Etichete

, ,

Foto: aici

Există o istorioară despre un grup de europeni care au plecat în expediție prin Tibet , împreună cu un șerpaș. Hotărâți să ajungă într-o singură zi la tabăra unde erau așteptați, au tot grăbit urcușul, îndemnându-și însoțitorul să meargă mai repede și refuzând orice propunere de a face un popas. După multe ore de drum, tibetanul s-a oprit fără un cuvânt, s-a așezat pe o piatră și a închis ochii. Cercetătorii l-au întrebat ce face, i-au vorbit, l-au rugat, l-au amenințat că nu-i mai dau nicio plată, dacă nu se ridică imediat să-i conducă la locul dorit. Călăuza a rămas neclintită. După o oră și ceva a deschis ochii, s-a ridicat scuturându-și un pic veșmintele și a pornit cu pas liniștit, chemându-i pe oameni să continue drumul. Aceștia au venit, muți de uimire. După o vreme, cineva a rupt tăcerea și l-a întrebat ce l-a făcut să se oprească în felul în care o făcuse și ce l-a înduplecat, până la urmă, să reia urcușul.

Șerpașul a spus: „Trupurile noastre s-au zorit prea mult. Trebuia să ne oprim și să așteptăm până ne ajung din urmă sufletele, altfel călătoria noastră n-ar fi avut sorți de izbândă.“

Povestea aceasta amintește de o alta. Tot despre un tibetan. El nu însoțea pe nimeni, ci plecase de unul singur, spre o mănăstire ridicată în vârf de munte. Pe drum l-a prins o ploaie cu fulgere și tunete. Omul a găsit un han unde să se adăpostească abia după ce s-a lăsat întunericul. A schimbat câteva vorbe cu stăpânul locului, a mâncat ceva și s-a dus la culcare. Dar nici nu s-a luminat bine de ziuă și călătorul era gata de plecare. Hangiul s-a uitat pe fereastră, a văzut cum toarnă cu găleata și a spus: „Unde te duci, omule, pe vremea asta? E prăpăd, n-o să apuci să ajungi nici până la următorul han, darămite sus, la mănăstire!“ Drumețul a deschis ușa și i-a răspuns din prag: „Nu-ți face griji. Sufletul meu a ajuns demult acolo, așa că picioarelor mele le este ușor să-l urmeze.“

Foarte probabil că istorioarele nu au fost născute deodată, ca gemenii, de același povestitor. Dar dacă le afli pe amândouă, nu ai cum să nu te întrebi ce înseamnă a fi cu adevărat în ritm cu propriul suflet. Să nu-i îngădui trupului să gonească orbește, îndemnat de urgențe care te rup de sensul adânc al vieții și îți barează chiar drumul spre culmea la care aspiri? Dar să lași sufletul să se desprindă de celelalte învelișuri mai încete ale ființei, să-și ia avânt pentru a marca locul unde vor ajunge și ele, puse în mișcare de energia lui colosală? Și de ce tocmai sufletul să fie înainte-mergător, și nu rațiunea sau voința? De ce tocmai sufletul să fie călăuza noastră prin lume? Ce îl face pe el să dețină cunoașterea care îi trebuie, pentru a ne conduce la capătul nopții?

La întrebarea aceasta primim răspuns atunci când întâlnim oameni în care sufletul vibrează fără măsură. Ceea ce spun ei este adevărat. Au ușurința de a lăsa o amprentă în viața noastră, chiar și atunci când nu-și propun să transmită ceva. Totuși, ceva se comunică chiar prin simpla lor prezență. Au o înțelegere caldă a lucrurilor, un fel natural de a fi, care face ca tot ceea ce este unic în ființa lor să intersecteze cu ceva universal.
Cei care au suflet se bucură să-i aprecieze pe cei din jur, să participe viu la frumusețea pe care o presimt în ei, chiar și atunci când aceștia nu-și cunosc și nu-și onorează frumusețea interioară.

De ce să-i acordăm credit sufletului în propria viață? Pentru că a avea suflet înseamnă a fi conectat la prezența Divină.

Și o Addenda:

„Într-o zi, un înțelept din India puse următoarea întrebare discipolilor săi:

– De ce țipă oamenii când sunt supărați?

– Țipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.

– Dar de ce să țipi, atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine? întrebă din nou înțeleptul.

– Păi, țipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, încercă un alt discipol.

Maestrul întrebă din nou:

– Totuși, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?

Nici unul dintre răspunsurile primite nu-l mulțumi pe înțelept. Atunci el îi lămuri:

– Știți de ce țipăm unul la altul când suntem supărați? Adevărul e că atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanțează foarte mult. Pentru a acoperi această distanță, ei trebuie să strige, ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supărați, cu atât mai tare trebuie să strige, din cauza distanței și mai mari.

Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două ființe sunt îndrăgostite? Ele nu țipă deloc. Vorbesc încetișor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanța dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar șoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e și mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să șoptească, ajunge doar să se privească și inimile lor se înțeleg. Asta se petrece atunci când  două ființe care se iubesc, au inimile apropiate.

In final, înțeleptul concluzionă zicând:

– Când discutați, nu lăsați ca inimile voastre să se separe una de cealaltă, nu rostiți cuvinte care să vă îndepărteze și mai mult, căci va veni o zi în  care distanța va fi atât de mare încât inimile voastre nu vor mai gasi drumul de întoarcere.”

Mahatma Ghandi

Anunțuri