Etichete
Adrian Nastase, Berlin, bloggeri de bloggeri, congresul PSD, Eu cand vreau sa fluier fluier, f I Want To Whistle, Florin Serban, I Whistle, Ion Iiescu, noua conducere PSD, PSD, Ursul de Argint, Ursul de Aur, viata asa cum e, Victor Ponta
Foto: Alex Mazilu
Mă bucur pentru victoria neverosimilă de astă-noapte. Cu surdină. Aş vrea ca această bucurie să şteargă dezamăgirea din aprilie 2005. Atunci nu mi-a venit să cred că PSD-ul e în stare de o aşa mârşăvie. Printr-o manevră învăluitoare a serviciilor secondate de corifeii PSD-ului transilvan, partidul social-democrat şi-a bătut joc de sine însuşi propulsându-l la preşedinţie pe Mircea Geoană în detrimentul lui Ion Iliescu. În august 2004, la un congres extraordinar la care am participat şi eu (eram membru ? 😀 ), Adrian Năstase îl invita pe Ion Iliescu să se întoarcă în partid la încheierea mandatului la Preşedinţia României. 9 luni mai târziu, a început decăderea.
Aici a început clivajul partidului şi alunecarea lui spre dezordinea de astăzi. Cu un preşedinte ezitant şi imatur, preşedinte formal care nu pricepea nimic din uriaşa maşinărie cu milioane de rotiţe şi nici cum acestea pot fi urnite, gresate, înlocuite, prins într-un război intern suicidar, partidul a pierdut mai întâi preşedinţia Camerei Deputaţilor şi, prin plecare PUR-ului, majoritatea.
Activitatea în organizaţiile teritoriale s-a stins încet-încet. La conducerea organizaţiilor au fost aleşi – cu aducerea unora de pe stradă să voteze – oameni căldicei şi comozi pentru Mircea Geoană şi amicii lui. Până astăzi, partidul s-a subţiat, s-a rărit, s-a risipit iar energiile lui au mai zvâcnit doar cu ocazia scrutinelor.
Mereu celor de la Centru li s-a părut că ei au pâinea şi cuţitul. Mereu au uitat că puterea lor, vitalitatea şi energia lor vin de la oamenii din teritoriu. Partidul a funcţionat mult timp ca o piramidă răsturnată şi, la acest moment, risca să devină nisip.
Candidatura lu Victor Ponta a fost pregătită în mod strategic şi adusă atenţiei publice cât mai târziu cu putinţă, pentru ca electorii să nu poată fi selectaţi şi manipulaţi. La reuşita acestei manevre abile şi extrem de necesare partidului a contribuit în mod decisiv Adrian Năstase care şi-a retras candidatura acuzând manevrele oculte şi aranjamentele de culise, punându-l pe Mircea Geoană într-o lumină extrem de proastă – identificându-l drept un lider nedemocratic ce vrea să câştige prin mijloace necinstite. Peste această lovitură care a sfărâmat garda trupei de listaci a venit torpila declaraţiei lui Ion Iliescu că se va retrage din toate funcţiile de partid, cu subînţelesul că se va retrage şi din partid. Cei care până mai ieri îl minimalizau, îl catalogau ca „expirat” s-au descoperit goi în piaţa publică. Pentru că, orice ar zice unul şi altul, Ion Iliescu este liantul şi reprezintă substanţa inefabilă care a ţinut acest partid omogen şi, în acelaşi timp, la o anumită cotă de popularitate. Fără Ion Iliescu retras brutal din sistemul organizaţional al partidului, PSD-ul ce mai reprezintă? E ca şi cum i-au şterge istoria personală; ar rămâne plutind într-o confuzie identitară, o coajă subţire şi inconsistentă deasupra unui mare gol.
Poate că noul preşedinte ales al Partidului Social-Democrat va ţine cont de aceste sacrificii ritualice care au stat în zidirea victoriei sale şi care l-au propulsat în această nouă etapă a carierei sale politice.
Sper că va adăuga tinereţii sale impetuoase expertiza de mare maestru a lui Adrian Năstase şi înţelepciunea cuprinzătoare a lui Ion Iliescu. Şi, mai ales, că se va întoarce cu faţa spre poporul PSD ce a aşteptat răbdător ca unii dintre liderii lui să-şi încheie demonstraţia vanităţilor, orgoliilor şi trufiei.
În timp ce marea majoritate s-a zgâit la chinurile prefacerii PSD, tânărul regizor român, Florin Şerban, câştiga la a 60-a ediţie a Festivalului de la Berlin, Ursul de Argint – Marele premiu al juriului cu un simplu fluierat.
Gabriela Savitsky 