Etichete

, ,

Mă reîntorc la ale mele ca un melc în cochilia lui atât de familiară. Lucrurile sunt aşa cum le-am lăsat cu neglijenţa mea studiată, sentimentele sunt ca pietrele preţioase din scoici, s-au solidificat demult şi singura valoare a lor este aceea că sunt … nişte relicve preţioase. Mă uit la mine cum m-aş uita la o corabie care nu mai are odihnă. Cu pânzele ei, obosite acum, dar încă rezistente, cu prora semeaţă tăind valurile, aceleaşi valuri ale ignoranţei consecvente, clătinându-se doar când un val mai puternic loveşte copastia,…

Vreau eu ca lumea să fie altfel, sau sunt nemulţumită doar de mine? Poate societatea să ajungă la acel grad de conştientizare, de corectitudine la care mă gândesc eu încă din copilărie, când m-am confruntat cu primele strâmbătăţi, sau suntem sortiţi să ştim doar de frică? Pot oamenii să creadă în ceva, revelat sau nu, astfel încât să-şi schimbe modul de a gândi sau acţiona, sau suntem condamnaţi să ne fie frică şi să nu înaintăm deloc?

Suntem locuitorii Ţării Nimănui. Nicio regulă stabilă, decât eventual aceea a banului atotputernic şi a mitocăniei crase, nicio ordine clară, niciun proiect viabil. Rostogolim, înspre decidenţii politici, gogoloaie de vorbe, vorbe de reproş, vorbe de ocară, nemulţumiri, frustări, vorbe încărcate de ură, neistovite.

Ei rostogolesc spre noi o sarabandă de vorbe paralele. Suntem o societate a dublului standard şi a dublului limbaj. Nimeni nu ascultă, toată lumea vorbeşte, ca într-un cor al surzilor. Nimeni nu ia în serios vreun cuvânt, cuvântul s-a golit de sens şi de conţinut. Ne rugăm, vorbim despre credinţă, dar vorbim despre credinţă ca despre o îndeletnicire exterioară, ca despre un hobby.

Vorbim despre viitor fără încredere. Pentru că trebuie să vorbim. Pentru că spaţiul dintre noi ne acuză şi noi îl împingem cu vorbe de clacă.

E campanie. Campanie militară? Campagne – adică “la ţară”?  Suntem într-un război? E un război de cucerire definitivă a ce-a mai rămas din ţară? Dacă vrei să cucereşti, spoliezi? Există două categorii de cetăţeni: cetăţenii “ai noştri” şi cetăţeni “ai lor”?

E o lume atât de urâtă încât nu mai merită nici să o priveşti.

Şi atât de fascinantă în urâţenia ei încât nu poţi s-o părăseşti.

Anunțuri