Etichete

, , , , , ,

Sursa foto: Aici

Cabral se cabră brusc și se arcui, rabatându-se ca un robot, în șezut:

– Azi e Ziua Sfântului Patrick!

Asta am zis și eu – își flutură Cella pletele cu mândrie.

– Și care-i legătura? – spuse Paul cu un ton care putea să pară și ironic.

– Probabil e irlandez – murmură Dispecerul rânjind.

– Bine că și-a revenit! Ce-aveți cu el? V-ați fi bucurat să stea acolo lat și să sune salvările pe-aici? Sunteți niște răi! – explodă – cam împleticit – Crina care apăruse și ea nu demult  și emana un puternic iz de mentă.

– Ai un parfum pe bază de mentă? – se interesă Mirela. Sau e de la … gumă de mestecat?…

– E de la lichiorul de mentă de la Rustic – îi răspunse Crina înțepat după ce o privi preț de câteva secunde de sus.

– Femeile astea! … Uite și tu la ele. Ăla vorbește în dodii abia trezit din morți și ele … de parfumuri le arde – zise Dan către cel din dreapta sa.

Deci, n-ai ce-i să faci! Nu se poate fără ele… – replică anonimul care nu părea dispus la conversație alegând să se zgâiască în lichidul gălbui din paharul pe care-l avea în față.

Aerul din interiorul restaurantului Dinar începu să devină zumzăitor. Cabral se adunase de pe jos și fetele, grijulii, îl așezară între ele. Îi bandajară mâna cu batiste înflorate ivite de prin poșetuțe, îi aranjară ce mai rămăsese din cămașă și-l șterseseră pe față cu șervețele parfumate.

– Ce-ar fi să leșin?! – murmură Achilianu vădit invidios.

– Sunt pregătită! – ridică Leo sprâncenele și-și frecă palmele cu satisfacție.

Aș putea să mă ofer eu să-ți rup și mâna ca să fie credibil dar acum studiez niște corespondențe …– interveni Dumitru.

– Au instinct matern, bă, ce mai! Cine ne-ar obloji a doua zi dimineața după o băută crâncenă, când vâjîie capul? Cine ne-ar face limonadă și ciorbă de potroace? – deveni Chinezu sentimental.

– Ți se întâmplă des asta? – îl interogă Nea Costache aruncându-i o uitătură greu de descifrat.

– Ei, nu, niciodată, da ziceam așa … în general. – băgă Chinezu capul între urechi. Hai mai bine vă zic un banc! – încercă el să schimbe vorba.

Sala răsună de un tunător:

-Nuuuu!

– Da de ce? Că voiam să-l spun pe ăla cu …

– Nu!

– Aș putea să vă spun eu unul fain – îl salvă Vania. Dar trebuie să mă implorați. Și să-mi dați multe, multe, multe Pinguri! Nici nu-și termină bine fandoseala, odată se îngălbeni și ochii i se rotunjiră de groază. Cine a chemat-o? – șuieră aruncând priviri crunte când către Chinezu când către Cabral.

În ușă, ca o imagine din alt veac, stătea o femeie. Mignonă, într-un palton crem, cu ghete scurte Burberry abia înfășurând glezna și ținând cu bareta trecută pe antebraț – parcă neștiindu-i rostul – o poșetă în aceiași nuanță cu încălțările, un roșu scoruș, zâmbea cu un zâmbet lipit acolo peste un chip îndurerat. Din orice unghi l-ai fi privit, efigia tristeții era acolo, în liniile pleoapelor, în unghiul sprâncenelor, în arcul pomeților proeminenți. Nu era frumoasă în sensul convențional al conceptului de frumusețe deși trăsăturile erau proporționate corect. Pălăria – roșie și ea de un roșu carnal de Burgundia –  dădea tristeții un aer distins și – paradoxal – vesel.

Are careva săpun lichid la el? – șopti Vania, aplecându-se peste masă, să nu fie identificat. Șampon, ceva! Mirela, ziceai că ai un parfum! Dă-l încoace!

– Am! Dar … știi … costă 400 de euro…

– Lasă că îți dau 40 de ping-uri! Îți dă Chinezu în contul datoriei pe care o are la mine, de la Bruxelles… – se foi Vania.

– N-am nicio datorie! De unde-ai scos-o și p-asta cu datoria?

– Lasă că-ți explic altă dată! Cabral, îți mai trebuie cămașa? Că și-așa, ai îmbrăcat-o numai de fiță peste tricou … – se repezi la acesta și-i scoase cămașa dispărând pe ușa de la grupul sanitar.

Anunțuri