Etichete

, , , , , , , , , , , , , , ,

Pictură: Gabriel Pacheco

Conversația trena la masa celor patruzeci de bloggeri.  Se auzeau doar sorbituri și clinchetit de pahare și tacâmuri ba chiar și un scârțâit sinistru pe care-l produse Băiatul ciudat scrijelind cu cuțitul în farfurie cu intenția de a tăia o bucată de șuncă. Scârțâitul le trecu celor mai sensibili un fior pe șira spinării, iar altora le produse un pufnet: „Ia uite și la ăsta! N-a învățat să mănânce civilizat! Am putea să facem un glossar al manierelor elegante la masă!” – gândi Black Angel Costel, foindu-se pe scaun. În timpul criticii adresate prin intermediul trupului, trase cu coatele fața de masă, prilej pentru unul dintre pahare s-o ia la vale. Respectând legile gravitației, paharul se împrăștie în mii de cioburi pe gresie.

– Lasă, că nu-i nimic! Cioburile aduc noroc! – îl consolă o voce cam peltică din pricina experimentării mai multor cocteiluri.

– N-ar putea să-mi aducă niște puncte-n Zelist? – replică, hâtru, Black Angel.

– Ei, replica asta trebuia s-o spună Vania – râse Dumitru.

– Da chiar! Unde o fi? N-o fi terminat cu dichisitul? – se miră World of Solitaire.

– Tu nu erai cumva obsedat de Madi? – rânji Hobbitu.

– Ca și tine de politică – îi replică Dan.

– Crezi că ție ți-a trecut, dacă bântui prin Italia? – veni rândul Atitudinilor să contreze.

– Asta voiam să spun și eu! – explodă Andi, care nu fusese atentă la schimbul de jumătăți de replici de până atunci. Fără Vania, adunarea noastră n-are niciun haz. Stăm și cucăim aici ca niște momâi îndopate. Și este știut că mâncarea îngurgitată fără veselie otrăvește corpul. Nici măcar muzică n-avem! Parcă am fi la priveghi! – se indignă Andi, iar toate privirile se întoarseră înspre ea.

– Am putea să mergem să vizităm o expoziție… – încercă Dumitru o propunere.

Din respect pentru alura lui atletică și barba lui tușinată meticulos, de intelectual adevărat, nimeni nu îndrăzni să-i replice fățiș. Însă, cu nasul în farfurie, Băiatul ciudat mormăi: „Că pe noi setea de cultură ne-a împins la Dinar, evident!”

– A adus Mirela o pinacotecă! Dacă vreți să vă uitați… – interveni Paul care și el avea asemenea feeling-uri. Și am și eu o carte cu Iulia… – continuă, cu glas moale.

– Cu ce e cartea? – se interesă Caius. E despre o tipă pe care o iubește unul? Și i-o fură altul?, ca să mă exprim adecvat.

– Ei, nu chiar … E despre inadecvarea unei adolescente sensibile și sentimentale la această lume a …  și e un roman în roman pentru că Iulia,  împreună cu Grig…- căută, avântat, să-l lămurească Paul dar fu întrerupt.

– Da ce? Facem cenaclu literar aici? – se burzului Cabral, iritat că nimeni nu-i dă atenția cuvenită unei vedete și-și aprinse tacticos o țigare fără să țină cont că unii dintre comesenii lui încă mâncau. Cum se simțea mai bine, fetele îl abandonaseră și trebuise  să-și taie singur cu o singură mână și să-și dumice mâncarea.

– Eu mă duc să văd ce face Vania atâta vreme – îl ignoră vădit Black Angel Costel și porni, într-adevăr, spre toaletă.

– Vin și eu – se ridică și Băiatul ciudat.

Împinseră cu sfială ușa și, cum nu se zărea nimeni, Black Angel strigă încetișor:

– Vaaa-niaaa! Ești aici? Neprimind niciun răspuns, continuă mai tare: Vania! Ai pățit ceva? Heeei!

– Stai că-i dau un bip – găsi Băiatul ciudat o soluție. Formă repede pe telefon și ascultă. Într-adevăr, se auzea sunetul apelului de undeva, dar nu-l puteau localiza.

– Alio! – se auzi în receptor.

– Salut! Unde ești domle, că te-am căutat prin tot cartierul! – se grozăvi apelantul. Sunt cu Costel aici unde ai intrat, dar nu te vedem. Ziceai că ai o treabă pentru noi … Ai dat bir cu fugiții?

– Sunt aici, unde să fiu.  – mormăi Vania. Hai că vă deschid…

Nu mică le fu mirarea celor doi când observară că peretele pe care se aflau oglinzile începu să gliseze lăsându-le vederii o altă încăpere unde stătea Vania la un birou. Pe birou, un laptop deschis. Pe panoul din spate se vedeau rânduri de monitoare, fiecare deschis pe câte un blog.

– Aveți de gând să stați acolo? – îi întrebă Vania. Poate mai intră careva… Haideți, că închid. – îi îndemnă cu telecomanda. Nu apucară să pună piciorul dincolo și ușa toaletei se deschise, în cadrul ei apărând Dono. Cum nu mai era loc de-ntors, îi făcură semn disperați să intre și el, apoi ușa se închise. Aflându-se în continuare într-o stare de perplexitate, incapabil să producă vreun sunet, Dono căuta, din ochi, un loc unde să se ușureze.

– Vrei să … – îl întrebă Vania, ghicindu-i intențiile.

– Îhî – încuviință acesta, recunoscător.

– Uite, este acolo-n colț o chiuvetă. Și noi o mai folosim când e aglomerație în restaurant.