Pictură: Mikey Welsh

La intrarea restaurantului Dinar, gălăgia și înjurăturile, strigătele și icnetele se întețiseră. Cel care voia să intre sub pretextul că el a organizat petrecerea și a trimis invitații reușise să-i doboare pe cei doi angajați deghizați în majordomi. Cum ușa era poziționată în stil românesc deschizându-se spre înafară, protagonistul scenei voi să intre împingând-o furios. Spre nenorocul lui, ușa se desprinse din canaturi cu totul și, neavând de ce să se sprijine, Cabral se lăți peste ușă ca o broască.

Prilej pentru cei din sală să izbucnească într-un hohot prelung, pe diverse tonalități în timp ce uriașul cu mâinile zdrelite și cămașă înflorată gemu și înjură într-un mod nereproductibil.

Dumnezeu nu doarme! Puteai să-ți faci și tu un blogroll ca oamenii… – mormăi Vania, amuzat la culme.

– Ajutați-mă! Cred că mi-am rupt mâna! – gemu, din nou, cel prăbușit.

– Să te ajute ăia pe care i-ai pus în blogroll! Caius! Hai să-l ajuți pe colegul tău!

– Dar … Vania!… Eu nu exist! Sunt doar un personaj al tău ca altele multe! Sunt o hologramă, n-am niciun pic de energie!… Cum aș putea eu să ridic o asemenea matahală? – protestă, pe bună dreptate, Caius.

În timp ce hohotele se mai potoliră, cei doi majordomi reușiră să se adune și se repeziră cu și mai mare furie la cel căzut. Fără să țină cont de urletele acestuia, îl ridicară trăgându-l de mâini și-l sprijiniră de un stâlp. Într-o stare de plâns, cu cămașa înflorată fără nasturi acum, sfâșiată, cu gulerul atârnând într-o fâșie, cu o grimasă de durere pe chip, își ținea antebrațul drept cu palma stângă și se tânguia:

– Mâna mea-a-a-a!… Mi-ați rupt mâna, sălbaticilor!… Au-u-u-u! A-u-u-u!

Aia-i mâna cu care ți-ai alcătuit blogrollul? – se interesă Vania.

Ce tot ai cu blogrollul meu? Lasă-mă dracului cu blogrollul! Nu vezi că mi-au rupt ăștia mâna? Restaurant de căcat cu gorile la ușă! …

– Pe cine faci tu gorilă, băi … – sări unul dintre majordomi, cu vestonul sfâșiat și fireturile atârnând ca niște cabluri pe un robot.

– Ei, a zis și el așa! – îl întrerupse Vania la momentul potrivit. Hai să-ți dăm primul ajutor. Sfâșiem cămașa că și-așa… Și-ți facem o glamnică.

– Parcă glamnica era pentru altceva… Asta se numește atelă.

– Tot aia. Și ce vrei acuma, să rup un picior de la o masă să-ți facem atelă? – se amuză Vania. Nici nu cred că e ruptă – adăugă acesta prinzându-i brațul de încheietura mâinii și cot și trăgând brusc. Trosnetul osului pus la loc fu acoperit de răcnetul de fiară al rănitului.

În timp ce câțiva bloggeri dădeau primul ajutor învârtindu-se în jurul lui Cabral precum copiii în jurul bradului de Crăciun, patronul, secondat de cinci chelneri, se străduia se ridice ușa la loc, comentând și bombănind. Mie cine-mi plătește ușa acum? Cum să stau eu, restaurant serios, fără ușă?

– Lasă că ți-o plătește careva, unul care n-are blogroll… – îl consolă Vania. Uite, ți-o plătește Chinezu, dacă el o fi.

Un bărbat sclivisit, tras la patru ace într-un costum Armani, cu sacou scurt și buzunare tăiate pieziș, tuns numărul  doi, stătea în cadrul fostei uși. Își impinse ochelarii la rădăcina nasului, se dădu trei pași înapoi și se uită la firma de deasupra intrării. Recunoscându-i pe câțiva din interior și în primul rând pe Cabral, păși neatent peste geamurile de termopan care trozniră îndreptându-se spre acesta cum credinciosul spre revelație.

– Servus, maestre! Mă bucur să te cunosc! Ce spun, mă bucur? Sunt mega-fericit să te cunosc! – se repezi el tot numai zâmbet, îi smulse dreapta și i-o scutură viguros.

Cabral, în loc să-i răspundă, odată se albi la față și se prăbuși cât era de lung peste masa din spatele său.

– Na! Fă-i respirație gură la gură! Eu m-am chinuit să-i pun mâna la loc și tu … – se burzului Vania.

– Oau! Ce palid e! – săriră și fetele, îngrijorate.

– Dă-mi cana cu apă! – strigă Teodora, cu mai multă prezență de spirit.

Într-adevăr, cineva se întinse pe masa care rămăsese întreagă și luă carafa de apă. I-o trecu Teodorei care i-o răsturnă pe față, fără să ezite. Un puternic miros de alcool se risipi în salon.

– Asta nu era apă! – țipă Teodora. Na! Uite ce-am făcut! Acum pute ca o distilerie!

– Să-i dăm cu esențe la nas! – interveni și Mirela scoțând din poșetă niște flaconașe mici. Știți, așa făceau bunicile noastre… – se justifică ea. Destupă un flaconaș și i-l plimbă lui Cabral pe la nări, fără niciun efect însă.

– Poate cu oțet – își dădu cu părerea și Sebra care abia apăruse și nu apucase nici să-și lepede paltonul. Da’ ce-a pățit? – se interesă ea.

– I-a rupt Chinezu mâna, ce să pățească!… Că așa e el, delicat! … – îi tălmăci șirul evenimentelor Alexandra, aruncând săgeți din ochi spre Chinezu.

– Ce te iei de mine? Numa’  i-am strâns mâna! De unde să știu eu că are oase de sticlă? – se apără Chinezu.

– Și cine te-a tuns așa?  Motanul Felix? – izbucni în râs Caius.

– Tu să taci! Cum îndrăznești?…  Poate-ți sparg și ție felinarele! – îi sări țandăra Chinezului, iritat de faptul că un neica-nimeni îl abordează într-un asemenea mod batjocoritor.

– Ăsta moare aici și vouă vă arde să vă dați cocoși? – interveni Leo și-i arse două palme zdravene celui inconștient.

Să vezi ce postare mișto o să scrie după ce-și revine! Plus că ne pune pe toți în blogroll că l-am salvat – conchise Vania și toți izbucniră în hohote.

– Bă da’ tu ai un fix cu blogrollu‘ – mormăi careva din mulțime, neîndrăznind să-și arate chipul.

– N-ar fi mai bine să sunăm la Salvare? – spuse rugător, aproape să izbucnească în plâns, Mickaela.

– Să sune Chinezu că el are minute de la Mogul! Să lansăm un S.O.S.!

Anunțuri