Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , ,

Am urcat  în weekend pe o vreme de câine pe Semenic, să luăm feciorașul de la cursul de inițiere în tainele muntelui și schiatului.

Pe culme, îți tragi sufletul și îți faci curaj măsurând cam câtă energie îți trebuie să ajungi la cabana „Prietenilor Munților”.

Drept este c-aș fi stat și eu pe munte mai mult. Muntele mi-a fost întotdeauna drag și pentru că am crescut măsurându-mă și jinduind la Obcinele din zare.

Cum puterile mele fizice sunt mai mult decât limitate, singurul efort nepedepsit rămâne cel al imaginației. Practicând fantezia ca un domn al unui imperiu nesfârșit, pot să închipui orice, pot să mișc orice, pot însufleți și face să dispară. Acolo, pe creasta Semenicului, printr-o clipire de pleoape îngreunate de zăpadă, mijind ochii doar cât să zăresc unde pun următorul pas al bocancului, mi-a încolțit o idee năstrușnică.

Ca o zeitate atotputernică, am construit cu ochii și am aliniat pe șiruri compania pe care mi-aș fi dorit-o să fie acolo, să trăiască prin toți porii splendoarea, pericolul, nenumitul mister al muntelui înzăpezit. Fie ca să-i văd cum le clănțănesc dinții din pricina palelor șfichiuitoare de vânt amestecat cu o zăpadă ubicuă ce-ți intră în cele mai ascunse colțișoare. Fie ca și ei să se bucure și să înțeleagă trăind această experiență ce nu poate fi povestită.

Dintre crengile pomădate ale brazilor, iese în luminiș fluturându-și barba în care-s încâlcite frunze, bețigașe, flori uscate iar în valurile părului coliliu ce-i acoperă spatele și umerii țivlește înspăimântată o bufniță – o făptură pe care cu greu o recunosc. Cum stă în calea viforului, zăpada minusculă sparge clipocind spuma berii nefiltrate din cana de gheață pe care-o ține-n mână. Înainte să se transforme în stană de gheață, reușește să bâiguie abia audibil: ”Futu-i!”

De după un pâlc de brazi care par de la distanță compacți, sare în mijlocul pârtiei cu răcnet războinic, ținând în dreapta un paloș uriaș fluturând în vântul bezmetic, o alcătuire ce pare soldat roman după armură, coif și sandale.

”Nu i-o fi fiind frig, cu picioarele-n sandale romane?” mă zgribulesc de fiorul ce-mi traversează trupul ascuns precum miezul cepei în treizeci și trei de foi.

Să construim o lume dreaptă și echitabilă! – strigă făptura războinică. Mircea, fă-te că nu mai candidezi, măi boule, tu-ți răscrucea și paștele mătii! – mai apucă să zică și rămâne împietrită, cu paloșul ridicat deasupra capului o superbă personificare a rebeliunii.

”Oare cine o fi?” – apuc să mă întreb și abia reușesc să mă dau la o parte din fața unei apariții impetuoase ce coboară pe schiurile închipuite din două săgeți uriașe cu vârfurile strâmbate în sus. ”Crin, Crin, ești cel mai velin!” strigă coborâtorul pe care îl zăresc prin trombele de zăpadă o clipă. ”Mai benign, măi, e o rimă înfundată…” – replic eu, în fular și mă scotocesc prin buzunare după mănuși; deja mi-au înghețat buricele degetelor.

Nu apuc să-mi împing bine mănușa pe mâna dreaptă și ceva moale, parfumat și pufos mă cuprinde și mă trântește-ntr-un troian. ”Chiar așa de nevolnică oi fi, și vântul mă doboară… Ar trebui să-l ascult pe …” – nu mai apuc să-mi duc gândul dojenitor până la capăt, un glas clinchetit ca un clopoțel mă întrerupe:

– Ceau! Ai zis că-mi scrii un mail și îmi spui ce anume îți place. Nu-ți reproșez nimic, doar îți reamintesc. E drept, atunci era toamnă. Dau din mâini și din picioare speriată să ies din troianul vorbitor. Când colo, dau cu ochii de o fată subțirică și mlădie, cu ochi galeși și zâmbet inimitabil.

– Tu ești Dochia? Aia … știi tu… Cu oile și cu Dacia – îngaim eu pierită și speriată că mreaja propriilor fantasme mi-a strâmbat mințile.

Oi nu am, dar pot să fac un lănțișor din lână, uite, mi-ai dat o idee! Acum, de Mărțișor, din lână albă și roșie, aia roșie o vopsesc natural cu fiertură de coji de ceapă roșie … – sporovăiește entuziasmată făptura, în timp ce ochii mei se măresc direct proporțional cu entuziasmul ei. Și, mărțișorul, din boabe de căline scufundate-n…

– Da’ de ce din lână? Poți să faci și din gheață, dacă tot …

Nu apuc să-mi termin expozeul care are rostul de a-mi da răgazul necesar să scotocesc prin mintea mea înghețată ca să aflu cine-i ființa aceasta atât de colocvială, în timp ce-mi scrutez încruntată sinapsele, ea se și transformă într-un buchet uriaș de mărgăritărele parfumate. Parcă, de după ghiocurile mici, delicate, se zăresc doi ochi jucăuși și veseli.

”Of!!! Cine m-a pus să mă joc de-a Crăiasa Zăpezii?… Uite, am umplut pârtia de statui… Și te pomenești că mi s-a făcut și inima de gheață” mă bosumflu eu și mai fac câțiva pași căzniți, măsurând din ochi cât mai am de parcurs și căutând să aflu, cu toate simțurile, bătăile ritmate și năvalnice ale inimii proprii. Se aud și nu se aud. O iau la goană prin nămeți fără să mai urmez cărarea cu gândul că efortul va face inima să bată încât să o aud. Se aude doar șuierul vântului și un răcnet care cutremură zările: I hate Valentin’s Day! I love Ballantine’ Day! Every da-ay!!!

„I-auzi-l și pe Băsescu! A venit să otrăvească și aerul Semenicului! Bată-te piatra și mânia lui Hristos să te bată! ” – trresar gâfâind și simțind pulsul accelerându-se. „Unde naiba ești? Ă-ă-u-u-u-ă!!!…” – strig, în speranța să declanșez o avalanșă care să-l îngroape pe nemernic. „Stai că pot să-l încremenesc!” – îmi amintesc și mă întorc după sursa strigătului. Pe munte, ecourile sunt înșelătoare, astfel că nu reușesc să-l localizez.

”Și-o fi adus și farfuza… S-o nemurim pe farfuză… ia să vedem pe unde e…”

Să n-o îngheți lângă mine că-mi strică gustul la Chimay, când s-o desprimăvăra! – răcnește statuia de sub poala pădurii, cea cu pletele încâlcite și înțesate de frunze.

– N-o mai căuta că-i la Gura Humorului – îmi șoptește o voce complice. Deja se dezgheață. Țâțele i s-au fleșcăit, burta i-a căzut… I se vede și celulita…

”Brrr! … Uecs!„ – alung cu o scuturătură imaginea diformă pe care mi-o și închipui. ”Și beizadela?” – nu-mi pot frâna curiozitatea. ”Elencu tatii…”

– A a rămas fără buze. I s-au scurs în noroi.

Ce statui rele! … – mă gândesc și, ridicând ochii, îmi dau seama c-am ajuns în ușa cabanei. M-am jucat destul. Să revenim la realitate.

 

Anunțuri