Etichete

, , , , , , , ,

 

Cristian scoase cheia din contact şi coborî din maşină, cu gesturi automate. Sâsâind printre dinţi o melodie pe care-o auzise de dimineaţă la radio şi care-i amintea cumva de adolescenţă – adolescenţă aşa, în general, pentru că nu mai era sigur că el e acela care fusese adolescent. Era o amintire alcătuită din ce-i povestiseră părinţii şi prietenii despre un tânăr cam naiv dar destul de receptiv.

Cu aerul lui boem, urcă lăsându-şi greutatea pe piciorul de pe treapta inferioară, scările Inspectoratului de Poliţiei al judeţului. În urma lui, intră un ins bine legat, bondoc şi tuns numărul 2, la modă, cu nişte ochi mari, de vacă. Insul îl salută probabil confundându-l cu cineva;  îi era necunoscut şi mormăi un contrasalut neutru, cum se întâmplă în atari situaţii. Intră în hol şi dădu să-i spună ceva ofiţerului de serviciu care vorbea absorbit la telefon scobindu-se într-o nară cu capătul unui creion. Văzând că acesta nu catadicseşte să-i acorde atenţie îşi văzu de drum. Urcă alt şir de scări. Intră pe culoar şi se uită pe etichetele lipite pe uşă, etichete pe care erau scrise nişte nume precedate de prescurtarea gradului. Găsi uşa pe care scria numele celui pe care-l căuta. Bătu în uşa urâtă, veche şi  scorojită şi – neprimind niciun răspuns – apăsă clanţa de aluminiu. Încăperea părea goală. De la biroul din dreapta uşii, un individ la vreo 45 de ani, bondocel şi el şi cu o feţişoară pe care mustaţa părea să nu-şi găsescă locul – de parcă i-ar fi desenat-o cineva în joacă – sări ca ars:

– Stai! Cine eşti? Pe cine cauţi? – răcni aruncându-şi privirile în toate părţile ca un animal încolţit.

Cristian stătea stană de piatră în uşă şi nici nu înţelegea,  nici nu putea să-şi explice reacţia nefirească a interlocutorului.

– Sunt un om, nu se vede?  Îl caut pe Vizante, el m-a … Cristian nu reuşi să termine explicaţia, bondocelul cu mustaţă desenată îl întrerupse:

– Cu domnu subinspector Vizante, ai vrut să zici!

Iritat mai mult de colocvialitatea poliţaiului decât de agresivitatea lui, Cristian se mută de pe-un picior pe altul fără să zică nimic, mişcându-şi mâinile în buzunarele gecii – semn pentru el, care obişnuia să se analizeze şi să-şi studieze toate ticurile că se simte inconfortabil şi începe să se enerveze.

– Şi ce stai aşa aici? Şi cum îţi permiţi să intri aşa?  Nu vezi că nu-i nimeni în birou? Şi în primul rând cum ai ajuns aici? Te plimbi aşa ca pe moşia mă-tii? Asta-i instituţie publică! – turui, plin de importanţă bombându-şi pieptul, Mustăţică.

– Şi ce-ar trebui să fac, tovarăşul miliţian? – îl opri Cristian, ameninţător şi sarcastic, iar în minte îi apăru nu se ştie de unde figura plutonierului-major Onici care, prin comparaţie cu ăsta, părea un mare lord. Să iau poziţie de drepţi?  Şi dacă nu-i nimeni în birou, ce crezi c-o să mă apuc să fur? O să-ţi fur posterul cu Madona de colo, de pe perete? Cum adică cum am intrat? Am zburat!

– Nu-ţi permit! Auzi, bă, cetăţene, nu-ţi permit! Trebuie să intri însoţit de organ! – sări conţopistul în picioare.

– Uite, am venit neînsoţit de organ…  Ce-o să faci acum? O să mă împuşti?!… Băi … tot miliţieni aţi rămas, bă! Degeaba v-au şcolit, degeaba bani cheltuiţi, voi tot aia faceţi. Aşa se lucrează într-o instituţie publică? Asta numeşti tu instituţie publică? Aşa ţi se pare că eşti unul care lucrează într-o instituţie publică?

Intimidat de tirada lui Cristian şi mai ales de lexicul acestuia, Mustăţică se făcu că-şi adună un dosar de pe birou. Cu gândul s-o şteargă să-şi potolească nervii, pentru că lucrurile păreau să evolueze rău. Mintea lui lucra febril. ”S-a auzit că vine inspecţie… Aşa zicea Vărzaru…  Dacă ăsta-i un inspector, am belit-o original. Auzi la el, c-am rămas tot miliţieni… Şi că io n-arăt a ofiţer… S-a dus dracu pensia mea, aşa mică cum mi-o face Boc, futu-l în gură şi pe ăsta! Să prinzi infractorul, să ai grijă, când îl prinzi, să vezi dacă nu-i neam cu vreo sculă de pe la judeţ, să faci toate căcaturile pe care procurorii n-au chef să le facă,  pe un salariu de căcat! Şi să mai iei şi palme de la profesoare şi să-ţi dea foc pompierii că le fuţi nevestele! Futu-i închinarea mă-sii de viaţă!” – trânti uşa biroului, o închise cu cheia şi se întoarse să vadă dacă individul care-l enervase atât a ieşit. Spre marea lui uluire, acesta intra senin în biroul chestorului-şef. ”Original am bulit-o!” – rosti Mustăţică şi simţi cum i se ridică părul pe trup, regretând în acel moment că s-a născut, că s-a făcut poliţist, că există şi că nu are vreo boală incurabilă care l-ar scuti de acest sistem din care şi el făcea parte şi pe care nu-l mai putea suporta.

Anunțuri