Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , ,

 

Athanor se învârti o vreme prin sat. Împinse cu piciorul câteva uși ce scârțâiră lugubru din balamalele ruginite, umblă fără țintă prin camerele goale cu pereții jupuiți, sfâșiind cu mâna uriașele pânze de păianjen încărcate de praf. Colindă prin curțile interioare, mai mult dintr-un soi de curiozitate pe care nu și-o putea explica. Nu era nimic de văzut aici și nu înțelegea de ce Alcibiade îl trimisese în acest loc pustiu și înfricoșător. Se așeză pe un bolovan în marginea uliței și se uită în lungul ei. Spera să trimită după el o mașină, să se poată întoarce la civilizația care-i părea acum o imagine mișcată despre care nu știa dacă e adevărată sau e o morgana.

– Măcar o sticlă de apă puteau să-mi mai lase – gemu cu gura încleștată de uscăciune. Nu-i nicio fântână pe-aici… Și să-mi fi luat laptopul cu mine…  Mai intram cu proxy sau cu anonymous pe blogurile preferate, să-i sec la ficați… Măcar că n-are niciun efect. Cică ”monitorizare informatică”, auzi și la Alcibiade! Când el nici nu știe să bage un computer în priză. Și, oricum, n-avem nicio finalitate. Că pe ăștia îi doare-n basca proletară de monitorizările noastre…  Și ce să fac cu laptopul în sahara asta? … Nicio antenă, niciun sistem de comunicație, nici curent… Îmi bag picioarele-n misiunea lor! Abia aștept să se termine și să mă car de-aici. O să desanteze iranienii în Pogoanele să-și ia uraniul îmbogățit! Ce idee și pe mahării mei! Chiar!… O fi destul de protejat în containerul ăla? Sau mă trezesc peste o lună că-mi pică părul de pe mine… Că altele m-au lăsat demult! …  Nu, că și ăștia nu-s normali! …

Surprinzându-se vorbind singur, Athanor mai făcu în minte câteva considerații nu tocmai amabile asupra șefilor lui din agenție și-i trimise pe rând în cele mai previzibile locații, apoi trase cu patos un șir lung de înjurături meșteșugite, sigur fiind că aici nu-l aude nimeni.

Sătul de așteptare, oarecum înfiorat că se află departe de civilizație și fără niciun mijloc de contact cu ea, căută din ochi un loc umbros unde să-și odinească oasele pe care le simțea arzând și parcă voind să iasă din trup. Dădu de perete o ușă masivă de scânduri și intră, la întâmplare, într-o casă părăginită, prăvălită-ntr-o rână, ce abia se mai ținea în câțiva stâlpi de lemn înnegrit. „Ăștia n-au pivnițe?!  Băga-i-aș să-i bag, de prăpădiți! …” Își dădu și el seama că nu poate să bage pe nimeni nicăieri, satul fiind cu desăvârșire nelocuit. În cele trei zile de când aștepta aici nu-știu-ce contact, nu văzuse nici măcar o insectă. Doar dărâmături, praf, buruieni uscate și copaci răsuciți. Proviziile erau deja pe terminate, mai avea 4 biscuiți înveliți în staniol și o jumătate de conservă de carne care deja mirosea suspect. Apa o terminase de dimineață. Mai avea și tabletele, dar tabletele… – alungă el gândul ca pe o muscă supărătoare, amintindu-și cu groază ultima experiență când nu dormise 72 de ore încheiate. Păși pe dușumele din care se ridica un praf cețos și zări în capătul coridorului un spațiu întunecat. Grăbi pașii. Într-adevăr, ajunse la niște trepte de lespede ce coborau într-un întuneric de smoală de unde venea o undă de răcoare. Întinse mâna în spate și trase lanterna. Cum mâna-i era transpirată și alunecoasă, scăpă lanterna  pe scări și aceasta, izbindu-se de lespezi, se desfăcu și dispăru în întuneric. ”Futu-mi capul meu cel prost! … Mișto. O să cobor pe întuneric. Ar putea să fie șerpi aici… Să stau până se obișnuiesc ochii un pic. Morții mă-sii de viață!… N-aș putea să fiu eu acum la bărulețul nostru din piață? Să mă delectez cu o votcă și să citesc ziare comentând cu prietenii?!” – și aproape că simți în nări mirosul de hârtie tipărită, mirosul acela inconfundabil. Apoi își aminti că ziarele aproape dispăruseră, printr-o altă strategie a agenției. ”Dă-i mă-n p… mea de găozari! Bine le-a zis președintele! Găozari și țigănci împuțite! O dau ei cu adevărul și cu investigațiile! Informația o controlăm noi! – rostise cu glas pițigăiat, cu buzele-i ca niște râme sub nasul borcănat și transpirat Alcibiade, holbându-se la fiecare cu ochii lui apoși și bulbucați care păreau două moluște scârboase. Le tăiem macaroana! Le închidem ziarele! Să scrie pe pereți! Și ștergeți-le blocurile elementelor recalcitrate! ” – , rânjise și încheiase ședința.

„Bloguri, bă boule, nu blocuri! Și recalcitrante, nu … Ăsta a rămas tot pe sistemul vechi”  – se revoltase în gând, umplându-și mintea de bucuria de a-l ști infinit de prost pe umflatul ăla insuportabil.

Ostenit, cu traspirația ce devenise jilavă învelindu-i corpul ca o pastă usturătoare, Athanor se așeză pe trepte uitându-se-n gol în întunericul a ceea ce părea să fie o pivniță.

Anunțuri