Etichete

, , , , , , , , ,

penitenciar

Cu hainele schimbate făcute sul sau bocceluță, deținuții proaspăt îmbăiați ieșiră unul câte unul pe ușă, fără să-l privească pe Grozea care se holba la fiecare, cu instinctul sigur al creaturilor inevoluate dar viclene, dându-și seama că ceva nu e-n regulă.

– Ce-aveți bă? Nu vă place condițiile de detenție? N-a fost caldă apa? Ce-i cu mutrele astea la voi? Bă! nu se-aude? Eu cu cine vorbesc?!… Gore! Ce bă, ați văzut stafia lu’ Terente? A ieșit din spirt și vă urmărește? Hă, hă, hă!…

– Era bine dacă era Terente… bâigui Gore, uitându-se furișat în toate părțile, ca un animal încolțit.

– A dat dracu-n voi! Cine să vă mai priceapă?! Mergeți la dușuri și ieșiți storși de vlagă… Franzelă, a fost incidente? L-ați climatizat pe ăsta cu număr dublu, douăj’doi unșpe?

– A vrut Gore să-l … dar a apărut un motan uriaș,  uite-atâta –  și deschise larg ambele brațe făcând palmele cupă – care vorbea ca un om și l-a salvat! L-a pus să scrie ceva într-un carnețel. Era să-l omoare pe Gore… încercă Franzelă să sintetizeze.

– Cine? Ăsta nou? Deținutul?

– Nuuu!… Motanul! L-a prins cu ghearele și l-a aruncat în celălalt colț. Ăsta nou era lat, jos. Gore l-a trântit de zid cu spinarea.

– Pe cine? Pe motan? Bă!…și brusc se schimbă la față.  Ce vorbesc eu aicea nebunii cu tine?! Tu ești nebun! Vărzarule! Stamateee!!! Adu repede cămașa albă și cătușele că a-nnebunit Franzelă!!! Vorbește în dodii!

– Ce-i, mă, ce-i? se apropie, gâfâind ca o locomotivă, Stamate. Ți s-a făcut de cucuie, Franzelă? Tu-ți zidirea mă-tii de căpiat! Ne faci nouă belele pe tură?! și-i trase două bastoane peste cap. Vărzarule, vii odată cu cătușele alea, mă?! Auzi, mă, noi îi îmbăiem, îi curățăm ca pe cocote și ei au gărgăuni! se adresă el unui interlocutor imaginar.

Cei trei gardieni îl îmbrânciră și-l legară cu mâinile la spate. Vărzaru îi trase un sac alb din pânză de doc peste trup, imobilizându-l complet.

– Și-acum ce facem cu el? se adresă Grozea celor doi colegi.

– Îl ducem la infimerie! Ce să facem cu el? Doar nu l-om lua acasă! Dacă are vedenii!… Or ști doctorii ce să-i facă să-i scoată motanii care vorbesc din țeastă! Îi plimbă un șoarec prin fața ochilor, ce știu eu?… o dădu pe glumă Vărzaru, cel care tăcuse mai tot timpul.

În timp ce acest incident aglutina personalul de pe secție, deținuții ieșiți de la duș se duseră – cum se duc vitele în staul, singure – în fața celulelor lor.  Oprindu-se tăcuți în fața ușilor grele cu vizetă, păreau niște manechine de cârpă fără voință, fără viață. Doar urletele lui Franzelă și înjurăturile gardienilor venite parcă din alt timp întretăiau tăcerea așternută în sufletele acestor amărâți aflați în stare de șoc.

La capătul coridorului unde se aflau scările se auzeau tropăituri, chicoteli și râsete. Cei 20 de deținuți aflați pe hol ridicară privirile goale într-acolo apoi le schimbară între ei cu un anume înțeles. Un fior trecu prin mulțime. De când se știau ei aici – unii uitaseră numărul anilor și nu-și mai aminteau de viața ”de-afară” decât ca despre un film povestit de altcineva – nu se auzise niciodată larmă veselă în această închisoare rece, tristă, absurdă. După întâmplarea la care asistaseră la duș, acest val vesel care părea să urce pe scări spre ei prevestea un alt eveniment ieșit din comun, menit să arunce în aer habitudinile și reflexele dobândite cu sacrificii și caznă. Se strânseră cu toții unii în alții ca un ciopor de oi spre care vine o haită de lupi numeroasă. Deținutul cu numărul 2211 se lipi de zid atins de sfârșeală. ”Cred c-a-nceput Revoluția! scânci el în gând. Ăștia vin să mă linșeze. Mai bine mă omora criminalul de Gore! Lua-te-ar dracu de motan să te ia! Motan ticălos! Și mi-a luat și banii…  Îi puteam cumpăra pe ăștia, dacă nu-s mulți… Le dădeam câte o sută de roni la salariu în plus… S-a zis cu mine!”

– Oooo! Ce face pușcăriașul nostru iubiiit?!… se proțăpi cu microfonul în nasul lui, scoțându-l la realitate, o brunețică subțire cu ochi migdalați și negri care-i părea cunoscută. Deținuții făcuseră pârtie – cum făceau odată SPP-iștii, se gândi el – și-l lăsaseră între zid și cercul jurnaliștilor, cu luminița de la camera de filmat clicărind și fixându-l acuzator. ”Parcă-s la interogatoriu, în p… mea!” se mai gândi și încercă să se adune.

– Bună  ziua! încercă el să sacadeze cum îi era obiceiul și se strâmbă a zâmbet.

– E bună? întrebă ironic o blondă bucălată și se corectă imediat în timp ce companionii ei rânjeau: E bună detenția? V-ați adaptat?

– Haideți să facem câțiva pași, îi invită el încercând să preia controlul.

– Ei, pași ai făcut dumneata în decembrie! Acum suntem în februarie. Ovidiu Zara mă numesc.

– Domnu Zara, am onoarea! tresări deținutul. Haideți totuși să … îi invită el larg, cu mâna.

– Dar mergeți destul de crăcănat, domnu … deținut! Nu cumva … ? Cum ai zis  dumneata, parcă … nu cumva găozar? N-aș putea să vă întorc complimentul? insistă tânărul care tocmai se recomandase.

Ploaia de întrebări, ironii și chiar insulte se prăvăli cu forță peste deținut. Cum acesta trecuse prin serioase încercări încă de dimineață, organismul lui cedă și deodată, întunecându-i-se mintea, se scurse pe zidul de care se sprijinise ca o zoaie pe geam.

(va urma) : Update făcut la solicitarea lui Cel.