Etichete

, , , , , ,

Foto: Alex Mazilu

Cum în drogheria Șamanul de Fum unde te întâmpina în permanență o muzică tihnită și învăluitoare, intrau tot felul de indivizi suspecți, patronul, după o consultare prealabilă cu cele trei angajate hotărî să ia măsuri de siguranță. Chiar dacă afacerea mergea binișor iar comerțul cu plante psihotrope în care se puteau strecura cu destulă ușurință și droguri serioase îi mărise substanțial capitalul, taxele pe care trebuia să le plătească lunar mahărilor politici locali creșteau. Pentru siguranța afacerii le dădea și celor de la putere care promovaseră legea și, ceva mai puțin celor din opoziție – care erau într-un fel mână-n mână cu puterea dar, oficial, erau în opoziție.  

N-ar fi luat această măsură  din motive de economie însă,  într-o dimineață găsise geamlâcul de la grupul sanitar desfăcut și constatase că din magazie lipseau felurite produse.

La început, angajă un malac de la de o firmă de pază și protecție. Avea darul să-i sperie pe cei care ar fi încercat să se-apropie de gânduri necurate de prăvălia lui. După o vreme, vânzătoarele-i atraseră atenția că malacul cumpăra cantități industriale de produse pe care, noaptea, le desfăcea la prețuri prohibitive disperaților care, ieșind de la discoteci, aveau nevoie de o doză.

Așa că renunță la serviciile mahulei fiind nevoit să plătească  firmei de pază salariul pe întreg anul, altfel – dedusese din sâsâitul peltic al patronului că ar putea avea probleme. Concluzionând – a câta oară? – că societatea s-a stricat și peste tot e putreziciune, lăcomie și corupție, se gândi să-și instaleze mai bine un sistem de alarmă. Umblă pe la câteva firme în domeniu, făcu documentația necesară, o înaintă – însoțită de atenția cuvenită – organelor abilitate și, după o săptămână de așteptare, sosi o echipă de tehnicieni care găuri, măsură, sparse, modifică și, în patru ceasuri, îi instală sistemul de alarmă. Cam firoscos din fire, reuși să-i enerveze pe meseriași. Nu le dăduse nici cuvenita atenție, omițând să le servească o gustare și udătură. Unul dintre meșteri, mai șugubăț din fire, se gând ce figură să-i facă zgârciobanului. În locul butonului pe care trebuia să-l monteze sub pult, făcu o mică improvizație și, scotocind prin cutia lui de scule unde numai grenade nu avea, dădu peste o manetă furată pe vremea când era navestist dintr-un tren. Întinzând cablurile necesare, montă maneta pe unul dintre stâlpii de susținere, cam la nivelul unui stat de om. Făcu proba adunând curioșii în fața magazinului cu țiuiturile care le săgetară creierii celor prezenți; după câteva minute apăru și mașina cu lumină intermitentă pe capotă și meșterul întrerupse zgomotul infernal sub privirea puțin cam încurcată a patronului. Echipa își strânse sculele și ieși. Acum că avea sistem de alarmă performant și auzise din „sursele” lui că guvernul avea de gând să retragă acceptul pentru funcționarea acestui gen de comerț, domnul Cogârță – așa se numea personajul nostru, Dromichete Cogârță, mai angajă un vânzător pentru tura de noapte. Cum nu voia să risipească pre mulți bani cu salariul, îl află  la recomadarea unui amic, care-l scosese de guler pe prezumtivul viitor vânzător, din cârciuma Dinar. „Hai, că și-așa stai ca înecatul toată noaptea pe comp, uitându-te la pornoșaguri și prefăcându-te că studiezi blogurile! Uite, domnul îți oferă un serviciu decent!” – îl mai îmboldise acesta cu o îmbrânceală către domnul Cogârță. „El este! E un om de încredere. Dacă aveți nevoie, se pricepe și să spele closete” – mai argumetă acesta. Cel îmbrâncit  protestă vag cu gândul în altă parte, din pricina sentimetului remanent pe care i-l lăsase o anumită lectură.

Vânzătorul cel nou, după un instructaj sumar, intră în tură încă de la sfârșitul acelei zile. Își instală laptopul pe pult, în spatele unor cutii cu diferite plante uscate cu denumiri care te duceau cu gândul la paradis. În dreapta avea casa de marcat. Pe la 12 noaptea, renunță să mai înțeleagă ce vrea să spună un anume blogger care chiar zicea că strigă în pustie. Se foi prin magazin, mirosi câteva feluri de plante, studie prospectele și scotocind prin bucătărie să-și facă o cafea, dădu peste un recipient al cărui conținut avea un miros familiar. Se gândi că nu-i capătul lumii dacă gustă și el un pic în timp ce fierbe cafeaua. Își turnă într-un păhărel de plastic de unică folosință. Plecăind de plăcere, își luă sticla, păhărelul și cana de cafea lângă laptop și se gândi să mai dea o tură de bloguri intrând vesel pe un blog care, după părerea lui de blogger profesionist deja, era o enciclopedie a blogosferei.

– Iară lepșe! Ăștia când n-au inspirație, o dau pe lepșe… Oricum, autoarea e foarte  frumoasă. Să-i las un comentariu, poate mă pune-n blogroll… Ce să scriu? … Ia să văd … „Crezi că aș putea să intru și eu în viața ta personală?! A.R.U.!!!”

(va urma)

Și, într-un registru cât se poate e grav: să-l ajutăm pe Constantin.

 

Anunțuri