Etichete

, , , , , , , , , , , , ,

Mărturisesc, sunt surprinsă.

Nu mă aşteptam la acest final. Mă aşteptam să asist la o luptă grandioasă. Mă aşteptam să văd dosare zburătoare decapitând cu tăişul lor diverşi coconi ai bunăstării post-decembriste. Mă aşteptam să convulsioneze proiectele. „Care e mai bun? Unde mă regăsesc mai bine?” să exclame cetăţeanul X, privind la televizor. „Băi, da’ ăştia nu sunt români! Aşa ceva!!! Să nu ţină cu nimeni!?…Şi eu de unde dracu’ să-mi dau seama care-i mai bun?” ar fi strigat, indignat, un alt cetăţean, zapând de zor în faţa unui ecran pe care evoluează, precum echilibriştii mergând pe-o frânghie deasupra hăului, moderatori imparţiali.

Cred că sunt o idealistă incurabilă. Totuşi, poporul nu e format din cetăţeni ca mine, îmi zic. Eu am învăţat tehnicile de manipulare şi toate chiţibuşărelile mass media, la cursuri. Şi aplicat. Poporul e format din oameni simţitori, cam ca preşedintele nostru. Care mai lăcrimează. Care seara-i mangă. Violent când îi sare ţandăra. Certăreţ şi intolerant. Dacă nu mai are argumente, te jigneşte în ultimul hal.

Nu înţeleg ce s-a întâmplat cu Traian Băsescu. Unde-i tipul cu calviţie pronunţată, care umbla cu un ardei roşu în mână prin Bucureşti? Unde-i omul politic avântat şi curajos care, împotriva tuturor, dar a tuturor, şi-a făcut febleţea ministru? Unde-i instinctul de animal politic al acestui Popeye dat la reciclat? Acest individ pipernicit şi gârbov, plângăcios şi mofturos e Traian Băsescu cel cu ardeiul?

Nu pot să cred! Cineva ne-a schimbat personajul. Cineva a scos de după cortină, la sfârşitul actului III, scena IV, o sosie. Un tip căruia-i tremură mâinile. Un bărbat care-şi plânge de milă. Un camarad care-i acuză pe colaboratori şi pe cei din imediata lui preajmă pentru eşecul său. Toţi sunt vinovaţi, el nu este! Părându-i-se că-i prea mică scena pentru ilustra dumnealui chelie, a umplut fundalul cu tablouri istorice. Pornit să gâtuie hidra cu o sută de capete a corupţiei carpatine, luptătorul nostru a uitat de ce-a pornit. Printre capetele ce rânjeau ironic unduindu-se, şi-a zărit propria-i ţăcălie pleşuvă. Cum să omori ceva ce te conţine?

Mânuind guverne şi majorităţi, când cu căciula-n mână, când cu mâna-n căciulă, trăgând la sorţi mereu mofluz şi mereu mofturos. Nici măcar „pohta ce-a pohtit” – visând la cuşma lui Mihai Viteazu – nu i-a ostoit dorinţa de a controla tot, de a şti tot, de a prevedea tot, de a auzi tot, de a pricepe tot şi de a fi peste tot. Oare nu ştie, sărmanul, că nicio fiinţă omanească nu poate şti tot?

De la înălţimea nebuniei sale, toţi par a fi mult prea telurici ca să-l poată atinge. Iată că pe după faldurile mantiei lui Nero, apare un copil. Un copil care rosteşte numele fatidic al duşmanului. L-am auzit astăzi la RRA (radio România actualităţi – un post care vorbeşte din două-n două ore de „domnul preşedinte” în sus şi mai în sus) numindu-l pe duşmanul lui imaginar cu termenul de „cadavru politic”.

Traian Băsescu a pierdut contactul cu realitatea. Nu mai ştie exact pe ce lume trăieşte: în cea pe care i-o descriu consilierii lui, minţindu-l cu obstinaţie,  sau în cea pe care-o zugrăvesc televiziunile mogulilor?

Pregătit de lupta cea mare, candidatul României imaginare arată tot mai mult precum un Popeye gonflabil de bâlci. Un puşti poznaş l-a înţepat cu un cui şi se miră de vociferările şi protestele adulţilor.

Anunțuri