Etichete

, , , , , , , , ,

 

N-am nicio direcție astăzi… Mă gândeam să scriu un articol despre ”aurora cu degetele sidefii” a bloggărelii mele. Despre cât de entuziastă și răzbunată m-am simțit scriindu-i lui Adrian Năstase – după ce îi mai trimisesem câteva e-mailuri care au aterizat în mod sigur în trash-ul adresei de prim-ministru – că un gest pripit și nejudecat, un simplu sacrificiu politic pe altarul intereselor de partid (care s-au dovedit eronate și distructive chiar pentru el însuși mai târziu) mi-a distrus viața și m-a dus încet dar sigur spre infarct. M-ar fi avut domnul Năstase pe conștiință, dacă n-aș fi supraviețuit? Greu de presupus. Un X între alte mii de X-uri. L-ar fi ajutat pe fiul meu rămas astfel orfan de ambii părinți în vreun fel? Asta-i chiar o iluzie prostească. Știut este că politicienii bogați sunt cinici. Ce treabă au ei cu pleava care cade la măciniș?

Sigur, la alt nivel și cu posibilități de compensare mai ample, a trecut și domnul Adrian Năstase prin ce-am trecut eu. A fost trădat. Hoarde de neaveniți s-au plimbat prin casa lui (în cea în care stăteam cu chirie au venit doar trei haidamaci care mi-au îndesat lucrurile în saci). A fost blamat și înjurat. Poate și eu, dar nu le-am primit în față. A fost umilit. A fost înjunghiat – metaforic vorbind – exact de oamenii lui de casă. Mai tare ca orice pe lumea aceasta, în viața aceasta, doare pierderea încrederii. Trădarea. Că pierzi lucruri, bunuri sau avantaje e nesemnificativ; când viața ta o ia pe făgașul alunecării și nu mai poți nici opri, nici controla nimic. Dar să-i vezi pe oamenii care ți-au fost prieteni rânjind demonic, asta e cu adevărat teribil. Și eu și domnul Năstase am supraviețuit. Astăzi, la cinci ani de la tragedia mea urmată la câteva luni de tragedia domnului Năstase, (bătaia aripilor unui fluture din Tokio provoacă o furtună la New York) stau și mă întreb: Am devenit mai buni? Am devenit mai înțelepți? Am adăugat sufletului nostru ceva? E greu de spus…

Ce mi-a venit cu această paralelă, o să vă-ntrebați.

L-am văzut zilele trecute pe Adrian Năstase, la televizor desigur, jubilând. Amuzat și distrat de realitatea că Mircea Geoană va fi înjunghiat, decapitat, iar capul îi va fi pus într-un par în piața publică. Rafinamentul arhicunoscut al domnului Năstase m-a împiedicat să fac o legătură între jubilație (și ironia mușcătoare cu care le-a spus unor jurnaliști că el poate să aștepte până încheie ei conversația) și faptul că Mircea Geoană e aproape îngenuncheat. Nu s-au zobit numele mari ale PSD-ului în această campanie. Cei aflați în siguranță, la adăpostul demnităților, nu s-au ostenit (poate cu excepția celui mai înjurat politician din această campanie) să-și rupă pingelele. Aș zice câteva vorbe și despre staff-ul de campanie al lui Mircea Geoană. De mult ori am senzația că traduce discursurile din engleză. Mult amatorism. Și o adiere de trădare.

Poate că Mircea Geoană este iubit de Dumnezeu și va avea noroc. Dacă el va avea noroc, celor mulți le va fi mai bine. Pe ce mă bazez în această afirmație? Pe realitatea că Mircea Geoană nu e o canalie. Nu a belit pe nimeni din partid deși ar fi putut și unii chiar ar fi meritat. A lăsat lucrurile să curgă. E construit pe alt calapod decât politicianul dâmbovițean. Mircea Geoană nu e ticălos, îi lipsește șmecheria și veninul. Este un om de bună – credință. Sigur, e greu de crezut că un politician mai ne-experimentat cum e el poate să învingă un ticălos absolut cum e cel pe care-l avem, din nefericire, președinte. Aș fi preferat ca politicianul Mircea Geoană  să fie un melanj între onestitatea personală și abilitatea de rac uriaș cu clești de oțel a lui Adrian Năstase.

Dacă Traian Băsescu va fi validat de Curtea Constituțională cred că ar fi perfect potrivit să-l lăsăm să funcționeze cu Guvernul Negoiță. Să se bucure de ce a semănat. Dacă nu, îl invit pe Mircea Geoană să reflecteze câteva ore la destinul lui. La oamenii pe care poate conta. La o strategie românească de abordare a alegerilor – pentru că aici suntem în unica și irepetabila România, nu în Statele Unite.  Dintre cei care respiră aerul culmilor politice ale PSD-ului, poate conta sută la sută pe Ion Iliescu. Îi recomand să-i facă o vizită prelungită și să-l asculte.

Tot datorită bloggingului – sau bloggerelii, cum preferați  – am avut bucuria de a-l întâlni pe domnul Ion Iliescu. Impresionat de tragedia mea, domnul președinte m-a vizitat la spitalul militar Carol Davila, când mă aflam acolo pentru o evaluare, în sfârșitul lui august 2008.  Pe mine, un nimeni la urma-urmei, cum ar putea spune cineva. M-a îmbărbătat, a făcut ce se putea face să-mi fie mai bine. Pe obrazul unde a scuipat Boierul, a sărutat Domnul.

Spuneți și voi.

Update: Vă recomand o analiză aplicată și plină de prospețime și acuratețe.

Anunțuri