Etichete

, , , , ,

Pictură de Mikey Welsh

Patruzeci de mucenici (III)

Ajuns primul la Dinar, Vania era într-o stare de agitație fără de seamăn. Dispozițiile lui erau când contradictorii, când ininteligibile, astfel că personalul traducea în fel și chip.

– Să fie un majordom și-o fată mm-mm mm-mg la ușă! – răcni protagonistul scenei. Puneți tacâmurile de argint învelite în șervete verzi! – continuă el pe același ton emoționat și strident.

– Da’ de ce verzi? – se miră unul dintre ospătari. Vin să sărbătorească ziua Ungariei? Sunt unguri? Ildiko, să vii să traduci! Zoltan, avem gulaș pregătit?

– Ei, pula!… Ce-mi pasă mie de asta?!… E sigura culoare decentă! Arată optimism și încredere! Adică de unde până unde să sărbătorim noi așa ceva? Noi suntem boanghine? – se burzlui amfitrionul.

Patronul se apropie șovăitor studiind în ce stadiu al beției se află dirijorul întregii ospeții. Îl întrebă pe un chelner ce trecea pe lângă el cu servietele cu tacâmuri:

– Auzi, cât a băut Domnia-Sa?

– 3 sute de cognac și patru Leffe… – îi răspunse acesta.

– Aha. Bine. Apoi ca pentru sine: Păi nici nu și-a făcut încălzirea… Strașnic le mai bea rusul! Bașca și plătește… Și uite, acuma-mi aduce o groază de clienți, parcă-i un colocviu sau ce știu eu ce și-mi face și reclamă mascată pe blogul ăla al lui… Se îndreptă spre Vania, cu o mină radioasă și vag umilă.

– Bună ziua Părintele și Binefăcătorul nostru! Mi-a spus Aliodor că aveți petrecere mare azi?!…  Câte persoane aveți invitate? Ce ziceți, să închid localul, să nu vă deranjeze nimeni?…

– Or să fie cam la vreo 40 – 45 … – estimă Vania numărând în minte. Ați putea să închideți. Le-am trimis invitații și le-am comunicat despre condițiile de aici… Să-și taie unghiile, să-și ia cămăși curate și să fie îmbrăcați decent.

Măsurându-l din ochi și gândind ceva ce nici el șieși nu și-ar fi reprodus având în vedere că Vania îi făcuse dever și vad și lăsa în fiecare lună zeci de milioane la Dinar – pe care nu le achita el întotodeauna ci cel mai ades cei care-l însoțeau, totdeauna persoane deosebite și cu dare de mână – patronul roși gândului lui necuviincios referitor la ținută și se îndreptă spre bar pentru a da câteva dispoziții. În scurt timp, la ușa de la intrare se postară doi domnișori bine alcătuiți, cu spate impresionant, îmbrăcați ca niște majordomi de la curtea regală numai în fireturi aurite. Forfota din interior aproape se ostoise, pe mesele așezate în semicerc, astfel ca toată lumea să vadă pe toată lumea, străluceau boluri chinezești de porțelan cu felurite aranjamente florale multicolore, tacâmurile aruncau sclipiri discrete din învelișurile lor de-un verde smarald ce picura din loc în loc pe fețele de masă culoarea oului de rață. Întreaga atmosferă era una distinsă, caldă și armonioasă așteptându-și sfielnică musafirii. Prilej pentru Vania să se îndrepte spre bar și să-și mai comande un coniac mare pe care-l admiră privindu-i limburile roșietice ce-și răsfirau pletele în cuprinsul cristalului. În timp ce sorbi o înghițitură pe care-o reținu preț de câteva secunde în cerul gurii, auzi larmă de glasuri și se răsuci cu tot cu scaun spre intrare. Primul intră Paul, cu două flori roșii simetrice parcă lipite de albul obrajilor cu un pachet de cărți la subraț și un buchet de flori în mână. Se uită în jur și nevăzând nicio feminină căreia să-i înmâneze florile, colțurile gurii i se lăsară câțiva milimetri. „Ce idee și la mine! M-am luat după Octavia, normal! Acum, ce fac cu ele?” – se întrebă el înciudat.

– Merci de Ping-uri! – îl întâmpină Vania, amabil. Dă-mi-le mie, le dau la fete să le pună-n apă – îi intui el disconfortul și-l eliberă. Colțurile gurii lui Paul se mișcară alcătuind un zâmbet de ușurare și recunoștință. „Sper că nu vin toți cu cărțile… Facem Schimb de Cărți sau ce …” – suspină Vania trecând buchetul de trandafiri spre Adriana, barmanița. Garderobierul îi luă paltonul lui Paul și întinse mâna și după pachetul de cărți însă se izbi de refuzul fățiș al acestuia care îl ținu strâns cu ambele mâini de parcă ar fi ținut o comoară neprețuită. Paul fu urmat de un grup de doamne gălăgioase și vesele învăluite-ntr-un amestec de parfumuri exotice și tandre. Prima era Octavia, tunsă garçon, înfășurată-ntr-un șal de mătase vietnameză, uluitor și ținând și ea în mână o mapă cu foi.

„Chiar că facem cenaclu literar!” – se bosumflă și mai tare amfitrionul care, evitând să-i sărute mâna Octaviei, dădu să-i ia mapa din mână.

– Să nu verși vreun pahar și să strici manuscrisele – pretextă acesta.

– No-o-o! I le-am adus lui Fra, că nu mă văd cu el cu secolele! Știi, el e criticul meu literar…

– Ești sigură că e obiectiv? – întrebă Vania ca să spună ceva, în timp ce Octavia începu să contruiască în minte un eșafodaj alarmist.

Nu avu timp să-și exprime temerile. La ușă, un grup numeros saluta, flutura mâini, trimitea bezele. Sosiseră Expertul Gigi, Rebusache, Răzvan („De ce și-o fi zicând și rc?” – se întrebă Vania), Dispecerul care împărțea acolo în ușă niște fluturași cu tricolor, Caius – cu o moacă timidă și umilă, Nea Costache – și el cu un pachet volminos de cărți și cu o damigeană, Marius Ianuș – evident, cu o geantă de cărți, Dumitru Agachi – cu ținută impozantă și fără cărți (răsuflă ușurat Vania), pe care-l dădu la o parte, entuziast, unul care se apucă să strige de parcă ar fi fost în pustie (toți îl recunoscură astfel pe Dan Pătrașcu), urmă, tropotindu-și ghetele, Sărmanul Dionis. Când aceștia se debarasară de haine, prezentară omagiile lui Vania și se așezară la masă, sosi o pereche pe care o primiră cu toții cu aplauze – perechea pe care toată lumea o iubea: Cristian și Geanina.

”Da’ pe mine de ce nu m-au aplaudat că eu i-am invitat și le dau și pinguri toată ziua!?…” – se întrebă Vania. Nu apucă să improvizeze un răspuns că intră cu hărmălaie și îmbrăcat ca un roker, Black Angel, care se infiltră în grupul doamnelor și se apucă să le spună bancuri și să le arate tatuajele. „Ăsta nici măcar nu m-a salutat! Mai vede el ping de la mine…” – își continuă Vania monologul interior în timp ce sorbea din cognac. În ușă apăru, longilin și ciufulit, Achilianu care salută pe toată lumea cu ”Ahoe!”

Îmbrăcată-ntr-un deux pieces cărămiziu se ivi și Teodora, urmată de Gabi și de Iguana. Sala era deja animată, se auzeau râsete vesele și chinchetitul paharelor întrerupte doar de saluturile câte unui nou-venit. Împreună, chicotind nedespărțite, se așezară Madi, Mickaela și Mihaela („Pe astea cred că le cheamă la fel!” – gândi Vania amuzat), apoi sosi cu un aer princiar Ana Peride care-i duse mâna sub nas lui Vania ce nu se mai putu eschiva. Cu un catalog uriaș în brațe – o pinacotecă ambulantă, gândi Vania – se ivi, veselă și îmbujorată, Mirela. Apoi sosiră la intervale scurte: Alexandra cel Mare căreia nimeni nu știa cum să-i zică așa că o strigau „Cel Mare”, Motanul Filozof torcând un fir invizibil al gândului, Presa în blugi cu mâinile băgate în fundul buzunarelor și un Român frustrat.

Părea că localul s-a umplut și că sindrofia poate să înceapă. Din difuzoare se prelingea Ella Fitzgerald în surdină, patronul îi prețăluia din ochi întrebându-se care dintre aceștia toți o să achite consumația și se îndreptă încurcat spre Vania.

– Părintele și binefăcătorul nostru! Iertată-mi fie întrebarea… M-am uitat prin sală la invitații dumneavoastră… Nu prea par să fie … știți dumneavoastră … oameni așa … cu greutate… Cum v-ați gândit să achitați nota? Faceți chetă sau … – bâigui el umil.

– Vrei să mergem la Rustic? – se întoarse Vania cu jumătate de trup. Și, desfăcând reverul scurteicii lucitoare, îi arătă capătul teancului de euro din buzunar. Hai că mă duc să-i întreb dacă vor să meargă la Rustic. De fapt, aici miroase a mâncare gătită și a detergenți. Demult voiam să-ți spun.

Patronul simți că-i crește tensiunea, dădu din mâini, și le împreună a rugăminte aproape să izbucnească în plâns. Protestele lui fură întrerupte de zgomotul mai mare al gălăgiei de la intrare. Patronul se îndreptă spre ușă. Majordomii, amândoi, îmbrânceau și înjurau o mahulă de aproape 2 metri, icnind: „Bă, ți-am zis că nu intri, nu intri! E local rezervat! Da’ de unde să înțelegi tu românește?!… Cară-te de-aici că chemăm Poliția!”

– Să vă fie rușine! Eu am făcut invitațiile! Eu sunt artist! Joc și-ntr-un serial! Și sunt și dublură!

– Poți să fii și dublura lu Obama! Ți-am zis că nu intri cu cămașă înflorată? … Ți-am zis!