Noul pictator e tare-n pensulă

Etichete

consultari Cotroceni, consultari la misto, dictatorul basescu, Romania, Traian Basescu

Sursa foto: aici

Autor: Ilie Chelariu

De la Nicolae Grigorescu, ţara românească a tot dus dorul unui artist care să se aplece cu afecţiune asupra căruţelor bio sau a ţambalagiilor unplugged. Din păcate, acum, mai toţi mânuitorii de penel stupesc, stropşesc şi stropesc pânzele, apoi le intitulează ba „Infinit treişpe”, ba „Microcosmos paişpe”. Mă gândeam cu nostalgie că n-o să mai vedem niciodată boi în ramă, dar, iată, artistul de la atelierul cotrocenian vine inspirat în întâmpinarea aşteptărilor noastre.

Noul pictator, cotat ca un talent tare-n pensulă, comite, aproape zilnic, tablouri care vor intra definitiv în patrimoniul naţional al şmenurilor electorale şi istoria artelor palastice ale României. Iar seria de originale lucrări ne este comentată cu încântare şi pe îndelete de experţii şi criticii mogulilor răi, că ăia ai mogulilor buni tac în cucuruzul lui Caragiale după principiul că „Dacă ai noştri sunt la putere, cine să facă revoluţia?”.

Tablouri ca: „Deszăpezire de milioane”, înfăţişând un erou înţepenit în nămeţi, dar cu ochi luminoşi şi gheare vultureşti încleştate pe volan; „Noua soluţie imorală”, redând un falnic colonel trădător, fost şef de mafie, decorat, avansat general şi numit ministru independent; „Fazanul şcolii noastre”, reprezentând un profesor cu fular portocaliu care aşteaptă la casierie mărirea salariului cu 50% în timp ce directorul îi dă un şpiţ în cur; „Volodea borbandează CCCP”, în care un băiat cu joben îl stucheşte pe un nene cu clapacioace, care-i tat-su;  „Bolnav sărac, dar întreprinzător”, în care ministrul Sănătăţii îi ia unui pacient un rinichi în timp ce i-l tratează pe celălalt, sunt lucrări care îi vor eclipsa pe toţi rembranzii şi rafaelii politicii.

Dar „Triumf cu martiri DNA” rămâne marea capodoperă, pentru că acolo, într-o scenă apoteotică, cu privirea înlăcrimată de emoţia electorală, apare chiar pictatorul nostru de mână cu primarii Craiovei, Piteştilor şi Aradului.

Ca de obicei, după aburelile din alegeri urmează retragerea în ministere sau direcţii şi otrăvirea fântânilor cu promisiuni electorale. Apoi se conectează şmenurile economice şi se deschid pivniţele cu caşcaval. Ca o consecinţă logică, în sensul că nu putem fi toţi bogaţi într-o ţară de calici, urmează trimiterea poporului electoral la Oficiul Forţelor de Muncă, pe diferite căi: ordonanţe de urgenţă, rectificări bugetare, epurări politice, concedieri colective, închideri de societăţi, falimentări, privatizări sau disponibilizări. (Vedeţi câte posibilităţi are penelul ăla mic al pictatorului?) Iar acolo, cetăţenii trimişi la reşapare vor face, sub înalt patronaj prezidenţial, cursuri de ospătar, tinichigiu şi barman.

Acu’, dacă tot s-a propus în alegeri dreptate şi frăţie, propunerea ar fi ca evacuarea salariaţilor de pe statele de plată să se facă într-o anumită ordine: întâi să se sacrifice domnii şi doamnele cu carnet portocaliu, în conformitate cu listele de adezivi de la sediile-mamă, ca să se dea un exemplu poporului ăstuia tâmpit care n-a înţeles cât de genială e reforma asta; pe urmă, ăia de făceau gargară la colţ, în faţa blocului, la birt şi la slujbă, ca să vadă live că gura bate curu’; apoi duşmanii politici; la urmă, nevinovaţii. Ce ziceţi, nu-i corect aşa?

O noutate mai nouă ar fi că, cică, ar fi revenit aviara. Dar pictatorul n-are treabă, că boala asta nu loveşte găinile şi bibilicile dumnealui care ciugulesc boabele bugetare dintre liniile guvernamentale. Aşa că le poate picta mai departe…

Patruzeci de mucenici (VI)

Etichete

Burrbery, Cabral, Chinezu, Mirela Pete, parfum, Vania, Ziua Irlandei

Sursa foto: Aici

Cabral se cabră brusc și se arcui, rabatându-se ca un robot, în șezut:

– Azi e Ziua Sfântului Patrick!

– Asta am zis și eu – își flutură Cella pletele cu mândrie.

– Și care-i legătura? – spuse Paul cu un ton care putea să pară și ironic.

– Probabil e irlandez – murmură Dispecerul rânjind.

– Bine că și-a revenit! Ce-aveți cu el? V-ați fi bucurat să stea acolo lat și să sune salvările pe-aici? Sunteți niște răi! – explodă – cam împleticit – Crina care apăruse și ea nu demult  și emana un puternic iz de mentă.

– Ai un parfum pe bază de mentă? – se interesă Mirela. Sau e de la … gumă de mestecat?…

– E de la lichiorul de mentă de la Rustic – îi răspunse Crina înțepat după ce o privi preț de câteva secunde de sus.

– Femeile astea! … Uite și tu la ele. Ăla vorbește în dodii abia trezit din morți și ele … de parfumuri le arde – zise Dan către cel din dreapta sa.

– Deci, n-ai ce-i să faci! Nu se poate fără ele… – replică anonimul care nu părea dispus la conversație alegând să se zgâiască în lichidul gălbui din paharul pe care-l avea în față.

Aerul din interiorul restaurantului Dinar începu să devină zumzăitor. Cabral se adunase de pe jos și fetele, grijulii, îl așezară între ele. Îi bandajară mâna cu batiste înflorate ivite de prin poșetuțe, îi aranjară ce mai rămăsese din cămașă și-l șterseseră pe față cu șervețele parfumate.

– Ce-ar fi să leșin?! – murmură Achilianu vădit invidios.

– Sunt pregătită! – ridică Leo sprâncenele și-și frecă palmele cu satisfacție.

– Aș putea să mă ofer eu să-ți rup și mâna ca să fie credibil dar acum studiez niște corespondențe …– interveni Dumitru.

– Au instinct matern, bă, ce mai! Cine ne-ar obloji a doua zi dimineața după o băută crâncenă, când vâjîie capul? Cine ne-ar face limonadă și ciorbă de potroace? – deveni Chinezu sentimental.

– Ți se întâmplă des asta? – îl interogă Nea Costache aruncându-i o uitătură greu de descifrat.

– Ei, nu, niciodată, da ziceam așa … în general. – băgă Chinezu capul între urechi. Hai mai bine vă zic un banc! – încercă el să schimbe vorba.

Sala răsună de un tunător:

-Nuuuu!

– Da de ce? Că voiam să-l spun pe ăla cu …

– Nu!

– Aș putea să vă spun eu unul fain – îl salvă Vania. Dar trebuie să mă implorați. Și să-mi dați multe, multe, multe Pinguri! Nici nu-și termină bine fandoseala, odată se îngălbeni și ochii i se rotunjiră de groază. Cine a chemat-o? – șuieră aruncând priviri crunte când către Chinezu când către Cabral.

În ușă, ca o imagine din alt veac, stătea o femeie. Mignonă, într-un palton crem, cu ghete scurte Burberry abia înfășurând glezna și ținând cu bareta trecută pe antebraț – parcă neștiindu-i rostul – o poșetă în aceiași nuanță cu încălțările, un roșu scoruș, zâmbea cu un zâmbet lipit acolo peste un chip îndurerat. Din orice unghi l-ai fi privit, efigia tristeții era acolo, în liniile pleoapelor, în unghiul sprâncenelor, în arcul pomeților proeminenți. Nu era frumoasă în sensul convențional al conceptului de frumusețe deși trăsăturile erau proporționate corect. Pălăria – roșie și ea de un roșu carnal de Burgundia –  dădea tristeții un aer distins și – paradoxal – vesel.

– Are careva săpun lichid la el? – șopti Vania, aplecându-se peste masă, să nu fie identificat. Șampon, ceva! Mirela, ziceai că ai un parfum! Dă-l încoace!

– Am! Dar … știi … costă 400 de euro…

– Lasă că îți dau 40 de ping-uri! Îți dă Chinezu în contul datoriei pe care o are la mine, de la Bruxelles… – se foi Vania.

– N-am nicio datorie! De unde-ai scos-o și p-asta cu datoria?

– Lasă că-ți explic altă dată! Cabral, îți mai trebuie cămașa? Că și-așa, ai îmbrăcat-o numai de fiță peste tricou … – se repezi la acesta și-i scoase cămașa dispărând pe ușa de la grupul sanitar.