Etichete

,

20 de milioane de destine obișnuite. Unele fericite, altele excepționale, unele tragice, altele abandonate. Un destin de excepție.

M-am întrebat de multe ori și am întrebat, am consultat, am citit și am căutat să înțeleg ce îl face pe un om ca noi toți să fie de excepție. Cum a reușit, odată ce-a încălecat balaurul ucigaș, egoist, înșelător al Puterii, să nu se lase la rândul lui încălecat, posedat, folosit de acest balaur.

Cei mai tineri – care n-au trăit nimic din epoca Ceaușescu – își fac un titlu de glorie din a-l înjura, măscări, a spune gogomănii și tâmpenii despre această personalitate de excepție cu care avem șansa de a fi contemporani – așa li se pare lor că ies în evidență și devin legitimați.  Legitimați de cine și de ce? De nimeni și de nimic. Așa cred ei că poate fi abordat discursul public.

I s-au pus în sarcină mai ales eșecurile democrației, eșecurile guvernelor, eșecul propriului partid. I s-au reproșat oamenii de lângă el, faptele lor, deciziile lor. De ce această canonadă? Cum face mereu acest popor cu oamenii lui de excepție, dacă nu-i poate linșa, măcar să-i compromită. Avem o istorie lungă a „regicidului”. Am sperat că vom reuși să ieșim din această damnare, acum că am devenit și noi o nație europeană. Vulgul și-a păstrat însă propria manieră. Aceiași manieră de a căuta să tragă de picioare în mlaștina proprie  pe cei care depășesc numitorul comun. Dacă nu putem fi cât el, dacă nu putem ști cât el, dacă nu putem decide ca el, să-l minimalizăm, să-i inventăm păcate, să lipim de el cuvintele noastre bolnave.

În deloc neglijabila mea experiență de viață, având un ochi care aude caracterele, am întâlnit multe feluri de indivizi. De la simplu la complex. Cei simpli spun direct ce gândesc, ideile lor sunt fruste, bazate pe experiența directă, lucrurile de neînțeles rămân încuiate undeva, răutatea nu trece niciodată de un anumit prag decent. Cei mai perfizi însă, cei care-și disimulează bine gândurile sub o poleială împrumutată, cei mai complecși în ticăloșie sunt intelectualii. Și, vorba lui Marin Preda, cei mai lași. Cei care se urăsc între ei cu osârdie, căutând nu să se depășească unii pe alții prin profunzimea ideilor lor, prin acuratețea operelor lor ci umilindu-se și denigrându-se unii pe alții. Poleiala unui pospai de cultură înconjoară adesea un suflet pustiu și o inimă goală. Dacă există vreo categorie în care indivizii compunători să se urască la superlativ, este categoria intelectualilor. Nu-și vor ierta niciodată unul altuia succesul. Nu-și vor accepta niciodată valorile. Nu vor respecta niciodată ierarhiile.

Suntem contemporani cu un om de excepție. Nu știu când vor mai ivi aceste plaiuri și acest mod de a privi lumea și viața un altul la fel. În loc să ne bucurăm de prezența lui, de ideile lui, de marea lui putere de a stăpâni Puterea, de știința despre viață pe care a acumulat-o atingând o venerabilă vârstă, ce facem noi? Îl miștocărim. Îi punem la îndoială capacitatea de analiză. Îl urâm că a supraviețuit. Îl detestăm că a făcut posibil drumul către democrație. Îi punem în spinare toate tarele societății acesteia la care suntem parte și complici. Îi reproșăm absurdități. Ne enervează că e viu și că are dreptate. Un ins obscur, întrebat la un post de televiziune unde consideră el că e locul acestui politician de excepție, acest ins obscur abia s-a stăpânit să nu spună: „pe năsălie” – era evident că asta îi stă pe buze, o ură imundă i se citea în privirea porcină. Pentru că fusese frustrat de un loc căldicel de ministru. Aceștia sunt oamenii zilelor noastre… Aceștia sunt intelectualii nației noastre. Îi merităm pe deplin. Pentru că și în noi colcăie și bolborosește ura și nu izbândește rațiunea.

Nu avem niciun merit pentru destinul de excepție al acestui om. Și, constat cu mâhnire, că nici nu-l merităm. Deși și-a pus amprenta definitiv pe modul în care a evoluat România după 1989. Deși astăzi suntem încă o România întreagă. Deși suntem o nație între națiile Uniunii Europene. Deși suntem liberi să înjurăm cât vrem și pe cine vrem în numele dreptului la liberă exprimare. Am dorit economie de piață, capitalism, democrație, libertăți. Avem economie de formă, capitalism de cumetrie, democrație pentru șmecheri și libertăți prost înțelese. Asta am vrut. Așa am ales. Constatăm că nu ne place democrația, ne deranjează libertățile prea multe, capitalismul nu ne satisface iar economia s-a prăbușit.

Pentru că realitatea românească e una deformată, am ales un președinte diform, însemnat de natură. Și, pentru că tot ce s-a construit până acum, cu trudă și inspirație nu ne aranjează, avem nostalgia unui lider autoritar. Foarte bine! Dați-i bătaie! Modificați Constituția Țării și întronați Dinastia Băsească! Și ne-am aranjat pe următorii 500 de ani. Năpârcile fac și ele pui. Când ni s-or sui pe piept, când ne-or injecta veninul în sânge, vom înțelege poate că alegerea nu a fost una fericită. Între un Om luminat și un satrap, iată, ne fascinează satrapul.

Ce vor spune copiii noștri și copiii copiilor noștri despre noi? Că am fost niște inși fără creier și fără caracter. Că ne-am lăsat prostiți, călcați pe cap și legați în lanțuri de șleahta unui nebun ce visează cu ochii închiși.

Nu-l merităm pe Ion Iliescu. Deloc. Nici măcar noi, care am crezut în valorile pe care le-a propus. Nici măcar noi, care ne-am riscat viața pentru libertatea voastră de a înjura. Nu-l merităm și nu avem dreptul să-i spunem nici măcar La Mulți Ani la aniversare, pentru că nu am făcut nimic. Am stat cu mâinile în sân în timp ce lumea pe care a construit-o se surpă sub bocancii portocalii ai unor grobieni iviți din peșterile și mlaștinile societății.

Anunțuri