Etichete

, , , , , , , , , , , ,

17

Cred că s-au stins deja în blogosferă efectele acestei lepşe care are iarăşi darul că exacerbeze orgoliile şi aşa modificate spre roşu din pricina parti-pris-urilor electorale.

Jocul ajunge la mine de la George Şerban care – dintr-un imposibil de bănuit motiv – mă şi nominalizează printre „condeierii” plăcuţi lui. Pentru că asta cere, la urma urmei regula acestui joc:  să-i nominalizez pe maeştri.

Blogul în sine este o acţiune egoistă şi histrionică. În alt registru, ar putea semăna cu strep tease-ul. Nu poţi fi cu desăvârşire sincer pe blog, chiar dacă ai un nick-name şi blogul este întrutotul anonim – în sensul că firele lui nu duc deloc la tine, la făptura fragilă şi impresionabilă care are nevoie de această scenă pentru a se regăsi pe sine într-o mare confortabilă de alţi asemeni ei.

Am citit astăzi în Dilema Veche un articol al Aurorei Liiceanu.

Am văzut-o de câteva ori la televizor şi vag, mi-a făcut impresia unei fiinţe nefericite,m profund nefericite. Nu ştiu dacă are copii – copiii transformă femeia într-o fiinţă bună, caldă, înţelegătoare. Doamna Aurora scrie în Dilema Veche despre „decreţei”. Nu ştiţi ce sunt aceia „decreţei”? Copiii născuţi din 1966 până în 1989. În acea perioadă au fost interzise întreruperile de sarcină provocate, printr-un decret al preşedintelui de atunci, Nicolae Ceauşescu (770, parcă). Am citit acest articol şi m-am întristat. Ştiţi de ce m-am întristat? Pentru că oricâte cărţi şi oricâtă cunoaştere ai depozita de-a lungul anilor în mintea ta, sufletul poate să rămână inert şi gol. Ca o tijă de soc. Aurora Liiceanu (ce nume frumos!) pune decreţeii în recipiente. Toarnă formol. Acoperă recipientele cu capace etanşeizate. Le lipeşte apoi, tacticos, cu degetele ei lungi şi subţiri – poate de contesă – etichete. Pe etichete scrie nişte semne. Mi-e greaţă. Vomit. Plâng. Plâng şi pentru Aurora. Pentru nefericirea ei de avea o existenţă uscată, septică în care singura plăcere este aceea de a pune decreţeii în formol şi de a lipi etichete. Poate a fost nevoită să facă o întrerupere de sarcină clandestină şi asta a marcat-o pe viaţă. Cine ştie ce poate să justifice un atât de rar cinism?

Sunt „decreţel”, cum mă etichetează doamna Aurora. Sunt o fiinţă vie, încă nu m-a găsit doamna Aurora să mă înghesuie într-un borcănel de sticlă şi să toarne formol pe mine. Sunt vie şi am curajul să scriu despre orice. Am curajul să scriu despre mine. Asta am făcut până acum în cărţile mele. Deşi n-o recunosc deschis sau evit întrebarea atunci când mi-este adresată. Blogul mă ajută să comunic şi să mă integrez –  măcar virtual – într-o societate ostilă. O societate proiectată şi de domnul Liiceanu care făcea deunăzi un „apel către lichele”. O societate care-şi împarte cetăţenii în două categorii: cei care lipesc etichete şi cei care poartă etichete. O lume în care cei asemeni mie nu-şi au locul.

Blogurile la care ţin, pe care le citesc şi care îmi inculcă un sentiment că lumea e respirabilă pentru că, iată, există atâţia oameni cultivaţi, educaţi, cu lecturi şi, mai ales, mai ales cu suflet, se află în blogroll. Nu există nicio altă raţiune pentru care aş insera pe cineva în blogroll decât aceasta. Că, într-o zi, răsfoind blogul respectiv, am tresărit. Inima mi-a tresărit fericită. Nu mă interesează când sunt născuţi, dacă sunt decreţei, nu-i investighez sociologic şi n-o să-mi dau doctoratul punând fiinţe vii în borcănele cu capac etanş. Cum n-o să-mi dau doctoratul nici cu fluviul de nefericire în care vâslesc în fiecare zi, cu tot mai puţine forţe, împotriva curentului, împotriva curentului general. Sunt fericită că există atâţia oameni frumoşi pe lume, pe lumea mea imediată şi ei scriu pe aceste pagini virtuale, desenează, sunt fericiţi, nervoşi sau trişti.

Majoritatea bloggerilor pe care-i frecventez sunt „decreţei”. Sunt cultivaţi, sunt profunzi, sunt binecrescuţi. Sunt sensibili. Nu atârnă între două lumi şi nu trăiesc prin comparaţie. Sunt bine ancoraţi în realitatea aceasta şi adaptaţi perfect la exerciţiul libertăţii.

Sunt convinsă că între cele 250 000 de bloguri de pe platforma WordPress mai sunt multe altele pe care le-aş îndrăgi. Dar ele nu sunt „vizitabile” pentru mine, la fel cum sunt stelele din Calea Lactee. Ne rezumăm la cele proxime în care găsim viaţă, sub diferite forme. Şi nu vrem să le punem în formol.

De aceea, mi se pare nedrept să nominalizez doar câţiva. Nu avem nevoie de clasamente între noi. Ne ştim fiecare între noi cât suntem de buni. Clasamentul pe criteriul celui care „dă mai bine din taste” mi se pare cinic.

Totuşi, dacă există un blog remarcabil, un blog care să merite înrămat şi publicat, şi al cărui autor merită omagii (şi, desigur, bani, domnule Voiculescu) este blogul lui Adrian Ciubotaru (şi nu Ciobotariu).

Probabil că „nominalizarea” pe care tocmai am făcut-o va stârni stupoare. Blogul lui Adrian Ciubotaru nu se află linkuit în blogroll. Am avut mai demult o contradicţie  din pricina eternei pricine – Ion Iliescu. Opiniile noastre au fost şi rămân divergente pe acest subiect. Asta nu înseamnă că-l preţuiesc mai puţin. L-am cunoscut la Bucureşti, în treacăt. I-am citit articolele de pe http://adrianfilozofie.ro . Nu ştiu ce s-a făcut cu acele scrieri dar ele „avertizau” asupra calităţilor intelectuale ale acestui blogger.