Etichete

, , , , , , , , , , , ,

 

Flacăra violetă

Într-o atmosferă demnă de Evul Mediu Întunecat, printre palele fumului de pucioasă ce ascund intermitent scena, putem zări chipurile transfigurate ale actorilor. Unul poartă în stern, în locul banalei inimi, între faldurile unei cape portocalii,  o flacără violet. Flacăra e dirijată de pasele magnetice ale unui sufleur situat călare pe un nor, undeva în plan secund. Flacăra când se întețește, când scade. În funcție de intensitatea flăcării, reacțiile medium-ului sunt fie violente, fie moi și dezlânate, aproape cataleptice.

Scena e împărțită pe mijloc de un geam uriaș de termopan, atât de curat încât e invizibil pentru ochiul profan. Geamul are, la nivelul scenei, o tăietură foarte mică. Pentru a trece dintr-o parte în alta a scenei, doritorii trebuie să se așeze mai întâi în patru labe, apoi să se lipească de scândură și, târându-se, să se strecoare prin fanta minusculă. Unii, mai greoi și mai agitați, cad în trapa care se deschide automat dacă actorul nu reușește să se strecoare prin gaură în baremul de timp afectat.

Intru în sala de spectacol și mă așez undeva în spate. Mă uit în jur. Cenușiul, găvanele goale din care s-a scurs și ultima speranță, suflete răvășite și triste, bătrâni gârboviți, cârpiți și peticiți, jigăriți și cu ochii lucioși, întreaga atmosferă e una inchizitorială și demnă de penelul lui Hyeronimus Bosch. Tineri apatici, pendulând de pe un picior pe altul și căutând din ochi un locșor mai în față în care să se scurgă rapid. Fețe pătrățoase și ochi porcini mișcându-se cu repeziciune în toate direcțiile. Doamne fanate, trecute de a doua tinerețe, strângându-și în jurul trupului dolofan șalul de lână al vreunei mătuși scăpătate. Mulțimea miroase puternic a transpirație stătută, a acru și a amoniac. A sărăcie, dezolare și singurătate. Deși, numeric, alcătuiește o mulțime, ea nu este o mulțime, nu acționează sinergic, nu are identitățile conectate. E un conglomerat eterogen de fețe, mâini, urechi, nasuri, piese de îmbrăcăminte, precum baloții din fâșii de cârpe multicolore pe care-i duceau camioanele, mai demult, la fabricile de buci.

Răsucesc capul și mă uit, panoramând, la ocupanții lojelor. Sunt în semiîntuneric și nu se poate descifra niciun chip, însă dintr-acolo vine o undă insinuantă de parfum. Ies din sală și dau ocol spre scara ce duce la balcoane. Doi indivizi înalți și bine legați mă opresc cu un gest scurt: ”-  Aveți bilet pentru lojă?” ”Nu, dar o caut pe doamna E … – improvizez eu pe loc – m-a invitat să discutăm un proiect. Sunt scriitor.” întăresc. Cei doi fac o grimasă ușor de decriptat la auzul cuvântului ”scriitor” și vorbesc în aparatele lor. ”Sărutmânușițili! – se prelinge lingușitor în microfon, unul dintre lungani. E o doamnă aici, scriitoare zice că e – apoi, acoperind emițătorul cu mâna, mă întreabă împingând bărbia înainte: Cum ai zis că te cheamă?”. Preț de o fracțiune de secundă mă gândesc dacă să-mi spun numele sau nu. Aleg să nu. Oricum, nu mă duc în loja duduii, vreau doar să văd cine-s personajele ce respiră complice în spațiul destinat VIP-urilor. Spun un nume cu sonoritate, lunganul reproduce în microfon și îmi face semn că pot să urc în spațiul exclusivist și, iată, interzis muritorilor de rând.

Urcă scara de stejar acoperită de o mochetă aurie cu crini albaștri stilizați cu mâinile în buzunare, fără să ating balustrada de sprijin. Înaintea deschizăturii acoperite cu faldurile unei catifele bătrâne și mâncate de molii, de culoare turcoaz, mă opresc și ascult încercând să disting în zumzetul vesel întretăiat de râsul potolit, gras, al bărbaților și de țimvălitul strident al glasurilor doamnelor. Ezit între a da faldurile într-o parte și a rămâne acolo, în incognito-ul meu confortabil și avantajos.

Anunțuri