Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

(Anterioarele „episoade” le găsiţi aici)

Pe arșiță, furtuna se iscă, parcă,  din nimic. O pală de vânt fierbinte ridică hârtiile uscate și cateva pungi de neylon care închipuiră în aerul încins și compact o coadă de zmeu. Urmară, apoi, în trombă, vârtejuri împleticite ce năvăleau ca armiile spulberând cu săbii de aer gunoaiele. Resturile uscate dansau ca niște lăstuni cu traiectorii imprevizibile bucurându-se de această ultimă reprezentație fără spectatori. Ba! Aveau un spectator. Mai mult mort decât viu, cu coastele de fier înroșit, cu botul sângerând, un șoarece zdrențuit se uita cu un ochi parcă întemnițat în pleoapă la spectacolul acestor flenduri zburătoare.

”Așa am făcut și eu cu partidele… Le-am dinamitat și spulberat din interior! Zdrențe le-am făcut! Futu-i în gură de mizerabili! Auzi! Să mă conteste ei pe mine! Pe mine?! Care-s cel mai tare dintre zei! Zeus! Nu așa mi-au zis intelectualii mei? … Chiar! Cine l-a învins pe Zeus? … Că și ăla a fost vândut și trădat… Nu se poate să fie altfel… Să-l sun pe Cărtărăscu să-l întreb… Unde mi-oi fi pus telefonul?… Și unde-mi sunt gărzile?!  Gărzi! Găăărzi!” urlă șoricelul, în mintea lui, scoțând în fapt doar un chițăit anemic.

Vântul se întețise. Palele fierbinți și sprințare se trasformaseră într-o draperie grea și compactă care mătura pământul și ridica și obiecte mai grele.

”Să mă ascund dracului undeva! Acuș mă transform în șoarece zburător… Cum au făcut ăia, ticăloșii ăia, Elena și Guzganul Rozaliu? Parcă s-au dat de-a tumba… Ia să-ncerc.”

Își adună puterile și punându-și țeasta în pământ, încercă să se rostogolească. Un obiect mare și dur îl lovi, îl înhăță exact în poziția în care era – cu capul între picioarele din spate – și-l purtă cu el în înalturi. Când i se domoliră bătăile inimii, ținându-se cu toate puterile de marginile a ceva lucios, inspectă obiectul zburător în care se afla ostatic.  Era într-o pâlnie metalică care se îngusta înspre un valț cu spirale lucioase, de parcă ar fi fost din porțelan. Șterse cu dosul lăbuței praful sedimentat sub buza pâlniei și încercă să descifreze semnele încrustate în alamă. ”He… herm… sper că n-o fi Hermeneutica lu Heidegger… Mamă! De unde știu eu asemenea cuvinte?” se șocă șoricelul. ”O fi că de la Pleșu… se lăsă el purtat pe aripile înșelătoare ale amintirilor. ”Păcat c-a plecat și ăla… Mă mai învăța niște feluri de mâncare savante… privighetori și alte drăcovenii la țiglă. Auzi! Să mănânci privighetori! Ce barbarie! Ei se înfruptau cu bunătăți savante și eu făceam scorbut de la conserve!” se indignă brusc și se înroși să-i plesnească grumazul. ”Și eu să nu condamn comunismul?! Când ei stăteau ca niște boieri și le plesneau burdihanele, toți comuniștii ăștia, iar eu umblam pe mări și oceane, pradă furtunilor și piraților! Și eu să nu-i condamn? Dar m-am spălat ca Pillat din Pontul Euxin. Să văd acum pe unde scot cămașa… Unde aterizez cu hârzobul ăsta… De la ce-am plecat?”

Șoricelul Traian se aplecă peste marginea pâlniei și se uită în jos. Sub el se bulbuceau cârlionțați nouri cumulo-nimbus. Prin spărturile lor se zăreau crestele albite ale munților, așezările umane trasate parcă cu rigla și câmpurile la fel de geometric delimitate, în diferite nuanțe de verde. Se uită din nou la ideogramele săpate în metal.

– Herm… herman…, lustrui din nou cu lăbuța curățând praful și depunerile, hermannstadt! Ce p… mă-sii o fi însemnând hermannstadt? Daca aș avea telefonul l-aș suna pe Pareologu… Am cacarisit-o, vorba lui… Băăăi! Al cui ești și unde p… mea te duci? Hermannstadule! Dirijabil sau parașută, ce-oi fi?! bătu el cu lăbuțele posterioare în pereții de alamă. Parcă aș fi ăla care a zburat cu balonul cu heliu să prindă leptoape! ... De pe lista mea neagră de bloggeri…

– Hermannstadt e numele unui oraș, se auzi o voce strunjită, gravă, cu accent germanic evident, de parcă ar fi râșnit consoanele. Și nu mai bate cu labele! continuă vocea cea gravă amplificată de vaporii norilor și devenind astfel și mai înfricoșătoare în tăcerea desăvârșită. Ne vom dezechilibra din cauza ta și ne vom zdrobi de stânci. Tu. Eu sunt rezistent.

Șoricelul era cu adevărat terifiat. După trasformarea sa, din una dintre personalitățile mondiale într-un biet șoricel, șirul traumelor îi șubrezise nervii și-i biciuise simțurile.

– Tu cine ești? Și chiar ești viu? Sau ești mic și te-ai nimerit și tu în râșnița zburătoare luată de vânt? șopti el cu atenția încordată și urechile ciulite să poată percepe de unde ar putea veni răspunsul.

– Sunt Klaus, cine să fiu? Merg la o întrunire în Alpi, râșni vocea. Șamanizam și eu și – independent de voința mea – ai nimerit și tu în vehicolul meu. Dar tu cine ești? Wer bist du? se miră Vocea.

– Parcă eu mai știu cine sunt…

– Du bist eine kleine mäuse, Ich sehe…

– Și ce faci în Alpi, adică … acolo unde te duci? Ai fost chemat să râșnești ceva?

– Asta-i doar maschinnen… Merg să stabilesc o echipă. Si să lămuresc niște capete pătrate că … endlich… Nu am dialog cu pasageri clandestini. Unde te las?

– Vin cu tine… îndrăzni Traian. Și … când te transformi în … cine ești? Santa Klaus parcă ai spus.

Johannis Klaus, herr mäuse.

– Auzi! N-ai putea să bagi și PD-L-ul în guvernul tău? izbucni șoricelul cu disperare, din senin și fără nicio legătură.

– Nein. Kategorisch nein! A fost depășit momentul când se preconiza un astfel de …

– Aranjament? încercă să-l ajute șoricelul, plin de speranță.

– Eu nu fac aranjamente. Eu am principii.

– Dar … Totuși … Poate … În ultima clipă … Se poate reveni.

– Domnule  mäuse, până aici! și, cu o hurducătură, mașinăria de proveniență germană îi făcu un șfunc șoricelului. Acesta se bălăbăni și dispăru printre nori.

– Kleinen bastard! mormăi râșnița nemțească și își continuă, impasibilă, zborul.

(va urma ) Update pe care-l va solicita Cell61