Etichete

, , , , , , , , , ,

Ca printr-o sită uriașă și rară, cineva din ceruri cernea cu generozitate o zăpadă mașcată, ca niște zdrențe de ou închegate într-o oală de ciorbă fierbinte. Se auzeau, prin aerul încețoșat care împiedica rezonanța, lătrăturile răgușite ale câinilor Albanezului, cel cu stâna din deal.

– ‘Re-ați ai ăluia rău, de ghiavoli neadormiți! se auzi un glas gros și posomorât urmat imediat de schelălăielile câinelui nimerit cu reteveiul. Că numa’ mâncați, dormiți și căcați, putorilor! Nu pune omul geană pe geană din pricina voastră – mai adăugă vocea, parcă îmblânzită, dar tot cu năduf.

La poarta megieșă tuși gros, mai mult ca să atragă atenția, Căbzan a lu’ Trăgulă, căruia i se vedea doar cușma de astrahan, neagră, jupuită de atâta purtat.

– ‘Neața, vecine! strigă, oarecum în gol, Albanezu.

– ‘Neața, ‘neața! … – îi răspunse, după o lungă chibzuială, timp în care se scotoci în buzunarele laibărului de lână după o țigare mototolită și scuturată pe care, după ce o studie preț de câteva secunde, o trecu cu atenție de-a latul limbii, punându-și-o tacticos în colțul gurii. Albanezule, … mă!, ai un foc? – adăugă Căbzan, după ce se mai scotoci o vreme după chibrit.

– N-am aicișa, da uite, mă duc colea în cuină și-ți aduc scăpărătoarea, se oferi, amabil, Albanezu. După ce-i aduse cutia de chibrite și i-o întinse peste poartă, așteptând să i-o înapoieze, zise așa, într-o parte: Da’ te sculai și dumneata în crăpat de ziuă… Ian’ uite ce-i toarnă cu neaua Cel de Sus… Eu mă trezii să hrănesc noatinele, că nu mai au pace … Și să mai chitesc colo săivanul și să fac pârtii. Bătui o blană colo către deal, o smulseră dracii de câini din gard. Făcură loc lupilor, dare-ar boala-n ei!

– Da’ să nu dea boala, mă Albanezule, de ce să dea boala?… Că tot ei te și apără de lupi la o adică… -îi răspunse Căbzan, după ce trase cu sete un fum lung, apoi îl împrăștie printre fulgii somnoroși. Uite, ieșii și io să trag o țigare și să curăț oborul că vine cumnată-miu de la Stroiești; cică și-a pregătit și vine cu sania. Mergem mâini la târg să caut un porc de tăiat la Ignat, colo, să avem ce pune-n tiganie pe iarnă.

– Da’ parcă ai porc, nea Ambrozie, … or mi s-o părut mie că-l aud guițând colo…

Pe om așa-l chema, Ambrozie, însă din pricina capului cât o baniță și fiind ”cam greotos la pricepere” – cum ziceau babele adunate pe bancă la Străicuț duminica -, așa-i ziseseră ai lui, ai lui Trăgulă, ”Căbzan”. Așa-l batjocoriseră și așa-i rămăsese numele, așa-i zicea și nevastă-sa.

– Ei, am unu’, da’ la ce iarnă vine … că vine!, nu-mi ajunge ăsta… Ăsta-l iau copiii la oraș, mie-mi rămâne șoriciul de pe el, dacă-mi rămâne și ăla. Și jumările. Că ăia – zise el subțiindu-și buzele și ridicând sprâncenele – nu mâncă clisă, îs domni! Așa că mă duc cu cumnată-miu Sporică de la Stroiești la târg și-mi aleg colo, cum o fi… unu mai la o sutădouăj’ de chile.

– De, nea Ambrozie… Tot dumneata îi făcuși domni… – îndrăzni, prudent, Albanezu.

Albanezu era un plăvan ciolănos și uscat, pripășit prin sat acum vreo douăzeci și ceva ani. Uitaseră cu toții de când, dar nu uitaseră că nu-i de-al locului, considerându-l și acum, după ce făcuse avere și-avea cea mai mare stână de prin părțile lor, ca pe unul fără nicio prinsoare, fără ”știup”, cum ziceau ei. La început, fusese cioban la ceapeu. Apoi, se ținuse o vreme cu Leanța lu’ Găurilă a Stanii, îi făcuse și doi copii și o lăsase după ce-i snopise în bătaie pe toți, de la ăl’ bătrân pân-la ăl’ mic. Pe soacră-sa o târâse de coade pân’ la fântâna din obor și voise s-o arunce-n apă. Pricina nu o deslușise nimeni, dar se-auzea că Leanța era cam rea de muscă și rânduise ce rânduise vară de vară, cât era Albanezu plecat cu oile în munte, iară toate ajunseseră și la urechile lui. Plecase cu hainele de pe el, nu se știe unde. Unii ziceau că ar fi fost până-n Albania, lucrase acolo la o fermă mare și adunase ”dulari” cu care venise înapoi în sat și-și cumpărase țarină și oi. Înmulțise din an în an numărul oilor și înmulțise și pământul. Nu era altul mai cuprins între dealurile cu care se treziseră la venirea pe lume. Cu toate astea, Albanezu rămăsese singur, cu oile lui. Peste vară angaja slugi să păzească turmele și să facă brânza. În toamnă târzie spre iarnă, cobora cu turmele în sat, se socotea cu argații și dispărea două săptămâni. Nu știa spune nimeni cu precizie unde pleca Albanezu. Unii presupuneau că se duce să-și pună banii în bănci, alții ziceau că se duce până-n Albania unde-ar fi avut muiere și copii. Dar rămânea doar o presupunere, nimeni nu știa nimic sigur, așa că se țeseau tot felul de legende. Nici argații, luați la întrebări cu meșteșugul vorbelor la birtul lu Bocală, nu știau să spună unde dispărea stăpânul lor despre care ziceau că e om drept. Cu toate acestea, în sat era tot o vinitură fără prindere, cu toți banii și turmele lui.

– Păi i-am făcut, de ce să nu-i fac? … Proști, proști, daț-s proștii mei!, – adăugă, parcă enervându-se pe un gând numai de el știut. Ce să fac cu ei? Să-i duc la târg, să-i vind? Nu mi-i cumpără nimeni! … Știi cum e: ”Mașină la scară și proști la țară!”. Proștii ni-s noi, nu ei!  Eu mi-s prostul ăl’ mare că le țin porc și hoară și le dau și crud și fiert… Asta este!  Îs ai mei! – adăugă Căbzan strivind mucul aproape invizibil al țigării sub talpa târlicilor.

– Măi, omule, da’ nu mai termini odată cu duhăneala? – se auzi o voce pițigăiată din tindă și niște uși bufnindu-se. Ziceai că cureți colo, oborul! Vine frate-miu acuș și tu sta-a-ai uitat! Tot eu să le fac toate! – bufni femeia, aruncând lopețile pentru zăpadă cât colo prin curte.

–  Ho, tu, ho! Că nu vine președintele! Și frate-tu îi tot un țăran ca noi! Ce-ai? Te-aprinsăși? – zise el tare. Apoi, mormăi către Albanezu: Muierile astea! … Îți mâncă zilele… Mai bine de tine că nu-ți melițează nima-n crieri toată ziulica…

– Na … Bine, nea Ambrozie! Te las cu lucrul dumitale – răspunse Albanezul, făcându-se că n-a auzit. Fiecare cu ale lui!

– Bun lucru, bun lucru! – îi răspunse, mulțumit de diplomația Albanezului, Căbzan și făcu stânga-mprejur spre lopețile peste care cernea într-una.  Ce-i, mă, Lisaveto, ce-i? Or dat lupii? Ce tre’ să strigi așa, să te-audă tot satul? Că veneam, na! – zise el către un interlocutor nevăzut care se auzea bufnind oalele în casă, cu voce moale, s-o îmbuneze.

Pentru weekend, vă recomand un blog tulburător… Unde vă puteți găsi descriși în cele mai mici amănunte… Tulburător.