pe blog şi decât în alea de mi le-au trimis “băieţii”, de la tabăra trecută de literatură! exclamă Şahriar privindu-mă cu ochiul şpanchiu sau cu cel bun, nu ştiu exact cu care. Ia loc, te rog. Fă-te comodă.

– Pot să mă fac madamme de Recamier, dar nu aşa de dimineaţă, îndrăznesc eu o glumă.

– Hă, hă, hă! Ce spirituală eşti, ! Mi-au zis mie bloggerii mei, dar nu am crezut. Ai limba ascuţită. zice Şahriar privindu-mă amuzat.

– Vă mulţumesc pentru surpriză şi pentru cafea. Aş prefera să vă pot mulţumi şi pentru un duş dar cred că nu mai am timp suficient.

– Am sunat şi la spital. Vei fi tratată ca o prinţesă, Şeherezada.

– Prinţesă portocalie, merci. mormăi eu, ca pentru mine.

– Da’ ce-ai tu mă rog cu portocaliul? De ce nu-ţi place? Şi de ce nu-ţi place de mine, mă rog? Că mi-am făcut şi duş şi mi-am pus şi dinţii, i-am curăţat de depuneri şi pe cei mandibulari, ce mai vrei? Şi nici nu mai beau aşa de mult de când citesc blogurile şi, datorită postărilor tale, am descoperit şi eu că Geoană e un tâmpit cu care nu merită să negociezi nimic mare, numai mărunţişuri! Ce mai vrei?! Am renunţat chiar şi la Elena şi tu … Eşti de-a dreptul imposibilă, Şeherezada! Bine că-ţi place de nea Nelu, de bătrânul edec, toată ziua îl scarpini la tălpi. Cu ce-i mai bun el decât mine? Nici nu mai poate să ajungă preşedinte, pe când eu o să mai fac sigur un mandat. Pot să-ţi pun împărăţia la picioare… zise Şahriar cu glas dramatic şi desfăcu cutia de ţigarete de pe masă, întinzându-mi-o. Este că sunt şucar? zice, apoi, zâmbind complice.

Mă gândesc dacă să-i răspund la tiradă sau să schimb vorba.

– De unde-aţi ştiut că vin?

– Eh. Ştiu tot ce vreau să ştiu. Ştii ce plictisitor şi obositor e să ştii tot? Tot felul de fleacuri neînsemnate, de colportări şi ticăloşii, de manevre şi ordinării… Te scârbeşti de stirpea omenească. Credeam că eu sunt cel mai mare ticălos dar, de când sunt aici, mi-am dat seama că sunt un novice. Mi-am găsit aleanul vizitând blogurile. Aşa am descoperit că există o mulţime de deştepţi pe care-i conduc o mână de proşti. Câtă ironie! De ce mă deteşti, totuşi? mă întreabă privindu-mă într-o parte cu ochiul bun aţintit în ochii mei.

– Nu vă detest. Dacă v-aş fi detestat nu am fi stat acum de vorbă. Nu mă poate constrânge nimeni să dialoghez. Dar lipsa de viziune, exagerările…

– Hai, mă laşi cu vrăjeala asta! Ce lipsă de viziune? Ce, nea Nelu a avut vreo viziune?

– Eu zic că a avut şi are.

– Da. E clar. Nu ţi-l scot din cap nici dacă îţi fac trepanaţie ăştia, doctorii.

– Nu e în cap. Şi nu e vorba de el. Oricine altcineva ar fi fost un conducător mai potrivit decât tine, îi zic privind fix în ochiul bun. Hai că mă duc la spital. Nu înţeleg ce vrei şi nu am cu ce să te-ajut. Îmi chemi un taxi sau mă duc pe jos?

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Sunt prizonieră într-o colivie aurită. Salonul în care mă aflu ridiculizează, de departe, orice apartament la Ritz. Mă plictisesc. Am scris e-mailuri, am privit la televizor, am citit blogurile, am încercat să fac conversaţie cu asistentele îndatoritoare care nu mai ştiu cum să-mi intre în voie, dar totul e artificial pentru că e forţat. Nimeni nu e sincer cu mine aici şi asta din pricina lui Vania care n-a avut el ce lucra şi l-a sunat pe Şahriar să nu mă lase pe mine-n pace să fiu un pacient obişnuit.

Ia să-i dau eu un telefon nemernicului care se bucură de libertate în timp ce eu stau încarcerată aici.

– Ceau! Cum te simţi?

– Aş fi putut să mă fi simţit un om normal dacă nu-ţi băgai tu labele păroase în telefoane.

– Hai că te scot la o cafea. Sunt la poartă.

– Stai acolo şi mugeşte, poate te-aude cineva.

– Hai, serios, nu vii? Că vine şi Kmi şi Oana şi mai vine cineva, nu spun cine că e surpriză.

– Pentru Kmi şi Oana, da. Sper că surpriza nu-i Şahriar. Mi-ajunge. L-am văzut pentru întreaga viaţă.

– Nu, băi, mb, îmbî, nu e niciun Şahriar. Am mai scris ceva, ai văzut?

– Da. Scrii numai tâmpenii. Mă mir că încă nu te-au bătut fetele alea din blogroll. Hai că vin. Să mă-mbrac, totuşi, de ieşit în lume.

Mă îmbrac, dau cu dermatograful o tură în jurul ochilor, pun un pic de ruj să accentuez paloarea şi ies. o asistentă mă salută politicos, făcându-se că nu observă ţinuta mea stradală.

– Dacă sunteţi obedienţi… ce să vă fac? murmur şi cobor, sărind, scările.

La poartă se leagănă cât e de lung, Vania. Îşi trage umerii. Numai cînd îl văd, cu aerul lui neajutorat şi îndatoritor, devin nervoasă. “Unde mă duc eu cu bezmeticul ăsta?”.

– Salut! Unde mergem?

– Mergem la Rustic. E cel mai tare restaurant din Bucureşti. Se prepară tot felul de bucate simandicoase…

– Puţin îmi pasă. Se fumează?

– Da. Au şi Chateau Briand… şi cre…

– Poa’ să aibă şi Şatou în flăcări. Nu ţi-am spus că nu mă interesează mâncarea?

– Bine, bine. Au şi bere Guinness.

– Acolo vine fetele?

– Mda, adică o să mă sune că … Oana e pe drum, cu jeepul ei şi…

– Hai să mergem. E departe?

– Eee, da,… adică… luăm un taxi.

Ne urcăm în taxi şi, Vania îi spune şoferului: “la Rustic”. O luăm într-acolo. Sună un telefon. Vania răspunde.

– La Plaza? Bine, da. Acolo. Bun.

Îi spune şoferului ridicând din umeri:” la Plaza”.

– Ce-i asta, Plaza?

– Un mall.

– Şi ce căutăm noi la mall? Parcă ziceai că mergem la Rustic, că acolo vin fetele. Eu îmi bag picioarele, mai bine mă-ntorc la spital. Nu ţi-am spus de o mie de ori, dacă vrei îţi scriu şi sms, că nu-mi plac mall-urile???

– Mb, mb, măbă, doar ne-ntîlnim acolo că Oana nu ştie alt loc şi … se uită rugător la mine.

– Bun. Mergem la mall.

Coborâm din taxi. Crd că suntem la margine Bucureştiului. Alături de Plaza, o clădire înaltă de birouri. Intrăm şi căutăm un anume loc. Nu-l găsim. Ne întoarcem. Ca un copil încăpăţânat, nu vreau să merg nicăieri. Îl văd pe Tolea. Are o faţă colţuroasă, vulgară. E însoţit de Magda. Magda are o fustă de blugi, scuuurtă, i se văd fesele. “Nu e vulgară” mă gândesc şi mă-ntreb de ce. “Fain. Cred că Vania şi-a dat întâlnire cu Oteveul”. Stăm afară. Apare, de după un colţ, Chinezu.

– Salut, Chinezule. Şi tu mergi la Rustic?

Chinezu nu-nţelege, mă priveşte încurcat.

– Nu. M-a trimis Împărăteasa să vă pilotez. Ea a ajuns deja.

Îl urmăm pe Chinez care se mişcă cu familiaritate prin mulţime. Împărăteasa se ridică şi facem cunoştinţă. Aproape imediat apare şi Oana. Vania se uită fix în spatele Împărătesei. Îi dau un cot. “La ce te uiţi?”.

La Vuittonul Împărătesei. Îţi dai seama că am avea ce bea o săptămână la Rustic dacă am avea o asemenea poşetă?…

Nu mai apuc să reacţionez şi nici să mă uit urât pentru că în capul scărilor rulante a apărut Şahriar zâmbind cu gura la urechi.

– Tu l-ai chemat pe ăsta aici să-mi strice “evadarea”, îi spun, printre dinţi, lui Vania.

– Nu! Nu l-am chemat eu. Dar, dacă tot a venit, hai să mergem la Rustic, că are cine plăti pentru toţi.

– Eu am plecat.

– Nu fi… E, totuşi, preşedintele.

– Să fie sănătos. Hai, salut!

Mă ridic şi mă îndrept spre raionul “Diverta” să-mi cumpăr cartea lui Bogdan Hrib.

Anunțuri