Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , ,

Foto: Alice Drogoreanu

Ieri am tăndălit. Cred că am citit peste cinci sute de bloguri. Nu blogurile întregi – că la unii, mai ales la cei din fruntea Zelistului, n-ai ce citi – ci câte o postare,  două. Cum n-am mai intrat pe Zelist de câteva săptămâni, ieri am avut o atare curiozitate. Ocazie cu care mi-am primenit blogrollul, scoțând adăosăturile inutile și inserând nume noi, interesante. Sigur, Zelistul e o convenție. Iar noua manieră de a puncta e, nu-știu-cum, nedreaptă. Sigur, pingurile aduc puncte dar doboară schimbul de păreri. Pentru că ești tentat să înlocuiești comentariul cu un … Ping. Nu sărăcim intelectual din asta dar …

Ajungând, aseară, pe la locul 1045 mi-a venit o idee. Și anume, care ar fi blogurile ce cu adevărat ar merita să alcătuiască Top 100 Zelist . Bloguri pe care intri cu o anumită emoție. Pentru că nu știi exact la ce să te-aștepți. Ori dai de niște spameri puși la cazne inimaginabile de către un autor avid de ping-uri și necruțător ca Rasputin. Cazne care se aplică și partenerilor de blogging fără nicio milă. Parteneri care, dacă nu dau pinguri, riscă să fie azvârliți afară din blogroll și să fie uciși în cele mai surprinzătoare moduri, însă prietenește, așa cum ai șicana pe cineva drag. Scopul este urcarea-n Zelist și acesta se servește de orice mijloace, inclusiv de a te trece în blogrollul unuia care-a expiat și de a-ți da ping-uri de pe postarea mortului respectiv care a avut proasta inspirație să meargă la baie lăsând laptopul deschis și blogul logat.

Cum rigorile bloggingului te fac să devii irascibil – mai ales joia, când observi că deși ai scris articole interesante și ai pus o grămadă de pinguri ai coborât în loc să urci, cum a pățit prietena noastră – firesc e să ai nevoie de relaxare. Niciun loc nu-i mai potrivit pentru relaxare decât o grădină de vis. Pentru completare, dintre frunze se aude o muzică atât de familiară încât uiți brusc de ping-uri din pricina muzicii unor ritualuri uitate. Există bloguri pe care le vizitezi cum te-ai duce la bunica unde te întâmpină Serafina, biciuind din coadă. Nu simți nevoia neapărat să faci vreun gest. Îți iei de-acolo cana de porțelan înflorat clătinând un lapte înmiresmat și dulce, felia de pâine de casă coaptă pe care bunica ți-a pus unt și dulceață de cireșe amare. Le iei și o ștergi în curte, pe trunchiul unui copac și înfuleci acolo de parcă atunci ai descoperi gustul mâncării. Deși protagonistei blogului n-o să-i pară că ar exista între pietrele prețioase pe care ni le scoate din sipet și dulceața de cireșe amare nicio legătură, mă disculp că acesta este sentimentul pe care-l am intrând pe blogul ei, unde mă și sfiesc să așez vreun comentariul care poate părea vulgar (în sensul de comun). Am sentimentul că-s în dimineața zumzăitoare unei zile de vară luminate din toate părțile și stau pe trunchiul acela de copac așteptând din clipă-n clipă să se ivească zânele.

Și cum știut este că cei din urmă ar fi cei dintâi (dacă chiar sunt preocupați de ascensiunea personală) am luat-o de la coadă la cap. Și am dat peste cineva preocupat de destinul propriu. O fi scris în stele sau ține de voința noastră de a ping-ui?

Dacă tot ai ieșit în grădină, vei vedea că te așteptă, atârnate de crengi, minuni ce nu pot fi spuse în cuvinte. Le atârnă cu acribie (dar) și generozitate o mână delicată. Le privești cu sfială neriscând nicio atingere. Te bucuri apoi de frumusețea literelor libere care închipuie pentru tine universuri de existența cărora nu puteai ști. Stai la taclale cu Paul – așa zicând pentru că el preferă să tacă – sorbind dintr-o cafea ce are proporțiile perfect echilibrate ca să fie perfectă. Lângă tine, o făptură fragilă și drăgălașă, soarbe alcololuri savante din tot felul de păhărele. Te minunezi că nu s-a prăbușit groggy. Ea îți zâmbește complice. „E doar apă colorată și aromată – nu-mi plac băuturile. Dar am primit o leapșă, ce să fac?” – parcă se dezvinovățește.

O balerină ca o hologramă se transformă-n felurile feluri – te și înfricoșezi de felul contorsionist în care evoluează – rugându-te să nu se dezintegreze de atâtea torsiuni. Are mereu alt număr de picioare, cel puțin așa îți pare. De fapt, nu-s decât două, dar este imortalizată trecerea lor prin mișcare.

Paul scrie și traduce ca un intelectual de forță ce dă semne că va deveni. Ce nu știe el – sigur, asta nu-l va încetini și nici nu-l va opri – este că intelectualii nu au „valoare de piață”. România nu are nevoie de intelectuali, are nevoie de „căpșunari”, „tinichigii”, ”ospătari” să-i exporte ca forță de muncă în Europa. Nici măcar Dumnezeu nu se mai uită la noi cu atenție; cred că și-a întors fața de la aceste meleaguri. Trăim cum putem și numai „Frumusețea care va salva lumea” ne mai mângâie. Numai belferii care au spulberat economia țării aud în urechi: „Cum vă place” … Micile mizerii, tristețea, frustrarea, dezamăgirea sapă precum râul malul nisipos.

Și, cu toate acestea, ba aș zice că în pofida acestor neajunsuri, putem fi fericiți. Dacă iubim cu toate băierile sufletului despiedicate, dacă credem în forța cuvântului bun și a poveștii care să ne cuprindă pe de-a-ntregul. Chiar în atmosfera aceasta sufocantă și vrâstată cu violetul disperării.

Cam asta am gândit în leagănul acestor două zile, într-un perfect echilibru, pășind prin grădinile voastre.   Voi ce ziceți? Care sunt cei „o sută care vor salva blogosfera” de la anodin, perisat, conjunctural și frivol?