• Cu subiectivism…
    • Cartea de dragoste
    • Cartea de sidef

Gabriela Savitsky

~ Nihil sine Deo

Gabriela Savitsky

Arhive lunare: februarie 2010

Un cântec din Banat

26 Vineri feb. 2010

Posted by Gabriela Savitsky in nimic deosebit

≈ 32 comentarii

Etichete

primavara-i mama noastra, tigani

În ziua în care m-am îndrăgostit de Banat, în ziua în care am pus piciorul aici poate cu gândul nesigur de a rămâne, am auzit acest cântec. V-aș spune că mi-au dat și lacrimile ascultându-l, dar ar părea că sunt sentimentală. Iar eu nu sunt deloc sentimentală – sunt de un cinism de care mă pot și speria câteodată. Poate că nimeni nu știe mai bine ce-i sărăcia, la ce sunt bune urzicile și cum poate un neam să-și mestece umilința deodată cu mâncarea din blid. Sigur, astăzi, țiganii nu mai sunt cei pe care-i puteam noi disprețui de la distanța noastră de români, odată. Îi desfid pe aceia care-i diprețuiesc. Au făcut, de-a lungul timpului, muncile pe care noi nu le-am fi acceptat, dar pe care le acceptă astăzi românii de peste granițe. Unii dintre ei. De aceea credem că putem să-i disprețuim, oare? Nu există muzicanți mai buni decât ei. Asta, printre altele…

Ascultați-l, dacă vreți. Veți găsi în el o filozofie care scapă vitezei, „socializării” și superficialității în care trăim și cu care judecăm.

primavara-i mama noastra

Să i-l trimiteți și lui Băsescu, poate pricepe ceva. Deși mă îndoiesc.

Deoarece

26 Vineri feb. 2010

Posted by Gabriela Savitsky in nimic deosebit

≈ Scrie un comentariu

Noapte de februarie

25 Joi feb. 2010

Posted by Gabriela Savitsky in fantezii literare, literatura, viata asa cum e

≈ 33 comentarii

Etichete

Caius, chef cu bloggeri, F16, noapte de februarie, Onici, Vasile Roaita

Foto: Alice Drogoreanu

Spre dimineață, fetele chemară taxiuri și plecară fiecare acasă. Peste sticlele goale, scrumierele pline de mucuri, pahare cu urme de degete și platouri pe jumătate goale plutea tristețea aceea indicibilă a epuizării. Cu bărbia căzută în piept, domnul plutonier-major Onici mormăia frânturi dintr-un cântec cazon. Unul dintre bloggerii invitați avusese o idee năstrușnică. Și anume, să dea foc la câteva cutii cu ierburi, să vadă dacă au vreun efect. Efectul fusese acela că se aprinsese linoleumul și, acum,  în mijlocul prăvăliei se întindea un petec negru ca o umbră de stea. De la fumul inhalat, câtorva li se făcuse rău, prilej pentru ceilalți să râdă strașnic și să facă bâză. Evident, Caius fusese acela care curățase toaletele.

  Daniel, în  picioare, cu un pahar pe jumătate plin, ciugulea din castronul cu icre.

– Ia, bă, țărane, o linguriță! Îți bagi labele tale murdare în castron! Poate mai vrea cineva să mănânce! – îl repezi o voce încleiată.

– Mai vrea să mănânce cineva? – se miră Daniel retoric. Nu vrea nimeni, ce ‘ști fraier!

Caius simțea că are sub țeastă cinci avioane de vânătoare F16 care-i arau materia cenușie trasformată într-un cer înnegurat de furtună. Din pricina aceasta nu mai aprecia bine distanța. Întinse mâna după sticla de bere – în care, în treacăt fie spus, îi Eftimie scrum de țigare  –  cu gândul să se răcorească și să stingă incendiul ce-i mistuia măruntaiele. Evident, picioarele nu-l mai ascultau. Se bălăbăni cu mâna întinsă în aer, se răsuci și, în cădere, instinctul îl făcu să apuce de orice pentru a-și opri prăbușirea. Întâmplarea făcu să-i cadă la îndemână un mâner de care se prinse cu amândouă mâinile după ce execută o piruetă care, treaz, nu i-ar fi ieșit.

Ceilalți, amețiți de fum și de licorile îngurgitate în amestec, cum nu mai era nimic de făcut și prea puțin de băut, se ridicară unul câte unul la sugestia lui Onici.

– Hai să ne ducem pe la casele noastre că omul ăsta mai trebuie să și muncească. Ia uite-l cum stă atârnat acolo, parcă-i Vasile Roaită. Caius! Ai grijă să cureți aici. Să nu ne faci de băcănie că noi am pus cuvânt pentru tine la patron!

– Ce chef  strașnic am tras! Sunt valabili bloggerii… Cum o cheamă pe aia brunețică și mignonă care tot zicea că nu-ș ce defect are?..  – mormăi și Daniel dând să-și scoată gheata din frapiera cu gheață în care călcase.

Nu-i răspunse nimeni, pentru că nimeni nu-și amintea cu exactitate care-i numelele cuiva. Ieșiră bălăngănindu-se și vorbind tare. Onici se opri lângă o scară de incendiu pentru chestiuni de ordin personal.  Se pierdură unul câte unul  în noaptea primăvăratecă răsfrântă către zori.

Sirenele mașinilor de poliție se auzeau sunând din ce în ce mai aproape.

„Iar s-au încăierat găștile…” – mormăi Onici ca pentru el și își continuă un pic împleticit drumul către casă fluierând încetișor o melodie inventată ad-hoc.

Ziua nopții iguanei

24 Miercuri feb. 2010

Posted by Gabriela Savitsky in Art, fantezii literare, Internet, literatura, viata asa cum e

≈ 41 comentarii

Etichete

Aniversare, Caius, Dinar, Dragobete, Flavius, Onici

Sursa foto

Tot trăgând din sticlă și scotocind prin bloguri după muzică și pictură – așa îi spusese domnul plutonier-major Onici că se acumulează cultura – Caius nici nu băgă de seamă că noaptea înfășurase orașul într-o pânză cernită spartă ici și colo de o bufnitură, de scrâșnetul unor roți pe asfalt sau de lătratul îndepărtat al unui câine. Oarecum mirat de toate întâmplările zilei, le așeză în minte, în ordinea importanței. N-o să mai spele closete la Dinar și n-o să mai fie nici bătaia de joc și nici milogul „trupei”. Chiar dacă-l miștocăreau și-l umileau permanent, învățase multe lucruri utile de la ei. Și, într-un colț secret al inimii lui, știa că ei erau atât de cinici și de batjocoritori pentru că el îi întrecea în inocență – era curat la suflet ca un înger – ceea ce nu se putea spune despre niciunul dintre ei. Această concluzie a lui, secretă, nu-i dădea nicio clipă vreun sentiment de superioritate sau de mândrie. Pur și simplu așa era el și așa știa că va rămâne. Chiar să-l bată cu vergile sau să-l închidă-n closetul portocaliu și infect cu orele, el tot avea să-i ierte. Pentru că ei nu știau ce fac, nu știau că el nu pune la suflet asemenea renghiuri și tot prietenii lui dragi ca niște frați rămâneau. Mestecând asemenea gânduri, se gândi cum să sărbătorească prima lui zi la o slujbă în care, până acum, nu se întâmplase nimic deosebit.

„Ce-ar fi să-i invit aici și pe ei? … Să petrecem până dimineață. Nu cred că s-ar supăra patronul”. Zis și făcut. Scoase mobilul și caută în agendă litera „o”. La capătul celălalt, o voce somnoroasă și răgușită îi răspunse după un timp.

– Ce bă, n-ai somn? Ai neliniști metafizice și mă trezești pe mine în crucea nopții să-ți țin companie?

– Nu, domnu plutonier, n-am neliniști de care ziceți dumneavoastră, sunt la servici și mă gândeam că mai sunteți la Dinar cu prietenii și …

– Da’ de unde ai dedus tu că noi suntem stâlpi de cafenea, mă rog? Adică ce vrei să insinuezi? Că aș fi un bețiv declasat care stă noaptea prin cârciumi? – îl simți din ce în ce mai iritat pe Onici și aproape că-i venea să-i închidă telefonul.

– Nu, dar ziceam că ne-am putea aduna aici să …

– Asta-i cu totul altceva, dacă ne inviți… – deveni Onici ceva mai cooperant. Eu am plecat și i-am lăsat la Dinar, tot acolo or fi… Hai că-i sun și venim. Zici c-ai pregătit?

– Nu, dar …

– Păi cum ne inviți așa la masa goală? Ai serviciu, deci ești salariat. Pe cale de consecință, dacă vrei să sărbătorești ceva… Sau ne inviți să ne uităm la tine cum te zgâiești pe bloguri? Hai, mișcare!… Să găsim așa: … pateuri cu ciuperci, caviar – dar nu din ăla din cutie de tablă, salată de ton, pâté de Foie Gras,  și vezi că lui Vania nu-i place berea filtrată. Iar mie nu-mi place cognacul rece! În 20 de minute să fii pregătit! Invită-l și pe Flavius, vezi că e ziua lui, mai vine și cu el o ruladă din piept de curcan și niște Camembert – sună-l și dă-i sugestia! … – mai zise Onici și tranc! telefonul rămase mut.

Pus în fața unui asemenea alternative, Caius rămase pironit câteva minute scotocind prin minte cum să facă rost de bani pentru a comanda un asemenea meniu și mai ales de unde să găsească el asemenea delicatese. Își blestemă, în minte, proasta inspirație de a-l fi sunat pe Onici și, în general, toate proastele lui inspirații. Își aminti că Onici îi spusese ceva de Flavius… Îi dădu buzz lui Teo și-i ceru cu tupeu ID-ul lui Flavius. Acesta, nu se știe de ce, i-l scrise. Îl introduse în lista lui și, după ce se gândi câteva secunde scrise:

„Caius67: Salut! Probabil ești la chef, nu pe mess.

BUZZ!

Dar țin să-ți urez La mulți ani fericiți cu sănătate și bucurii!”

Într-o stare de prostrație, se uita în gol în monitor și își imagina ce-i va păți pielea când vor apărea amicii lui. Oricât ar fi scotocit în minte, nu dădea peste nicio soluție practică. Să fure bani din casa de marcat nu se punea problema; nu-i stătea în fire așa ceva și-apoi, trebuia să-i predea dimineața. El n-avea nici lescaie iar de împrumutat la ora asta nici nu putea fi vorba, cine să-ți împrumute câteva sute de lei noi în miezul nopții? Și, înafară de prietenii aceștia ai lui boemi, nu prea cunoștea multă lume… Nu mică îi fu mirarea când ferestruica trasă în bară se aprinse:

”flavius_68: Nu, nu sunt la niciun chef. Mă uit și eu pe bloguri, poate-mi vine somnul.

Merci de urare. Dar tu ce faci la ora asta?”

„Caius67: Sunt la servici. N-ai vrea să sărbătorim ziua ta aici, la mine?” – se riscă el, în disperare de cauză.

flavius_68:  „Ar fi o idee… Chiar! Cine mai vine?”

„Caius67: Păi … vine așa, dintre fete: Alexandra,  Ada,  Ana, mai vine hobbitu, și Ionuțu a zis că vine, evident, Vania, și cu Onici, să-l întreb și pe …”

„flavius_68: Bine. Hai că vin. Îl chem și pe Alex, să facem și poze. Aduc ceva de mâncare?”

„Caius67: Dacă poți… Niște caviar acolo, niște Camembert, bere Chimay și coniac Courvoisier… ”

„Cine dracu m-a îmboldit să răspund? – se gândi Flavius încercând să-și dea seama de unde ar putea cumpăra toate produsele sugerate de Caius. Da, na!  Dacă vin și fetele… O fi deschis la Carrefour… Ia să mă uit pe bloguri, să văd dacă nu mai e aniversarea cuiva … așa, pe din două, mai …”- și scrise la search: aniversare bloggeri 24 feb.  Se lumină ca de- revelație.

„flavius_68: Bine. Hai că vin. Dă-mi adresa!”- scrise acesta și formă numărul Iguanei.

Caius îi scrise adresa, nemaiîncăpându-și în piele de fericire.

 

 

Marți

23 Marți feb. 2010

Posted by Gabriela Savitsky in deviantart, fantezii literare, Government, leapsa, literatura, Media, viata asa cum e

≈ 37 comentarii

Etichete

Caius, comert cu droguri legal, drogherie, droguri usoare, magazin de vise, plante psihotrope, sisteme de alarma

Foto: Alex Mazilu

Cum în drogheria Șamanul de Fum unde te întâmpina în permanență o muzică tihnită și învăluitoare, intrau tot felul de indivizi suspecți, patronul, după o consultare prealabilă cu cele trei angajate hotărî să ia măsuri de siguranță. Chiar dacă afacerea mergea binișor iar comerțul cu plante psihotrope în care se puteau strecura cu destulă ușurință și droguri serioase îi mărise substanțial capitalul, taxele pe care trebuia să le plătească lunar mahărilor politici locali creșteau. Pentru siguranța afacerii le dădea și celor de la putere care promovaseră legea și, ceva mai puțin celor din opoziție – care erau într-un fel mână-n mână cu puterea dar, oficial, erau în opoziție.  

N-ar fi luat această măsură  din motive de economie însă,  într-o dimineață găsise geamlâcul de la grupul sanitar desfăcut și constatase că din magazie lipseau felurite produse.

La început, angajă un malac de la de o firmă de pază și protecție. Avea darul să-i sperie pe cei care ar fi încercat să se-apropie de gânduri necurate de prăvălia lui. După o vreme, vânzătoarele-i atraseră atenția că malacul cumpăra cantități industriale de produse pe care, noaptea, le desfăcea la prețuri prohibitive disperaților care, ieșind de la discoteci, aveau nevoie de o doză.

Așa că renunță la serviciile mahulei fiind nevoit să plătească  firmei de pază salariul pe întreg anul, altfel – dedusese din sâsâitul peltic al patronului că ar putea avea probleme. Concluzionând – a câta oară? – că societatea s-a stricat și peste tot e putreziciune, lăcomie și corupție, se gândi să-și instaleze mai bine un sistem de alarmă. Umblă pe la câteva firme în domeniu, făcu documentația necesară, o înaintă – însoțită de atenția cuvenită – organelor abilitate și, după o săptămână de așteptare, sosi o echipă de tehnicieni care găuri, măsură, sparse, modifică și, în patru ceasuri, îi instală sistemul de alarmă. Cam firoscos din fire, reuși să-i enerveze pe meseriași. Nu le dăduse nici cuvenita atenție, omițând să le servească o gustare și udătură. Unul dintre meșteri, mai șugubăț din fire, se gând ce figură să-i facă zgârciobanului. În locul butonului pe care trebuia să-l monteze sub pult, făcu o mică improvizație și, scotocind prin cutia lui de scule unde numai grenade nu avea, dădu peste o manetă furată pe vremea când era navestist dintr-un tren. Întinzând cablurile necesare, montă maneta pe unul dintre stâlpii de susținere, cam la nivelul unui stat de om. Făcu proba adunând curioșii în fața magazinului cu țiuiturile care le săgetară creierii celor prezenți; după câteva minute apăru și mașina cu lumină intermitentă pe capotă și meșterul întrerupse zgomotul infernal sub privirea puțin cam încurcată a patronului. Echipa își strânse sculele și ieși. Acum că avea sistem de alarmă performant și auzise din „sursele” lui că guvernul avea de gând să retragă acceptul pentru funcționarea acestui gen de comerț, domnul Cogârță – așa se numea personajul nostru, Dromichete Cogârță, mai angajă un vânzător pentru tura de noapte. Cum nu voia să risipească pre mulți bani cu salariul, îl află  la recomadarea unui amic, care-l scosese de guler pe prezumtivul viitor vânzător, din cârciuma Dinar. „Hai, că și-așa stai ca înecatul toată noaptea pe comp, uitându-te la pornoșaguri și prefăcându-te că studiezi blogurile! Uite, domnul îți oferă un serviciu decent!” – îl mai îmboldise acesta cu o îmbrânceală către domnul Cogârță. „El este! E un om de încredere. Dacă aveți nevoie, se pricepe și să spele closete” – mai argumetă acesta. Cel îmbrâncit  protestă vag cu gândul în altă parte, din pricina sentimetului remanent pe care i-l lăsase o anumită lectură.

Vânzătorul cel nou, după un instructaj sumar, intră în tură încă de la sfârșitul acelei zile. Își instală laptopul pe pult, în spatele unor cutii cu diferite plante uscate cu denumiri care te duceau cu gândul la paradis. În dreapta avea casa de marcat. Pe la 12 noaptea, renunță să mai înțeleagă ce vrea să spună un anume blogger care chiar zicea că strigă în pustie. Se foi prin magazin, mirosi câteva feluri de plante, studie prospectele și scotocind prin bucătărie să-și facă o cafea, dădu peste un recipient al cărui conținut avea un miros familiar. Se gândi că nu-i capătul lumii dacă gustă și el un pic în timp ce fierbe cafeaua. Își turnă într-un păhărel de plastic de unică folosință. Plecăind de plăcere, își luă sticla, păhărelul și cana de cafea lângă laptop și se gândi să mai dea o tură de bloguri intrând vesel pe un blog care, după părerea lui de blogger profesionist deja, era o enciclopedie a blogosferei.

– Iară lepșe! Ăștia când n-au inspirație, o dau pe lepșe… Oricum, autoarea e foarte  frumoasă. Să-i las un comentariu, poate mă pune-n blogroll… Ce să scriu? … Ia să văd … „Crezi că aș putea să intru și eu în viața ta personală?! A.R.U.!!!”

(va urma)

Și, într-un registru cât se poate e grav: să-l ajutăm pe Constantin.

 

Luni

22 Luni feb. 2010

Posted by Gabriela Savitsky in Blog, fantezii literare, Inspiration, trezeşte-te!, viata asa cum e

≈ 29 comentarii

Etichete

Aghata Christie, Cabral, Vania, zece bloggeri, Zece negri mititei

Desen:  Gabriel Pacheco 

”Luni, nici iarba nu crește! – parcă așa zice poporul în înțelepciunea lui seculară…” – se întinse cât era de lung pe scaunul său, testând rezistența spătarului. Îi veni să-și facă vânt pe lângă birou și să traverseze încăperea până la fereastră. Căscă. Se gândi încă o clipită. Apoi își imagină ce dâre vor lăsa rotilele pe parchetul proaspăt lustruit.

„Da și ce? Dă-l în șapca mea de parchet, că tot pe banii mei l-am lustruit!” Și, împingând cu degetele lui lungi de marginea biroului își făcu șfunc. Călători așa fericit până la capătul destinației propuse. Se prinse de marginea pervazului și își lungi gâtul să vadă cum e afară, printre fâșiile de pânză rigide ale perdelei, pe care le îndepărtă ca un fur. „Poate-mi vine vreo idee… Deși, azi n-am niciun chef de scris.” Afară, o dimineață încremenită. Pe ochiurile lucioase ale băltoacelor înghețate își făceau vânt copii cu ghiozdane voluminoase în spate. O bătrânică înfofolită în  haine ponosite dar curate, ținându-se de-o sacoșă cadrilată își târșește pașii cu maximă atenție, de parcă ar fi o vrăbiuță.  O doamnă subțirică și înaltă, învelită strâns într-un palton vișiniu ridică de sub bereta portocalie o mutriță simpatică înspre geamul lui. „Nah!…  Asta-mi lipsea! Vizite matinale! Mă duc să opresc interfonul, n-am chef de … Și-a mai pus și beretă portocalie!…” Își făcu vânt cu un aer vinovat, înhăță și telefonul de pe marginea biroului, trânti picioarele scaunului de canaturile ușilor și pac! – trase butonul interfonului cu inima tresăltând. Nu era chiar elegant gestul, dar n-avea chef  în dimineața asta nici de conversație, nici de …

 „ Mai bine-aș citi ceva… Uite, România literară… sau … Zece negri mititei! – exclamă el, după ce mătură cu privirea cărțile din raft”. Întinzându-se-n scaun, cu picioarele sprijinite de două brațe ale suportului rotativ, trase cartea și-și făcu vânt înapoi spre birou, aruncând o privire indiferentă zgârieturilor pe care le lăsase pe parchet și trebăluind în același timp cu gesturi reflexe la telefonul care se iluminase, dând să sune.

– Ia să vedem… – deschise cartea la întâmplare, citi câteva rânduri și o închise cu un păcănit, străluminat de o idee. Ia să caut eu zece bloguri faine și … stai să văd dacă n-a mai scris careva …  – introduse pe search „zece bloggeri” și, după ce-și lungi gâtul uitându-se-n displayul laptopului preț de câteva secunde, exclamă:

– Bă da nu poate omul să scrie nimic de ăsta! … Și mai vrea și link! Îmi bag șpițul! Azi nu scriu nimic! Na!

Politică de duminică

21 Duminică feb. 2010

Posted by Gabriela Savitsky in Internet, viata asa cum e

≈ 26 comentarii

Etichete

Adrian Nastase, Berlin, bloggeri de bloggeri, congresul PSD, Eu cand vreau sa fluier fluier, f I Want To Whistle, Florin Serban, I Whistle, Ion Iiescu, noua conducere PSD, PSD, Ursul de Argint, Ursul de Aur, viata asa cum e, Victor Ponta

Foto: Alex Mazilu

Mă bucur pentru victoria neverosimilă de astă-noapte. Cu surdină. Aş vrea ca această bucurie să şteargă dezamăgirea din aprilie 2005.  Atunci nu mi-a venit să cred că PSD-ul e în stare de o aşa mârşăvie.  Printr-o manevră învăluitoare a serviciilor secondate de corifeii PSD-ului  transilvan, partidul social-democrat şi-a bătut joc de sine însuşi propulsându-l la preşedinţie pe Mircea Geoană în detrimentul lui Ion Iliescu. În august 2004, la un congres extraordinar la care am participat şi eu (eram membru ? 😀 ), Adrian Năstase îl invita pe Ion Iliescu să se întoarcă în partid la încheierea mandatului la Preşedinţia României. 9 luni mai târziu, a început decăderea.

Aici a început clivajul partidului şi alunecarea lui spre dezordinea de astăzi. Cu un preşedinte ezitant şi imatur, preşedinte formal care nu pricepea nimic din uriaşa maşinărie cu milioane de rotiţe şi nici cum acestea pot fi urnite, gresate, înlocuite, prins într-un război intern suicidar, partidul a pierdut mai întâi preşedinţia Camerei Deputaţilor şi, prin plecare PUR-ului, majoritatea.

Activitatea în organizaţiile teritoriale s-a stins încet-încet. La conducerea organizaţiilor au fost aleşi – cu aducerea unora de pe stradă să voteze – oameni căldicei şi comozi pentru Mircea Geoană şi amicii lui. Până astăzi, partidul s-a subţiat, s-a rărit, s-a risipit iar energiile lui au mai zvâcnit doar cu ocazia scrutinelor.

Mereu celor de la Centru li s-a părut că ei au pâinea şi cuţitul. Mereu au uitat că puterea lor, vitalitatea şi energia lor vin de la oamenii din teritoriu. Partidul a funcţionat mult timp ca o piramidă răsturnată şi, la acest moment, risca să devină nisip.

Candidatura lu Victor Ponta a fost pregătită în mod strategic şi adusă atenţiei publice cât mai târziu cu putinţă, pentru ca electorii să nu poată fi selectaţi şi manipulaţi. La reuşita acestei manevre abile şi extrem de necesare partidului a contribuit în mod decisiv Adrian Năstase care şi-a retras candidatura acuzând manevrele oculte şi aranjamentele de culise, punându-l pe Mircea Geoană într-o lumină extrem de proastă – identificându-l drept un lider nedemocratic ce vrea să câştige prin mijloace necinstite. Peste această lovitură care a sfărâmat garda trupei de listaci a venit torpila declaraţiei lui Ion Iliescu că se va retrage din toate funcţiile de partid, cu subînţelesul că se va retrage şi din partid. Cei care până mai ieri îl minimalizau, îl catalogau ca „expirat” s-au descoperit goi în piaţa publică. Pentru că, orice ar zice unul şi altul, Ion Iliescu este liantul şi reprezintă substanţa inefabilă care a ţinut acest partid omogen şi, în acelaşi timp, la o anumită cotă de popularitate. Fără Ion Iliescu retras brutal din sistemul organizaţional al partidului, PSD-ul ce mai reprezintă? E ca şi cum i-au şterge istoria personală; ar rămâne plutind într-o confuzie identitară, o coajă subţire şi inconsistentă deasupra unui mare gol.

Poate că noul preşedinte ales al Partidului Social-Democrat va ţine cont de aceste sacrificii ritualice care au stat în zidirea victoriei sale şi care l-au propulsat în această nouă etapă a carierei sale politice.

Sper că va adăuga tinereţii sale impetuoase expertiza de mare maestru a lui Adrian Năstase şi înţelepciunea cuprinzătoare a lui Ion Iliescu. Şi, mai ales, că se va întoarce cu faţa spre poporul PSD ce a aşteptat răbdător ca unii dintre liderii lui să-şi încheie demonstraţia vanităţilor, orgoliilor şi trufiei.

În timp ce marea majoritate s-a zgâit la chinurile prefacerii PSD, tânărul regizor român, Florin Şerban, câştiga la a 60-a ediţie a Festivalului de la Berlin, Ursul de Argint – Marele premiu al juriului cu un simplu fluierat.


Ce suntem sau ce devenim…

20 Sâmbătă feb. 2010

Posted by Gabriela Savitsky in atitudine, Government, Ion Iliescu, Music, muzica, politica, Romania

≈ 26 comentarii

Etichete

Bani pe Post, congresul PSD, dust in a wind, jurnal de scriitor online, kansas, Life, oferte bani pe post, PBB, politica, PSD, Razvan Serbu, Romania, România trezeşte-te!

M-am uitat astăzi la congresul PSD. Cu o anumită înfrigurare şi cu emoţie desigur. Chiar dacă n-aş vrea să recunosc, destinul acestui partid mă interesează în foarte mare măsură. Pentru că e singura contrapondere serioasă înpotriva sinistrei drepte care guvernează acum în mod criminal.

Băgând mâna şi în buzunarul celui „cu barba sură” şi a celui „cu ţâţa-n gură”. Cautând, prin politicile publice, să decimeze populaţia care nu are acces la un sistem de sănătate eficient. Distrugând sistemul de educaţie – prin schimbarea continuă a programei, prin aberantele măsuri de salarizare a cadrelor didactice.Ucigând pensionarii. Distrugând protecţia socială. Vânând cetăţeanul.

De aceea, evoluţia Partidului Social Democrat este extrem de importantă pentru întreaga stare a României, nu numai pentru cei de stânga.

Ca să putem medita în tihnă, o melodie care-mi place mult:

Update: Ştiu că ar fi necesar să scriu un post separat despre acest subiect. Dar, pentru că e week end şi încordarea cu care aştept rezultatul congresului o să mă facă irascibilă, m-am gândit să mă uit puţin prin adresa de e-mail. Deşi credeam că m-a scos demult din lista de cunoştinţe, constat a nu ştiu câta oară că inginerii sunt totuşi mult mai raţionali şi mai echilibraţi decât umaniştii. Am găsit o ofertă. O ofertă înnoită a nu-ştiu-câta oară. Deşi acord foarte slabe şanse posibilităţii de a câştiga bani din bloggerit … dacă tot scriu şi mai mult ca să nu-l refuz pe Răzvan, am zis că încerc. Nu cred că sunt în stare să prezint convingător ceva ce nu cunosc. Aş putea să scriu convingător despre laptopul meu Acer de care sunt foarte mulţumită. Sau despre modemul de internet de la Vodafone pe care, împrumutându-l unui chinez care lucrează la parterul blocului meu, am avut uriaşa surpriză să constat că funcţionează şi în limba chineză şi omul şi-a putut accesa adresa de e-mail şi ce-o mai fi avut nevoie. Ştiu că vreo câţiva vor izbucni în râs. Nu mă pricep la chestiuni tehnice nici cât negru sub unghie. Puteţi să râdeţi liniştiţi. O să încerc să onorez ofertele lui Răzvan. Dacă reuşesc să câştig vreun ban din Bani pe Post, o să-mi fac şi eu pagina mea cum a făcut o altă Gabrielă.

Athanor (III)

19 Vineri feb. 2010

Posted by Gabriela Savitsky in fantezii literare, literatura, Russia, viata asa cum e

≈ 40 comentarii

Etichete

activisti portocalii, Aliodor Manolea, Athanor, blogurile violete, jurnal de scriitor online, literatura, miscarea impotriva lui basescu, no basescu day, postaci portocalii, povestiri de la Zorro, relatari fanteziste, trupe de desant, viata asa cum e

(continuarea episodului anterior)

Malacul înșfăcă trupul inert al intrusului, îl aburcă pe umăr și se îndreptă spre ieșire. În drum, spațiul nefiind generos, se întâmplă să-l izbească de dulapurile de metal. La ieșire, îi zdreli spinarea de canatul de cornier al ușii. Athanor nu simțea nimic din toate acestea, nici capul zdrobit din care se prelingeau picuri de sânge pe salopeta galbenă, nici vertebrele sacrale strivite. În interiorul lui, sistemele intraseră în alertă independent de inerția encefalului inconștient, spart ca un puzzle, ce nu mai transmitea semnale chimice ori electrice.

Ieșit în lumina uscată a amiezei, malacul clipi de câteva ori și, mormăind ceva indescifrabil într-o limbă ciudată, se uită în jur întrebându-se probabil ce să facă.

Dintr-o șandrama dărăpănată situată în  capătul livezii uscate ale cărei șiruri de pomi închipuiau o imagine a disperării pure, cu crengile lor răsucite într-o implorare mută spre cer,  ieși un ins la fel de grandios ca și purtătorul de leș.

– Zdrasvitie. U nas vgastiah. (Bună ziua. Avem musafiri).

– Cred că-i mort ăla, măi Igor. Putem vorbi românește.  Unde l-ai găsit?

– Am fost și eu să verific niște circuite, în tunel. Când m-am întors, ăsta – zise, întorcând bărbia spre umărul stâng – cotrobăia prin dulapuri. I-am luat curentu’. Ce facem cu el? … A și-nceput să pută – zise Igor și-l aruncă în iarba uscată, cu o scurtă zvâcnitură a torsului.  Uite, mi-a murdărit și hainele mortăciunea dracu’! Alioșa, ce facem, îl băgăm în bazin? – întrebă scârbit.

– Să vedem cine e, mai întâi. Dacă nu-i portocaliu, de ce să stricăm acidul? De unde-o fi apărut? – spuse nedumerit Alioșa întorcându-l cu bocancul cu fața în sus și călcându-l cu celălalt pe o mână.

Athanor gemu încetișor, o durere cotropitoare îi zgâlțâise trupul în asemenea măsură încât îl aduse în simțiri.

– Ia uite că-și revine mortăciunea!  Cine ești, bă? – își însoți Alioșa întrebarea de un șpiț sub coaste, să fie mai convingător.

– Gu-… la… gul ….in… terior …. – bâigui Athanor, înotând să iasă la suprafață din apele întunecate ale inconștienței, ape care-l atrăgeau ca niște mreje. A-pă! A-pă!  adăugă el înecându-se cu saliva uscată ce-i ardea gura însângerată.

– Ăsta face mișto de noi! Auzi, Gulag! Futu-ți morții mă-tii de scârnăvie! Faci mișto? – își acompanie Igor silabele cu lovituri bine țintite în toate zonele neprotejate ale corpului. Stai că-ți dau apă imediat! I-me-diat. Stai că vezi tu gulag!

Igor trase de cheița fermoarului și urină cu generozitate peste trupul ce căuta să se ferească din calea jetului care-i părea ca de hidrant. Însă Igor reușise să-i strecoare lichidul cald și sărat în ochi, urechi și mai ales în gura uscată pe care nu și-o putea închide din pricina mandibulei care nu-l mai asculta.

– Nu-i chiar apă, dar e totuși lichid – murmură Igor, scuturându-și mădularul.

– Mi-ai compromis indiciile bă, – izbucni într-un râs sănătos Alexei, cu capul dat pe spate. Odată râsul i se frânse și sprâncenele i se ridicară. Igor, fii atent! Parașutiști! Ia-l pe ăsta și hai repede în buncăr!

– S-o crezi tu că pun eu mâna pe căcătul ăsta. S-a căcat și s-a pișat pe el! Scârnăvia dracului! – replică Igor – trăgându-și repede mănușile de cauciuc pe mâini și scoțând cu dexteritate portofelul din buzunarul interior al leșului puturos.  Îl deschise flexând mâna din încheietură.  Băi, scrot gol, de ce faci bă mișto?  –  îi trase una cu portofelul peste față muribundului pe care începuseră să se adune muște mari, albastre, care-i intrau în toate orificiile. Aici scrie Aliodor Manolea, nu Gulagul Interior! Auzi, ce nume! Aliodor!

– Igor, hai, că aterizează ăștia!

Cei doi lăsară intrusul acoperit de muște și intrară precipitați în buncăr închizând ușa metalică cu zăvorul și declanșând camuflajul. Pe cer, se legănau mii de umbreluțe de culoare violet, în toate nuanțele. De pe pământ, înșiruirea lor închipuia un șir de semne cu înțeles. Căznindu-și ochii arși de sare și de soare, Aliodor reuși să descifreze în gând textul închipuit din miile de parașute: ”no … băse-…scu day  no bă…-ses…-cu day …  no… bă…ses…cu day  no bă …ses….-cu … day”.

”Nici aici nu scap de ăștia … parcă e-un făcut” – mai gândi el și se scufundă iar în apa cea întunecată.

Athanor (II)

18 Joi feb. 2010

Posted by Gabriela Savitsky in fantezii literare, literatura, viata asa cum e

≈ 66 comentarii

Etichete

jurnal de scriitor online, literatura, Neutrino, no basescu day, postacii portocalii, povestiri de la Zorro, relatari fanteziste, sisteme de telecomunicatii secrete, Vania, viata asa cum e

continuare la prima parte

După ce se holbă în întunericul răcoros și ajunse la concluzia că s-au obișnuit destul ochii, se ridică și păși cu grijă, coborând cu amândouă picioarele aduse pe rând pe fiecare treaptă. Mâinile întinse ca-n baba-oarba atinseră o suprafață rece și lucioasă. Părea să fie o ușă de metal. Împinse cu forță și se trase înapoi cu senzația de ghem rece în stomac. Rămase perplex. Într-adevăr, între el și încăperea luminată difuz se aflase o ușă metalică acum întredeschisă.

– He-ei! E cineva? – rosti cu glas înecat. Anybody here? He-llo!… – își trase pe seamă că poate au sosit deja iranienii, cine știe de când.

Cum nu primi niciun răspuns, împinse ușa metalică și pătrunse în încăpere. Aici îi dispăru prudența și simțul pericolului. Deși fusese la multe instruiri în străinătate, nicăieri, nici măcar la Washington, nu văzuse așa o aparatură. Sisteme de telecomunicații prin satelit, antene sferice, ecrane on touch dispuse pe o masă semicirculară, panouri de supraveghere, toate noutățile tehnologiei despre care doar auzise se aflau aici, la 20 de metri sunt pământ, în încăperea aceasta în care intrase din prost noroc.

Se așeză în fața unuia dintre ecrane și își lungi gâtul să citească. Nu mică îi fu mirarea când văzu:

Ioan Usca

Sfaturi pentru activiştii oranj

18/02/2010

Pictură de Mirela Pete

Activistul oranj nu va precupeţi niciun efort pentru propăşirea portocaliilor, urmărind bunăstarea materială şi spirituală a acestora şi ridicarea lor pe noi culmi de progres. În acest scop, va urma cu acribie următoarele indicaţii:

–         Va posta comentarii injurioase pe toate blogurile violet;

–          Se va folosi în acest scop de un server anonim;

–          Îşi va alege pseudonime sugestive, precum neutrino, lindicia, belerin, cetăţeanul oranj;

–          Va raporta din vreme-n vreme, pe mail, domnului băsescu: „Eu le-am scris, da’ ăştia mă tot editează ori mă dau la spam!”;

–          Îşi va alcătui un blogroll cu persoanele de mai jos, pentru a le găsi cu uşurinţă:

Belladonna

Acuvio

Ada Rus

Alexandru Marin

Alianţa Dreptei

Andra Agachi

Ardeiul zilei

Lilick

Cel Mare

Crăciun V. Florin

Dan Brad

Chat Noir

Paul G. Sandu

Chiriac Cosmin

Ionuţu

Dan Chichernea

Dragoş Sorin Nicula

Dramoleta

Elisa

Zoe Petre

Theodora Marinescu

Sfântu’ Simon

Flavius Obeadă

George Şerban

Gabriela Savitsky

Crina Dunca

Oana Stoica-Mujea

Otto Pop

Octav Pelin

Marius Ola

Sebra

Simion Cristian

Transildania

Atitudini

Uriel

Ab origine

Andrei Pop

Alex Roşca

Andreea Iancu

Arsulici

Doux reve

Axa

Blog de prost

Oaierless

Lucia Verona

Ionuţ Iancu

Blogatu

Marcus

Gabriela Zanfir

Horaţiu Buzatu

Daniel Mălăelea

Castelul de nisip

Ce am mai citit

Caius

Vania 1

Vania 2

Codeus

George Oprişan

Cutia mea cu vise

Daan25

Anca Chiser

Decantare

Andrei Nicolae

Evacuaţii

Ex-blank Page

Ghilotina

Gura la ureche

Cătălin Ţeţe Rădulescu

Neacşu

Lau

Iceman

Octav Pelin B

Irongates

Ivydesign

Joienegru

Pitikuljenika

Lidia Pop

Mândru că eşti român

Marius Ghilezan

Marius Veerag

Matilda

Mc’Gogoo

Mizileanul

Mârlanul

Mădălin Guruianu

Madi Busoi

Niciodată singură

No Sweet

Oana Portase

Ovidiu Costinaş

PNŢCD fără Miluţ

Marius Filimon

Presa în blugi

Ricardo

Basarica

Daniel Gherasim

Andrada Iulia Bălan

Raţional idealist

Romania Stuff

No băsescu Day

Sfinx

Sinvlex

Agnosticus

Mădălina Ionescu

Green Side

Raspo

Vali Badea

Valive

Verso

Victor Ciutacu

Vlad Roşca

Ştefan114

 

„Ce pizda mă-sii!!!… Nici aici nu scap de Vania și blogul lui?! … Înseamnă că ăștia care lucrează aici îs de-ai noștri… Dar unde-o fi? Bine că nu-s iranienii, înseamnă că n-au sosit… Apă or fi având pe-aici? Și ceva comestibil…” – își roti el ochii ceva mai reconfortat, cu inima venită la loc.  Trase ușile dulapurilor metalice aranjate de-a lungul pereților. În unul dintre ele găsi o salopetă galbenă ce părea să aparțină unui individ de doi metri. În altul, o chiuvetă încastrată în peretele ce părea dintr-un aliaj necunoscut, un soi de metal ce-și schimba culoarea când îl atingeai de parcă ar fi fost o blană de pisică. Roti robinetul și se aplecă cu aviditate. În timp ce bea cu nesaț, zări o umbră uriașă mișcându-se și crescând. Până să apuce să se ridice, simți că îi explodează țeasta într-o jerbă de scântei multicolore și gura i se umplu de un gust metalic.  

 

Athanor

18 Joi feb. 2010

Posted by Gabriela Savitsky in fantezii literare, literatura, viata asa cum e

≈ 12 comentarii

Etichete

agent idiot, Alcibiade, atanor, desert, free_spirit, general ucis de satrap, jurnal de scriitor online, literatura, misiune de sacrificiu, Neutrino, postacii portocalii, presa ingenuncheata, România trezeşte-te!, serviciile in slujba chiorului, teoria conspiratiei, viata asa cum e, ziare disparute

 

Athanor se învârti o vreme prin sat. Împinse cu piciorul câteva uși ce scârțâiră lugubru din balamalele ruginite, umblă fără țintă prin camerele goale cu pereții jupuiți, sfâșiind cu mâna uriașele pânze de păianjen încărcate de praf. Colindă prin curțile interioare, mai mult dintr-un soi de curiozitate pe care nu și-o putea explica. Nu era nimic de văzut aici și nu înțelegea de ce Alcibiade îl trimisese în acest loc pustiu și înfricoșător. Se așeză pe un bolovan în marginea uliței și se uită în lungul ei. Spera să trimită după el o mașină, să se poată întoarce la civilizația care-i părea acum o imagine mișcată despre care nu știa dacă e adevărată sau e o morgana.

– Măcar o sticlă de apă puteau să-mi mai lase – gemu cu gura încleștată de uscăciune. Nu-i nicio fântână pe-aici… Și să-mi fi luat laptopul cu mine…  Mai intram cu proxy sau cu anonymous pe blogurile preferate, să-i sec la ficați… Măcar că n-are niciun efect. Cică ”monitorizare informatică”, auzi și la Alcibiade! Când el nici nu știe să bage un computer în priză. Și, oricum, n-avem nicio finalitate. Că pe ăștia îi doare-n basca proletară de monitorizările noastre…  Și ce să fac cu laptopul în sahara asta? … Nicio antenă, niciun sistem de comunicație, nici curent… Îmi bag picioarele-n misiunea lor! Abia aștept să se termine și să mă car de-aici. O să desanteze iranienii în Pogoanele să-și ia uraniul îmbogățit! Ce idee și pe mahării mei! Chiar!… O fi destul de protejat în containerul ăla? Sau mă trezesc peste o lună că-mi pică părul de pe mine… Că altele m-au lăsat demult! …  Nu, că și ăștia nu-s normali! …

Surprinzându-se vorbind singur, Athanor mai făcu în minte câteva considerații nu tocmai amabile asupra șefilor lui din agenție și-i trimise pe rând în cele mai previzibile locații, apoi trase cu patos un șir lung de înjurături meșteșugite, sigur fiind că aici nu-l aude nimeni.

Sătul de așteptare, oarecum înfiorat că se află departe de civilizație și fără niciun mijloc de contact cu ea, căută din ochi un loc umbros unde să-și odinească oasele pe care le simțea arzând și parcă voind să iasă din trup. Dădu de perete o ușă masivă de scânduri și intră, la întâmplare, într-o casă părăginită, prăvălită-ntr-o rână, ce abia se mai ținea în câțiva stâlpi de lemn înnegrit. „Ăștia n-au pivnițe?!  Băga-i-aș să-i bag, de prăpădiți! …” Își dădu și el seama că nu poate să bage pe nimeni nicăieri, satul fiind cu desăvârșire nelocuit. În cele trei zile de când aștepta aici nu-știu-ce contact, nu văzuse nici măcar o insectă. Doar dărâmături, praf, buruieni uscate și copaci răsuciți. Proviziile erau deja pe terminate, mai avea 4 biscuiți înveliți în staniol și o jumătate de conservă de carne care deja mirosea suspect. Apa o terminase de dimineață. Mai avea și tabletele, dar tabletele… – alungă el gândul ca pe o muscă supărătoare, amintindu-și cu groază ultima experiență când nu dormise 72 de ore încheiate. Păși pe dușumele din care se ridica un praf cețos și zări în capătul coridorului un spațiu întunecat. Grăbi pașii. Într-adevăr, ajunse la niște trepte de lespede ce coborau într-un întuneric de smoală de unde venea o undă de răcoare. Întinse mâna în spate și trase lanterna. Cum mâna-i era transpirată și alunecoasă, scăpă lanterna  pe scări și aceasta, izbindu-se de lespezi, se desfăcu și dispăru în întuneric. ”Futu-mi capul meu cel prost! … Mișto. O să cobor pe întuneric. Ar putea să fie șerpi aici… Să stau până se obișnuiesc ochii un pic. Morții mă-sii de viață!… N-aș putea să fiu eu acum la bărulețul nostru din piață? Să mă delectez cu o votcă și să citesc ziare comentând cu prietenii?!” – și aproape că simți în nări mirosul de hârtie tipărită, mirosul acela inconfundabil. Apoi își aminti că ziarele aproape dispăruseră, printr-o altă strategie a agenției. ”Dă-i mă-n p… mea de găozari! Bine le-a zis președintele! Găozari și țigănci împuțite! O dau ei cu adevărul și cu investigațiile! Informația o controlăm noi! – rostise cu glas pițigăiat, cu buzele-i ca niște râme sub nasul borcănat și transpirat Alcibiade, holbându-se la fiecare cu ochii lui apoși și bulbucați care păreau două moluște scârboase. Le tăiem macaroana! Le închidem ziarele! Să scrie pe pereți! Și ștergeți-le blocurile elementelor recalcitrate! ” – , rânjise și încheiase ședința.

„Bloguri, bă boule, nu blocuri! Și recalcitrante, nu … Ăsta a rămas tot pe sistemul vechi”  – se revoltase în gând, umplându-și mintea de bucuria de a-l ști infinit de prost pe umflatul ăla insuportabil.

Ostenit, cu traspirația ce devenise jilavă învelindu-i corpul ca o pastă usturătoare, Athanor se așeză pe trepte uitându-se-n gol în întunericul a ceea ce părea să fie o pivniță.

Moină

17 Miercuri feb. 2010

Posted by Gabriela Savitsky in fantezii literare, literatura, viata asa cum e

≈ 26 comentarii

Etichete

judetul sărmanilor, jurnal de scriitor online, literatura, militieni, plutonierul-major Onici, politia municipala resita, politisti-militieni, relatari fanteziste, viata asa cum e

 

Cristian scoase cheia din contact şi coborî din maşină, cu gesturi automate. Sâsâind printre dinţi o melodie pe care-o auzise de dimineaţă la radio şi care-i amintea cumva de adolescenţă – adolescenţă aşa, în general, pentru că nu mai era sigur că el e acela care fusese adolescent. Era o amintire alcătuită din ce-i povestiseră părinţii şi prietenii despre un tânăr cam naiv dar destul de receptiv.

Cu aerul lui boem, urcă lăsându-şi greutatea pe piciorul de pe treapta inferioară, scările Inspectoratului de Poliţiei al judeţului. În urma lui, intră un ins bine legat, bondoc şi tuns numărul 2, la modă, cu nişte ochi mari, de vacă. Insul îl salută probabil confundându-l cu cineva;  îi era necunoscut şi mormăi un contrasalut neutru, cum se întâmplă în atari situaţii. Intră în hol şi dădu să-i spună ceva ofiţerului de serviciu care vorbea absorbit la telefon scobindu-se într-o nară cu capătul unui creion. Văzând că acesta nu catadicseşte să-i acorde atenţie îşi văzu de drum. Urcă alt şir de scări. Intră pe culoar şi se uită pe etichetele lipite pe uşă, etichete pe care erau scrise nişte nume precedate de prescurtarea gradului. Găsi uşa pe care scria numele celui pe care-l căuta. Bătu în uşa urâtă, veche şi  scorojită şi – neprimind niciun răspuns – apăsă clanţa de aluminiu. Încăperea părea goală. De la biroul din dreapta uşii, un individ la vreo 45 de ani, bondocel şi el şi cu o feţişoară pe care mustaţa părea să nu-şi găsescă locul – de parcă i-ar fi desenat-o cineva în joacă – sări ca ars:

– Stai! Cine eşti? Pe cine cauţi? – răcni aruncându-şi privirile în toate părţile ca un animal încolţit.

Cristian stătea stană de piatră în uşă şi nici nu înţelegea,  nici nu putea să-şi explice reacţia nefirească a interlocutorului.

– Sunt un om, nu se vede?  Îl caut pe Vizante, el m-a … Cristian nu reuşi să termine explicaţia, bondocelul cu mustaţă desenată îl întrerupse:

– Cu domnu subinspector Vizante, ai vrut să zici!

Iritat mai mult de colocvialitatea poliţaiului decât de agresivitatea lui, Cristian se mută de pe-un picior pe altul fără să zică nimic, mişcându-şi mâinile în buzunarele gecii – semn pentru el, care obişnuia să se analizeze şi să-şi studieze toate ticurile că se simte inconfortabil şi începe să se enerveze.

– Şi ce stai aşa aici? Şi cum îţi permiţi să intri aşa?  Nu vezi că nu-i nimeni în birou? Şi în primul rând cum ai ajuns aici? Te plimbi aşa ca pe moşia mă-tii? Asta-i instituţie publică! – turui, plin de importanţă bombându-şi pieptul, Mustăţică.

– Şi ce-ar trebui să fac, tovarăşul miliţian? – îl opri Cristian, ameninţător şi sarcastic, iar în minte îi apăru nu se ştie de unde figura plutonierului-major Onici care, prin comparaţie cu ăsta, părea un mare lord. Să iau poziţie de drepţi?  Şi dacă nu-i nimeni în birou, ce crezi c-o să mă apuc să fur? O să-ţi fur posterul cu Madona de colo, de pe perete? Cum adică cum am intrat? Am zburat!

– Nu-ţi permit! Auzi, bă, cetăţene, nu-ţi permit! Trebuie să intri însoţit de organ! – sări conţopistul în picioare.

– Uite, am venit neînsoţit de organ…  Ce-o să faci acum? O să mă împuşti?!… Băi … tot miliţieni aţi rămas, bă! Degeaba v-au şcolit, degeaba bani cheltuiţi, voi tot aia faceţi. Aşa se lucrează într-o instituţie publică? Asta numeşti tu instituţie publică? Aşa ţi se pare că eşti unul care lucrează într-o instituţie publică?

Intimidat de tirada lui Cristian şi mai ales de lexicul acestuia, Mustăţică se făcu că-şi adună un dosar de pe birou. Cu gândul s-o şteargă să-şi potolească nervii, pentru că lucrurile păreau să evolueze rău. Mintea lui lucra febril. ”S-a auzit că vine inspecţie… Aşa zicea Vărzaru…  Dacă ăsta-i un inspector, am belit-o original. Auzi la el, c-am rămas tot miliţieni… Şi că io n-arăt a ofiţer… S-a dus dracu pensia mea, aşa mică cum mi-o face Boc, futu-l în gură şi pe ăsta! Să prinzi infractorul, să ai grijă, când îl prinzi, să vezi dacă nu-i neam cu vreo sculă de pe la judeţ, să faci toate căcaturile pe care procurorii n-au chef să le facă,  pe un salariu de căcat! Şi să mai iei şi palme de la profesoare şi să-ţi dea foc pompierii că le fuţi nevestele! Futu-i închinarea mă-sii de viaţă!” – trânti uşa biroului, o închise cu cheia şi se întoarse să vadă dacă individul care-l enervase atât a ieşit. Spre marea lui uluire, acesta intra senin în biroul chestorului-şef. ”Original am bulit-o!” – rosti Mustăţică şi simţi cum i se ridică părul pe trup, regretând în acel moment că s-a născut, că s-a făcut poliţist, că există şi că nu are vreo boală incurabilă care l-ar scuti de acest sistem din care şi el făcea parte şi pe care nu-l mai putea suporta.

O vorbă

16 Marți feb. 2010

Posted by Gabriela Savitsky in Ion Iliescu, politica

≈ 27 comentarii

Etichete

Ion Iliescu, Ion iliescu renunta la toate functiile, jurnal de scriitor online, politica, politics, PSD, relatari fanteziste

Când eram mică-mică și făceam o mare drăcie cum ar fi:

să scot jăratec din sobă și să-l pun pe preșurile țesute de mama, să văd mai bine roșul acela fascinant, să mâzgălesc cu smoală pereții văruiți proaspăt ai casei, să dau drumul cloștilor cu pui cu tot în grădina de zarzavat, să mă urc iarna pe coama acoperișului casei unde era culmea troianului și să-mi dau drumul de-acolo, de pe vârful acoperișului de șiță, să spăl cu săpun puișorii abia ieșiți din găoace și să-i întind la uscat pe sârmă cu clame de rufe, să închid pisica sub covată câte-o zi întreagă,

frații mei mai mari rosteau uitându-se, cu sprâncenele ridicate și ochii măriți la mine, următoarea vorbă: Te-ai căcat la semnal!

Asta însemna că o să iau o groaznică de bătaie.

Asta a făcut PSD-ul (care tinde să devină pesedic) astăzi, când Ion Iliescu a anunțat că se retrage din toate funcțiile de partid.

S-a căcat la semnal!

Dacă întemeietorul și esența acestui partid se retrage, vor rămâne să se uite ca proasta la brânză. Pentru că grosul simpatizanților și votanților se va volatiliza. Ion Iliescu nu este doar un simbol al Stângii, este, el însuși, un simbol.

Notă: Cum am primit la Spam tot felul de psihanalizări ale eventualelor gesturi ale copilăriei, mă văd nevoită să vă spun că trei sferturi din ceea ce scriu este literatură. N-am manifestat niciodată cruzime împotriva animalelor când eram copil. Pisicile-mi sunt foarte, foarte dragi; de multe ori, îmi păstram în buzunare bucăți de mâncare, eram în stare și să fur din cămară ca să hrănesc pisicile. Aveam însă în vecini un copil care a legat o pisică pe calea ferată – a și ajuns în închisoare mai târziu. Și cum să speli un pui atât de gingaș și de mic? Dar, în fine, pe unii atâta-i duce mintea. Neutrino, ai auzit de fausse memoire?

Pe Semenic

16 Marți feb. 2010

Posted by Gabriela Savitsky in Art, fantezii literare, literatura, viata asa cum e

≈ 14 comentarii

Etichete

basescu, Craiasa Zapezii, Dochia, jurnal de scriitor online, Lietaratura, Life, literatura, Mircea Geoana, Partia Goznuta, Prietenii Muntilor, PSD, relatari fanteziste, schi, Semenic, statui de gheata, Valentine s Day, viata asa cum e

Am urcat  în weekend pe o vreme de câine pe Semenic, să luăm feciorașul de la cursul de inițiere în tainele muntelui și schiatului.

Pe culme, îți tragi sufletul și îți faci curaj măsurând cam câtă energie îți trebuie să ajungi la cabana „Prietenilor Munților”.

Drept este c-aș fi stat și eu pe munte mai mult. Muntele mi-a fost întotdeauna drag și pentru că am crescut măsurându-mă și jinduind la Obcinele din zare.

Cum puterile mele fizice sunt mai mult decât limitate, singurul efort nepedepsit rămâne cel al imaginației. Practicând fantezia ca un domn al unui imperiu nesfârșit, pot să închipui orice, pot să mișc orice, pot însufleți și face să dispară. Acolo, pe creasta Semenicului, printr-o clipire de pleoape îngreunate de zăpadă, mijind ochii doar cât să zăresc unde pun următorul pas al bocancului, mi-a încolțit o idee năstrușnică.

Ca o zeitate atotputernică, am construit cu ochii și am aliniat pe șiruri compania pe care mi-aș fi dorit-o să fie acolo, să trăiască prin toți porii splendoarea, pericolul, nenumitul mister al muntelui înzăpezit. Fie ca să-i văd cum le clănțănesc dinții din pricina palelor șfichiuitoare de vânt amestecat cu o zăpadă ubicuă ce-ți intră în cele mai ascunse colțișoare. Fie ca și ei să se bucure și să înțeleagă trăind această experiență ce nu poate fi povestită.

Dintre crengile pomădate ale brazilor, iese în luminiș fluturându-și barba în care-s încâlcite frunze, bețigașe, flori uscate iar în valurile părului coliliu ce-i acoperă spatele și umerii țivlește înspăimântată o bufniță – o făptură pe care cu greu o recunosc. Cum stă în calea viforului, zăpada minusculă sparge clipocind spuma berii nefiltrate din cana de gheață pe care-o ține-n mână. Înainte să se transforme în stană de gheață, reușește să bâiguie abia audibil: ”Futu-i!”

De după un pâlc de brazi care par de la distanță compacți, sare în mijlocul pârtiei cu răcnet războinic, ținând în dreapta un paloș uriaș fluturând în vântul bezmetic, o alcătuire ce pare soldat roman după armură, coif și sandale.

”Nu i-o fi fiind frig, cu picioarele-n sandale romane?” mă zgribulesc de fiorul ce-mi traversează trupul ascuns precum miezul cepei în treizeci și trei de foi.

– Să construim o lume dreaptă și echitabilă! – strigă făptura războinică. Mircea, fă-te că nu mai candidezi, măi boule, tu-ți răscrucea și paștele mătii! – mai apucă să zică și rămâne împietrită, cu paloșul ridicat deasupra capului o superbă personificare a rebeliunii.

”Oare cine o fi?” – apuc să mă întreb și abia reușesc să mă dau la o parte din fața unei apariții impetuoase ce coboară pe schiurile închipuite din două săgeți uriașe cu vârfurile strâmbate în sus. ”Crin, Crin, ești cel mai velin!” strigă coborâtorul pe care îl zăresc prin trombele de zăpadă o clipă. ”Mai benign, măi, e o rimă înfundată…” – replic eu, în fular și mă scotocesc prin buzunare după mănuși; deja mi-au înghețat buricele degetelor.

Nu apuc să-mi împing bine mănușa pe mâna dreaptă și ceva moale, parfumat și pufos mă cuprinde și mă trântește-ntr-un troian. ”Chiar așa de nevolnică oi fi, și vântul mă doboară… Ar trebui să-l ascult pe …” – nu mai apuc să-mi duc gândul dojenitor până la capăt, un glas clinchetit ca un clopoțel mă întrerupe:

– Ceau! Ai zis că-mi scrii un mail și îmi spui ce anume îți place. Nu-ți reproșez nimic, doar îți reamintesc. E drept, atunci era toamnă. Dau din mâini și din picioare speriată să ies din troianul vorbitor. Când colo, dau cu ochii de o fată subțirică și mlădie, cu ochi galeși și zâmbet inimitabil.

– Tu ești Dochia? Aia … știi tu… Cu oile și cu Dacia – îngaim eu pierită și speriată că mreaja propriilor fantasme mi-a strâmbat mințile.

– Oi nu am, dar pot să fac un lănțișor din lână, uite, mi-ai dat o idee! Acum, de Mărțișor, din lână albă și roșie, aia roșie o vopsesc natural cu fiertură de coji de ceapă roșie … – sporovăiește entuziasmată făptura, în timp ce ochii mei se măresc direct proporțional cu entuziasmul ei. Și, mărțișorul, din boabe de căline scufundate-n…

– Da’ de ce din lână? Poți să faci și din gheață, dacă tot …

Nu apuc să-mi termin expozeul care are rostul de a-mi da răgazul necesar să scotocesc prin mintea mea înghețată ca să aflu cine-i ființa aceasta atât de colocvială, în timp ce-mi scrutez încruntată sinapsele, ea se și transformă într-un buchet uriaș de mărgăritărele parfumate. Parcă, de după ghiocurile mici, delicate, se zăresc doi ochi jucăuși și veseli.

”Of!!! Cine m-a pus să mă joc de-a Crăiasa Zăpezii?… Uite, am umplut pârtia de statui… Și te pomenești că mi s-a făcut și inima de gheață” mă bosumflu eu și mai fac câțiva pași căzniți, măsurând din ochi cât mai am de parcurs și căutând să aflu, cu toate simțurile, bătăile ritmate și năvalnice ale inimii proprii. Se aud și nu se aud. O iau la goană prin nămeți fără să mai urmez cărarea cu gândul că efortul va face inima să bată încât să o aud. Se aude doar șuierul vântului și un răcnet care cutremură zările: I hate Valentin’s Day! I love Ballantine’ Day! Every da-ay!!!

„I-auzi-l și pe Băsescu! A venit să otrăvească și aerul Semenicului! Bată-te piatra și mânia lui Hristos să te bată! ” – trresar gâfâind și simțind pulsul accelerându-se. „Unde naiba ești? Ă-ă-u-u-u-ă!!!…” – strig, în speranța să declanșez o avalanșă care să-l îngroape pe nemernic. „Stai că pot să-l încremenesc!” – îmi amintesc și mă întorc după sursa strigătului. Pe munte, ecourile sunt înșelătoare, astfel că nu reușesc să-l localizez.

”Și-o fi adus și farfuza… S-o nemurim pe farfuză… ia să vedem pe unde e…”

– Să n-o îngheți lângă mine că-mi strică gustul la Chimay, când s-o desprimăvăra! – răcnește statuia de sub poala pădurii, cea cu pletele încâlcite și înțesate de frunze.

– N-o mai căuta că-i la Gura Humorului – îmi șoptește o voce complice. Deja se dezgheață. Țâțele i s-au fleșcăit, burta i-a căzut… I se vede și celulita…

”Brrr! … Uecs!„ – alung cu o scuturătură imaginea diformă pe care mi-o și închipui. ”Și beizadela?” – nu-mi pot frâna curiozitatea. ”Elencu tatii…”

– A a rămas fără buze. I s-au scurs în noroi.

– Ce statui rele! … – mă gândesc și, ridicând ochii, îmi dau seama c-am ajuns în ușa cabanei. M-am jucat destul. Să revenim la realitate.

 

Experiențe etno-botanice

15 Luni feb. 2010

Posted by Gabriela Savitsky in Uncategorized

≈ 31 comentarii

Lunea e o zi care ar putea foarte bine să fie trecută în calendar cu litere moi, curgătoare. E o zi în care degeaba calci ambreiajul și turezi accelerația, scânteia nu se produce și pace. Cu o furie pe care-o simt tremurând și umplându-mi sternul după ce am citit ce-am citit, furie ce se continuă subțiindu-se și închegându-se în ideea de a întemeia un partid eminamente de Stânga, mă gândesc ce să fac azi, când nici iarba nu crește. Ba! Iarba crește, și încă ce iarbă! N-aș fi știut de ea până la primăvară când colțul ei îndrăzneț ar fi umplut curtea de la Zoro și mai ales straturile de flori și de legume. Habar n-aș fi avut că pungile de hârtie maronie (căcănie, o numeam noi, copiii) din cuhnia bunicii, pungi etichetate cu etichete de școală, albe cu bordură (nu de marmură videană, bre) albastră, pe care bunica desena niște litere cârlionțate vor fi astăzi la așa o mare căutare și promovare.

Astfel, comicele ”coaiele popii” (niște sfere verzulii cu vinișoare albe) culese din poiană dimpreună cu ”coada șoricelului” cea amirosind amar, stăteau fără să pată vreo sminteală alături de florile de tei culese în mai, flori cu care mama alunga insomia și cred că ADHD-ul de care sufeream, mama zicând că-i mâncărici în … tr-o zonă de a cărei adresare ați auzit și voi.

Vara, în vacanțele minunat de lungi și de cuprinse în cer, când mergeam pe câmp cu vacile, prin miriștea de după secerișul orzului, secarei și grâului, când ne făceam cazemate și tuneluri în gireada de paie, mâncam mac până ne ustura gâtul. Macul era cultivat la vreun kilometru distanță de ultima casă, pe coasta dealului Osoi. Florile erau unele cu petale violete (ce fatalitate a acestei culori!) cu pale de roz, mari și atât de fragile încât ne era teamă să le atingem. Măciuliile erau mari cât un pumn de copil iar furatul lor era o adevărată aventură. Lanul de maci la marginea căruia, pe hat, pășteau impasibile văcuțele noastre, era păzit de un jitar. Jitarul era spaima cartierului nostru de periferie – o mahala savuroasă unde toată lumea știa ce face toată lumea și nimic nu rămânea ascuns. Jitarul umbla călare pe un cal șarg iar din pricina câinoșeniei lui, îl porecliserăm Attila. Attila ne urmărea călare prin miriștea ce ne sfâșia picioarele desculțe înțepându-ne cu miliarde de ace. Înțepăturile le resimțeam abia când ajungeam în lăstărișul des al răchiților de pe marginea Topliței; acolo Attila nu ne ajungea. Ajungeau până la noi doar sudălmile lui înfundate, care nouă ni se păreau într-o înfricoșătoare limbă necunoscută. Înciudat, se îndepărta pe calul lui ca o piersică necoaptă iar noi, cu fețele îmbujorate și cu ochii sticliți, desfăceam căpăcelele măciuliilor și ni le răsturnam în gură, mestecând apoi granulele minuscule de-un cenușiu metalic din care ieșea un lapte parfumat și păstos.

Spre toamnă, când urma să înceapă școala și nu mai era chip să ieși cu picioarele desculțe pe câmp, scoateam cartofi din loturile ”colectivului”, făceam foc de paie și vreascuri aduse din pădurice, îi coceam și-i mâncam acolo cu tot cu coaja de tăciune, în jurul focului. Furam bostani de prin grădinile oamenilor, îi scobeam, îi ciopleam și pe înnoptate, cu capete de lumânări  șterpelite de-acasă, în taină, umpleam câmpul de fețe galbene înfricoșătoare. Dovlecii erau și felinare și măști, iar sâmburii lor gustoși, prăjiți pe o tablă găsită cine știe pe unde, presărați cu sare, erau un deliciu desăvârșit. Tot cam în timpul acesta se cocea și cânepa crescută la marginea țarinei. Nu știam că oamenii o semănau pentru că aducea  protecție culturilor, nu se apropia niciun gândac de Colorado și nicio molie de cartofii, porumbul sau sfecla lor. Nouă ne erau dragi boatele de cânepă pentru că, aruncate peste jăratec, ardeau cu jerbe de scântei, într-o feerie pe care doar artificiile de Crăciun o mai închipuiau. Până apăreau părinții cu alte boate, de data aceasta veritabile, de alun sau liliac, săream peste foc prin fumul scânteietor, luminați de-o bucurie de care nici nu ne mai putem aminti cum se cuvine astăzi. Nu mai adaug aici țigările răsucite din ziarul Scânteia, în care îndesam frunze de nuc zdrobite și mătase de porumb uscată. Cei mari ne puneam să le fumăm ca într-un act inițiatic. Dacă nu ne înroșeam ochii și nu ne ieșea sufletul de la cele cinci fumuri ritualice, nu intram la Rațele și Vânătorii, nici la Lapte gros, nici la Iepuraș la mama-n poală, nici în echipele de fotbal și nici în trupele de Hoți și Vardiști.

Cu o copilărie jucând în apele tremurătoare ale focului magic, împresurați de toate plantele pe care ni le dă pământul pentru lecuire, înțelepțire și sănătoasă creștere, aflu astăzi că jocul portocaliu al unor alte combinații de plante, așa-numite etno-botanice, agreate de președintele însuși prin trompețica bosumflată artificial a beizadelei, a devenit moara în care se distruge vigoarea nației române. Să facem un foc șamanic și, utilizând datura, peiota si Psilocybe, să căutăm în viziunile invocate, calea de a strivi capul năpârcilor ucigașe care guvernează acum peste poporul nostru.

O zi din viața mea

03 Miercuri feb. 2010

Posted by Gabriela Savitsky in amintiri, Art, Design, deviantart, fantezii literare, History, leapsa, literatura, Uncategorized, viata asa cum e

≈ 55 comentarii

Etichete

Alexei Mîșkin, binele si raul, casa bunicilor, Culture, Idiotul, James Joyce, jurnal de scriitor online, Life, literatura, Nastasia Filipovna, o zi traita in vis, Printl Miskin, relatari fanteziste, viata asa cum e, vis

Am primit ieri o leapșă. Deși nu agreez din cale-afară acest mod de a obliga pe cineva să scrie, iar atunci când am sarcini precise, mă simt datoare să le onorez, i-am dat curs. Și pentru că m-am gândit de multe ori la această temă literară.

Iarna e una firavă și capricioasă. Televizorul s-a lungit, s-a lățit, s-a curbat și se scălâmbăie isteric doar-doar i-om arunca vreo privire interesată. Filomela Pizdrinț, personajul meu căruia abia am reușit să-i arunc câteva tușe fugare, mă privește mustrătoare din oglinda furnirului. După ștraifurile de sticlă mată ale vitrinei, se zărește silueta curbată a unui bărbat. Stă atârnat pe marginea unui pat de infirmierie, căzut în propria neputință, cu toate oasele prelingându-se într-o nișă a destinului, într-o gaură căreia nu i se zărește fundul. Ridică bărbia și mă privește pieziș, preț de o miime de secundă, cu un reproș negru: ”Ai de gând să mă abandonezi aici, mult?” – mormăie și își reia poziția mută și ostilă. E Aristotel Pizdrinț. Știu cine e, eu l-am creat, în joacă. Când a început să se scrie singur, să se construiască și să devină din personaj o făptură semireală, m-am speriat. Nu am mai știut cine e stăpânul, cine pe cine scrie. Eu sunt cel ce scrie sau personajul e cel ce se scrie pe sine? Între orgoliu auctorial și frica de propriile fantasme, am închis personajele – am gândit eu – cu o mie de chei în străfundul nonexistenței. Aproape când să mă trezesc, când cred că intru în existența mea anostă, personajele îmi sar în față din cele mai neașteptate unghere. Sunt un Ivan Denisovici iar prețul libertății mele este această carte care mă așteptă scrisă undeva în rețeaua energetică a Universului, iar tot ce trebuie să fac este să o transcriu. Filomela vine noaptea în visele mele, îi zăresc silueta subțire, în cămașa de noapte albă de tifon, cu gulerul rotunjit și bordat de dantelă rozalie, stropită cu flori de mușețel cuminți. Stă cuminte, imobilă, la fel ca florile de pe cămașă. Mă privește rugătoare, cu un vag reproș senin, de după gardul de lemn al casei bunicilor mei. O casă căreia îi adulmec și acum în amintire mirosurile. Miros de nucă, de lapte fiert, de mușețel și iasomie. Mirosul florilor de cireș amețind văzduhul și aurind solzii de draniță de pe acoperiș și de pe casă. Dacă există un loc din univers unde m-aș putea odihni, unde toate zbaterile minții și voinței mele ar înceta, acela ar fi podul casei bunicilor mei. Din nefericire, acel pod minunat, mirosind a praf de soare, a stroh și a lemn înțelept și tăcut există doar în amintirile din visul meu, mereu același. În fiecare noapte adorm pentru că trebuie să ajung la casa bunicilor. Să mă apropii din capătul tolocii Jalcăului, s-o văd de departe strălucind în soare ca un palat de cleștar. Să pășesc ca pe aburi pe marginea drumului și speriind broscuțele care sar una câte una în șanțul de pe margine, ascunzându-se în lintița ce se leagănă peste apa verzuie. Să trec podețul din fața casei și să împing poarta din scânduri de lemn înnegrite de ploaie și scorojite de soare. Poarta scârțâie prelung de parcă ar face trecerea dintre două lumi. Dincolo de ea, mă așteaptă cireșul. E încremenit în înflorire de zeci de ani. Urc lespezile uriașe și ajung la ușă. Ușa miroase a soare și așteptare. Apăs pe coarba ce-mi întâmpină palma cu răceala ei de fier. Are, la extremitate, un cap de șarpe. De când mă știu, am evitat să-l ating, deși ușa s-ar deschide mai ușor, dacă aș apăsa pe bumbul cu un ochi imobil și viclean care mă țintește. Intru, podelele din coridor miros înțepător a gaz. Deasupra, oblonul de la pod e dat într-o parte și un turn de lumină albicioasă în care joacă miliarde de particule minuscule, coboară pieziș din lucarnă și se scurge într-o băltoacă blonzie pe podelele de lemn geluit. Pășesc în interiorul cilindrului de lumină, cu un vag sentiment de teamă amestecată cu certitudinea că aici, în acest loc sacru, nu mi se poate întâmpla nimic rău.

Brusc, timpul se dilată ca o gumă de mestecat pe care-o întinde un copil. Casa bunicilor a dispărut, turnul de lumină s-a închis. Sunt la mii de ani lumină de pământ. Sunt o particulă nenumită și tai cu o viteză ce nu poate fi descrisă, vagul întuneric din univers. Sunt o particulă cu un singur gând: acela de a-și păstra conștiința că există, trează.

Sunt Leopold Bloom și fiecare frântură a unei secunde se rotește ca un caleidoscop. Pe suprafața cilindrului se desfășoară viețile celor din jur, viețile altora, necunoscute, gesturi și vorbe pe care nu le-am auzit niciodată, chipuri pe care nu le cunosc. Și unele pe care le cunosc. Într-un colț, înveșmântat ca de bal, prințul Mîșkin îmi zâmbește complice. Zâmbetul lui îmi induce – nu știu de ce – o bruscă enervare. Dau un bobârnac caleidoscopului. O făptură care mi-e foarte dragă și pe care credeam c-o cunosc, stă pe un munte, al cincilea dintr-un șir de șapte. Îmbrăcat într-un strai alb strălucitor, ține în mâini două globuri de energie vibrantă. Unul este întunecat precum hăul cel negru, străbătut de vinișoare indigo, celălalt limpede, dintr-o pufoasă ceață lăptoasă, cu inserturi aurii. Mă întreabă din ochi pe care îl vreau. E în stare să mi-l ofere, îmi dau seama că nu glumește. Sunt îngrozită. ”Ce alegi?” – mă urmărește glasul, în auzul meu din vis. O rup la fugă cu o spaimă ce nu poate fi descrisă. Nimănui nu-i e ușor să aleagă. Nici măcar ca ipoteză. Atunci când ești pus în chiar fața faptului de a alege, oare ar trebui s-o faci? Înot prin apele somnului cu o disperare de moarte. Vreau să ajung cât mai repede la liman. Sfâșii pânzele, dărâm munți de pietroaie, mâinile și picioarele îmi sângereză. Inima mi s-a urcat în gât luând-o înaintea trupului greoi și inconștient. Sar din pat și dărâm ușile până la chiuvetă. Îmi cufund fața în apa din palme, de câteva ori. Mă ridic și arunc o privire buimacă în oglindă. În stânga și în dreapta mea, deasupra umerilor cam la un stat de palmă, oglinda ține în niște mâini imaginare, două globuri.

Cu sadism, livrez această leapșă companionilor mei de bloggereală, care mă trag afară de picioare din existența mea care se petrece 90% între vis și trezvie și mă obligă să scriu. Respectiv, fetei din începutul blogrollului, serioasă, cinică și vai! atât de romantică, în fond, războinicei atât de tinere și de neînfricate încât mi se face frică să mă gândesc la felul în care evoluează, îndeobște, revoluționarii,  Novicelui și inițiatului – în același timp -, cu nume predestinat, scriitorului de strajă la debutul zilelor agresive,  delicatei și excelentei observatoare care pare să plutească la suprafața realului,  expertei în PA-uri inaccesibile și transparente precum boabele de cleștar și reginei Ținutului Mărgelelor vii.

Nu i-ar strica nici Făpturicii un șfunc.

Cine e mai pinguin?

01 Luni feb. 2010

Posted by Gabriela Savitsky in Entertainment, Music, muzica, politica

≈ 26 comentarii

Etichete

basescu, berceanu, Blaga, boc, Culture, oprea, pinguinul boc, politica, România trezeşte-te!, Tara Pinguinilor, udrea

Comentarii recente

Lucia la Revedere
Lucia la Revedere
Robert Turcescu si S… la Realităţi
Madi si Onu Blog - s… la Sfântul Ioan
Wikileaks, adevărate… la Vicki – Lilick’s…
In interesul superio… la Revedere
Cand incepem sa inte… la Revedere
S-a aprobat reabilit… la Revedere
112 nu inseamna Big… la Revedere

Înscrie-te! Scrie!

Blogroll

  • -X-
  • Achilianu
  • Adrian Barbat
  • Adrian Voicu
  • Alex Mazilu
  • Alexandra Celmare
  • Alexandra Cenuşă
  • Alice Drogoreanu
  • Almanahe
  • Ana Pauper
  • Ana Vero
  • Ana Veronica
  • Anamaria Deleanu
  • Andra Pavel
  • Arca lui Goe
  • Atitudini
  • Augustin Rădescu
  • Basescul
  • Bogdan Onin
  • Caius
  • Calin Hera
  • Cati Lupascu
  • Cella
  • Ciocolata cu piper
  • Ciprian Drăghici
  • Confucius
  • Corina Cretu
  • Cosmin Ştefănescu
  • Costin Comba
  • Crina Dunca
  • Cristian Dima
  • Cu Elisa
  • Cum va place
  • Cuvanta
  • Călător prin interstiţii
  • Cărţi Dragi
  • Daurel
  • Deca(b)logul Muschetarilor
  • Depresium
  • Diana Alzner
  • Digodana
  • Dispecerita
  • Diverse diversificate
  • Dumitru Agachi
  • ECHILIBRU
  • Ela Roseni
  • Elena Agachi
  • Filumenie
  • Flavius Obeadă
  • Foaie pentru minte
  • G1b2i3
  • Gabi Rus
  • Gabi Ursu
  • Gazeta de perete
  • George Gross
  • George Serban
  • Geotax
  • Gheorghe Constantin
  • Gigi Rusu
  • Globu Sondator
  • Hanul Muschetarilor
  • Haritina
  • Ilarie
  • In colţ de lume
  • Inelul lui Gyges
  • Inner space journal
  • Innuenda
  • Ioan Avram
  • Ioan Usca
  • Ioan Usca – Teologie
  • Ion Dascalu
  • Ionuţ Vulpescu
  • Isabelle Lorelai
  • Istoria Banatului
  • Jeremiah
  • Lady Actinidia
  • Lady of Cristal
  • Lecturi recenzate
  • Liana Toma
  • Librăria Semn de Carte – Reşiţa
  • Lilick Auftakt
  • Link Ping
  • Loredana Milu
  • Lucia Verona
  • Madi
  • Mami Nineta
  • Mana Ciutacu
  • Marcus
  • Maria Barbu
  • Mihaella First
  • Mika
  • Mikael Eon
  • Mioara Mitrea
  • Mirela Pete
  • Motanul Incaltat
  • N. Răducanu
  • Nea Costache
  • Nicolae Raducanu&Co
  • Nicu Scutaru
  • No basescu day
  • Noapte buna copii
  • Nu fi ca mine
  • Oana Stoica Mujea
  • Octavia Sandu
  • Onu Solitaire
  • Papillon – Rose Jaune
  • Parfum de vis
  • Paul G. Sandu
  • Pescăruşul Argintiu
  • Ratzone
  • Raza mea de soare
  • Razvan R.C.
  • Roxana Iordache
  • Schtiel
  • Sectorul Şase
  • SemneBune
  • Sifilica Blenorel
  • Simion Cristian
  • Simon
  • Simona Ionescu
  • Spune nu drogurilor
  • Suntem îngeri
  • Teo Negură
  • Thanks România
  • Theodora Marinescu
  • Usa din spate
  • Valeriu Costin – Dungha
  • Vis si realitate
  • Voglia din cucinare
  • WordPress.com
  • WordPress.org
  • Zinnaida

De citit

  • 2 Blackjack
  • ABC
  • Adrian Năstase
  • Antiiluzii
  • Ceaşca de Cultură
  • Corect Politics
  • DC News
  • DISSONANCE
  • Dominique Iordache
  • Gândeşte
  • Inpolitics
  • Iosif Buble
  • Radu Tudor
  • Realpolitik
  • România nudă
  • Savatie Baştovoi
  • Varujan Vosganian
  • Victor Ciutacu
  • Vocea Rusiei
  • Zeitgeist Romania

Descoperiri recente

  • Cu capul în nori
  • Ioan Alexandru

Rusia. Azi

  • Russia Today
  • Vladimir Putin

RSS Gabriela Savitsky

  • Revedere 07/19/2016
  • Un soi de replică la un simulacru de analiză politică 07/26/2015

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Spam blocat

72.726 de comentarii spam blocate de Akismet

RSS SemneBune.ro

  • Carne – o nouă premieră la Teatrul Arte dell’Anima
  • „Oedip Rege” de Sofocle, montat de Declan Donnellan și Nick Ormerod

Meta

  • Înregistrare
  • Autentificare
  • Flux intrări
  • Flux comentarii
  • WordPress.com

Pagini

  • Cu subiectivism…
    • Cartea de dragoste
    • Cartea de sidef

Page Rank blog

Free Page Rank Tool
wordpress blog stats

View My Stats

Arhive

februarie 2010
L M M J V S D
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
« ian.   mart. »

Blogroll

  • -X-
  • Achilianu
  • Adrian Barbat
  • Adrian Voicu
  • Alex Mazilu
  • Alexandra Celmare
  • Alexandra Cenuşă
  • Alice Drogoreanu
  • Almanahe
  • Ana Pauper
  • Ana Vero
  • Ana Veronica
  • Anamaria Deleanu
  • Andra Pavel
  • Arca lui Goe
  • Atitudini
  • Augustin Rădescu
  • Basescul
  • Bogdan Onin
  • Caius
  • Calin Hera
  • Cati Lupascu
  • Cella
  • Ciocolata cu piper
  • Ciprian Drăghici
  • Confucius
  • Corina Cretu
  • Cosmin Ştefănescu
  • Costin Comba
  • Crina Dunca
  • Cristian Dima
  • Cu Elisa
  • Cum va place
  • Cuvanta
  • Călător prin interstiţii
  • Cărţi Dragi
  • Daurel
  • Deca(b)logul Muschetarilor
  • Depresium
  • Diana Alzner
  • Digodana
  • Dispecerita
  • Diverse diversificate
  • Dumitru Agachi
  • ECHILIBRU
  • Ela Roseni
  • Elena Agachi
  • Filumenie
  • Flavius Obeadă
  • Foaie pentru minte
  • G1b2i3
  • Gabi Rus
  • Gabi Ursu
  • Gazeta de perete
  • George Gross
  • George Serban
  • Geotax
  • Gheorghe Constantin
  • Gigi Rusu
  • Globu Sondator
  • Hanul Muschetarilor
  • Haritina
  • Ilarie
  • In colţ de lume
  • Inelul lui Gyges
  • Inner space journal
  • Innuenda
  • Ioan Avram
  • Ioan Usca
  • Ioan Usca – Teologie
  • Ion Dascalu
  • Ionuţ Vulpescu
  • Isabelle Lorelai
  • Istoria Banatului
  • Jeremiah
  • Lady Actinidia
  • Lady of Cristal
  • Lecturi recenzate
  • Liana Toma
  • Librăria Semn de Carte – Reşiţa
  • Lilick Auftakt
  • Link Ping
  • Loredana Milu
  • Lucia Verona
  • Madi
  • Mami Nineta
  • Mana Ciutacu
  • Marcus
  • Maria Barbu
  • Mihaella First
  • Mika
  • Mikael Eon
  • Mioara Mitrea
  • Mirela Pete
  • Motanul Incaltat
  • N. Răducanu
  • Nea Costache
  • Nicolae Raducanu&Co
  • Nicu Scutaru
  • No basescu day
  • Noapte buna copii
  • Nu fi ca mine
  • Oana Stoica Mujea
  • Octavia Sandu
  • Onu Solitaire
  • Papillon – Rose Jaune
  • Parfum de vis
  • Paul G. Sandu
  • Pescăruşul Argintiu
  • Ratzone
  • Raza mea de soare
  • Razvan R.C.
  • Roxana Iordache
  • Schtiel
  • Sectorul Şase
  • SemneBune
  • Sifilica Blenorel
  • Simion Cristian
  • Simon
  • Simona Ionescu
  • Spune nu drogurilor
  • Suntem îngeri
  • Teo Negură
  • Thanks România
  • Theodora Marinescu
  • Usa din spate
  • Valeriu Costin – Dungha
  • Vis si realitate
  • Voglia din cucinare
  • WordPress.com
  • WordPress.org
  • Zinnaida

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Tema: Chateau de Ignacio Ricci.

  • Urmărește Urmăresc
    • Gabriela Savitsky
    • Alătură-te altor 408 urmăritori
    • Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
    • Gabriela Savitsky
    • Personalizare
    • Urmărește Urmăresc
    • Înregistrare
    • Autentificare
    • Raportează acest conținut
    • Vezi site-ul în Cititor
    • Administrează abonamente
    • Restrânge această bară
 

Încarc comentariile...