Hai la lupta cea mare!

Etichete

Ion Iliescu, jurnal de scriitor online, literatura, relatari fanteziste, România trezeşte-te!, Traian Basescu, viata asa cum e

Uitându-se în lungul vistieriei şi găsind-o goală precum un nap, în timp ce la poarta palatului se-auzeau şchiorlăind şi zgâriind lupii tineri, să li se dea şi lor o ciosvârtă, Il Comandore căută în mintea-i aburită o soluţie. Un nou prilej de gâlceavă. Darea în vileag a averilor înşurubaţilor săi a dat greş, legea ANI ieşind de la Curtea Constituţională aşa cum iese o bucată de carne macră trecută prin maşina de tocat: nişte cârnăciori afânaţi, fără nicio consistenţă. Încurcat, într-o fază incipientă  de turbare şi rezonabil de beat, deschise uşile debaralei. O forţă descătuşată îi împinse la picioare câteva cărţi roşii – din cele ce scăpaseră nearse la Revoluţie  – şi un morman de scrisori semnate de predecesorul său la palat, care rămăseseră netrimise. Iluminat brusc de o idee măreaţă, scotoci furibund şi, în fundul debaralei, sub un vraf de drapele cu vechea stemă a României – cea cu spicele de grâu şi râurile limpezi -, găsi, împăturită şi prăfuită, stafia comunismului. O scoase tacticos, o şterse de praf cu unul dintre drapele de mătase şi o privi în lumina slabă. Se îndreptă spre ușă, trase de un şnur cu canaf  atârnat acolo şi, după câteva clipe, îi porunci majordomului cât un dulap ivit în canatul uşii:

– Adu-mi o pompă!

– Să trăiţi! … De care? … – îndrăzni acesta timid şi cu o evidentă teamă.

– Bă!… Tu ai copii?

– Am, să trăiţi! …- îi răspunse acesta încurcat, neînţelegând ce legătură are pompa – care-o fi aia, de apă, de parfum, de care dracu o fi – cu copiii lui, doi la număr şi mărişori.

– Şi cu ce le umfli, bă, mingiile şi bicicletele?

– Păi… mingile le cumpăr gata umflate şi … bicicletele sunt … aşa le cumpăr, cu camerele  pline!… Nu ştiu!  … (Şi se zice „mingile”, în măta pe gheaţă, nu „mingiile”, capsomanu’ dracului! – continuă el răspunsul în minte, în timp ce ochii se roteau în cap încercând să agaţe vreo explicaţie pentru pompa pe care-o voia arătarea) .  Vă rog? … N-am înţeles ce-i cu bicicletele şi cu mingile … şi ce fel de …

– Nici nu mă aştept de la voi să înţelegeţi ceva, creiere de gumă! – îl jigni arătarea cu o grimasă răutăcioasă întinzându-i-se pe chip. Apoi, urmă:

– Îmi trebuie o pompă, să umflu asta! – îi scutură în față  stafia prăfuită. O pom-pă de umflat roţile, că doar n-o s-o umflu cu gura! Sau poate vrei s-o umfli tu! – i-o întinse cu un rânjet macabru.

– Am înţeles! – se lumină malacul la chip şi un firicel de năduşeală îi traversă tâmpla şi se prelinse pe obraz. Mă duc să caut! – spuse în timp ce-şi păcăni câlcâiele şi o zbughi pe uşă.

Ieşi în curte şi se-ndreptă spre garaje.

– Teofile!!! Bă!… Unde eşti?!… – strigă el înainte să ajungă la uşă.

– Ce-i, bă? Ce strigi aşa? Aici îs! – îi răspunse o voce ursuză.

– Ai o pompă de umflat roţile? Că-i trebe lu şăfu!…

– Doar ştii că noi le umflăm la servis-ul nostru… mă, Gligore. Da’ ce-i cu tine, ce năduşeşti aşa? Te-a alergat iară ăla, cu sticla? – îl măsură surâzând.  Şi ce-i trebe pompă?

– Ce ştiu eu, Teofile? A găsit o păpuşă de-aia de se dă la bâlciuri în debarauă… Vrea s-o omfleze, cre’ că … – ezită, prudent, Gligore.

– S-a zărghit rău de tot, mă Gligore, dacă îi trebe  gonflabile… Bă, când li se urcă la cap, li se urcă şi gata!… Omu, – îţi spun io că ştiu de la un bătrân din sat de la mine – omu, zic, când ajunge de-şi face singur plăcerile, el singur, îi pierdut, bă Gligore, nu mai are scăpare!… Da’, na, asta ni-i soarta, aşa ni-i scris, să ascultăm de nebun, n-avem ce face… De unde să-ţi caut eu ţie pompă acuma?… Să sun la un magazin de biciclete, cred că am un număr pe-aici… – şi se-ndreptă spre ghereta în care se afla un telefon.

Enervat că nu mai apare nimeni cu pompa, personajul nostru îi căută supapa, o trase afară, îi desfăcu căpăcelul şi începu să sufle în ea. Un acces de tuse îl năpădi. Se întoarse şi căută un loc unde să se aşeze în timp ce tusea îi scutura firava-i constituţie. Găsi un taburet și se lăsă cu puțina-i greutate, sufocându-se.

„Nu mai am deloc condiţie fizică… – mormăi. Ar trebui să merg şi eu la sală ca limbricul ăsta care şi-a lipit cele trei ventuze de maţ şi nu-l mai pot desprinde… gândi în timp ce-l vizualiza pe acesta, cu capul lui mare şi cu cele trei buze cornoase lipite de un maţ uriaş. Las-că te dau eu jos de-acolo!… Am eu ac de cojocul tău!… Şi-a lu’ ăia care te ţin artificial conectat la aparate… Mă şantajează ei pe mine!?… Las-că v-arăt eu voi, ciocli vopsiţi portocaliu!… Vă lustruiesc până vă sare vopseaua! – îşi zise el, mulţumit, şi mai împinse câteva guri de aer în stafia ce începea să se împlinească. Pe ăştia poţi să-i trimiţi după moarte, când îţi vine sorocul!” … – îşi mai zise, cu gândul la malacul ce-i stătea la dispoziţie şi al cărui nume îi scăpa mereu. Până să apară Gligore, cu vrâste de transpiraţie pe haina-i pompoasă şi cu o pompă de picior în mână, reuşise deja să umfle suficient stafia ce părea şi mai jalnică având, acum, volum.

– Şefu!… îndrăzni Gligore, furişând câte-o privire spre stăpân, să prindă reacţiile acestuia. Da’ ce doriţi să faceţi cu asta? …- indică el cu bărbia înspre păpuşa roşiatică şi flască.

– Le-o dau poporului! Să aibă distracţie, mă băiete!… Dacă n-are pâine, măcar circ! Aşa a zis un împărat roman, nu? Pâine sau circ! Uite cum fac… – se gândi să-i dezvăluie  el planul acestei fiinţe care, în viziunea lui, n-avea oricum creier să priceapă raţionamentul. Era ca şi cum ar fi vorbit cu o scrumieră sau cu sticla de whisky.Vorbesc cu ăştia ai mei, cu consilierii,  şi meşterim repede o lege a lustraţiei. Cu asta, mă împac cu lingăii de intelectuali şi le dau şi ăstora tineri de-i auzi că schiaună la poartă, apă la moară. Dacă ăl mic nu se prinde şi o bagă-n parlament, le-am tras-o-n bot la toţi.  Şi, cu legea asta-n mână, îi scot de la butoane şi pe golanii ăştia care mă şantajează că ei m-au făcut comandant şi să le dau lor frâiele toate și țara pe mână. Fiecare are o filă, un dosar, a fost pionier, utecist, ce măsa o fi fost, altfel nu erau aşa clănţăi. Şi mă iau iar de Iliescu şi dau vina pe el pentru toate… Să acoperim hoţiile alor noştri, tragem spuza pe turta ăstora tineri şi mai proşti – pe care-i duc de cap cum verau eu…

– Adică iar vă luaţi de domnu’ Preşedinte? – zvâcni, indignat, cu restul de omenie care-i rămăsese întreagă, malacul Gligore. Da’ ce tot aveţi cu el, că e om bun?… El nu ne… – îşi înghiţi Gligore indignarea, devenind conştient că scăpase nişte cuvinte care nu trebuiau rostite, dar nici n-avea cum să le ia înapoi.

Spre norocul lui chior, comandantul, pierdut în reveria lui, nu-l auzise. Odată se ridică, luă pompa din mâinile lui Gligore care înmărmurise neînţelegând nimic, şi se apucă să meşterească febril, fixă furtunul pe supapă şi, din câteva tălpi, umflă păpuşa. Îi fixă supapa, o aprecie ţinând-o de mijloc şi, găsind-o mulţumitoare, o luă sub braţ şi porni cu ea prin curtea palatului, spre poartă.

Gligore strânse pompa şi o luă agale, încurcat şi cu gândul la ce apucase să spună, spre garaj. Căuta în minte soluţii pentru eventualitatea că va fi dat afară din serviciu. În uşa garajului îi aştepta Teofil cu mâinile înfundate în buzunarele salopetei albastre, curăţele.

– Ce vrea să facă cu aia? – îl întrebă acesta, împungând aerul cu bărbia înspre mogâldeaţa care căra o păpuşă umflată mai mare decât ea, prin curte.

– Vrea să facă o lege a ilustraţiei… şi să-l prindă pe ăl mic – cre’ că pe Emiluţ – în capcană… Şi iar se ia de domnul Iliescu – aşa a zis.  A mai zis ceva de circ  şi de telectuali, da n-am înţeles ce … Auzi, tu ce crezi că are cu nea Ion, că tot se ia de el?

– E invidios, bă, Gligore… Ăştia care ajung mari pe nemeritatelea e invidioşi pe ăia care-s mari din firea lor – îi explică el, filozofic şi plin de importanţă lui Gligore care-i sorbea cuvintele, încuviinţând din cap.  Deci nu voia să se reguleze cu gonflabila aia? – întrebă el, într-o doară, dând să intre în garaj. Nu-i chiar conplet nebun.

– Zicea că le-o dă lu’  telectuali şi lu’ ăia tineri… – murmură, indecis, Gligore, iar Teofil ridică din sprâncene şi făcu gura a mirare.

– Când io-ţi zic că ăsta-i dus cu pluta!…

Recomadări: Ioan Usca,   Transildania, Elisa,  Nataşa, Orfiv, Ioan Sorin Usca, Mirela Pete, Link-Ping, Idei înghesuite, Şilavarăcald, Cristian Lisandru, Ragnar, Supravieţuitor, Grişka, Gabi123, Atitudini, Dumitru Agachi, Andi Bob, Gând licitat, Theodora Marinescu, Octavia Sandu, Dennis, Black Angel, World of Solitaire.

Ritualuri

Etichete

Colectia Adevarul, H.G.Wells, Omul invizibil, Razboiul lumilor

„Căci nu e alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă, decât cetitul cărţilor” (Miron Costin în Predoslovie la De neamul moldovenilor)

Nu am memoria citatelor, dar un adevăr bine scris sau care mi s-a părut revelator în momentul întâlnirii cu el se fixează în memorie precum stelele în întunericul nopții. Acest citat m-a izbit cu o jerbă de scântei când l-am citit pentru prima dată, buchisind De neamul moldovenilor, într-o sală de cămin numită pompos „meditator”, pe când eram la liceu în clasa a IX-a și citeam „cronicarii” pentru olimpiada la care mă-nscrisesem mai mult ca o glumă. Trebuie să vă spun că am plecat la liceu într-un alt oraș decât cel în care făcusem școala generală. Motivele „fugii de-acasă” ale unui adolescent sunt adesea puerile, dacă nu stupide. Pentru că mă credeam foarte deșteaptă – și poate că eram la vremea aceea – am vrut să-mi măsor puterile cu lumea necunoscută. Înafară de cărțile citite – și care, după părerea tatei, mă-nvățaseră numai glogozenii – nu posedam nicio cunoștință certă despre oameni și resorturile care-i mișcă. Așa încât, după o scurtă „trecere în revistă” a realității – care era un opresivă, vulgară, mediocră și cenușie – m-am reîntors la cărțile mele. Nu cred în teoria conform căreia cărțile – în speță literatura – sunt un refugiu înafara realității. Că rasa aceasta distinctă a consumatorilor de artă (din ce în ce mai subțiată din pricini impuse de un capitalism fără reguli, sălbatec) este una inadaptată la viața cotidiană, trăind într-un univers iluzoriu și fantomatic.

Toamna trecută am asistat la un fenomen straniu. Straniu pentru modul în care sunt obișnuită să încadrez și să anticipez cotidianul. La chioșcul de ziare pe lângă care trec în fiecare dimineață, deși acesta încă nu era deschis, era coadă. Făcând parte din „breasla cărți” (Orbirea, Eliass Canetti) – implicit cam cu capul în nouri, n-am înțeles ce era cu buluceala de oameni de toate vârstele și din toate categoriile sociale (am concluzionat dintr-o ochire, panoramându-le încălțările, hainele și uitătura). M-am gândit că o fi apărut ceva compromițător în ziare, despre vreun „cap” local. Ipoteza a căzut după vreo 10 pași; în asemenea cazuri, o slugă a acestui „cap local” încolțit de „presa de la București” merge dimineața devreme la distribuitor și cumpără întreaga cantitate de ziare. Misterul cozii a rămas nedezlegat deși coada era acolo, aglutinată, cu o mie de ochi fermi și cu o mie de mâini răbdătoare, în fiecare joi dimineața.

Mai demult, când aveam un salariu cât de cât rezonabil – între timp mi l-a ciumpăvit Boc să-și plătească abonamentul la fitness – îmi făcusem obiceiul ca în fiecare lună să-mi cumpăr cărți. Sau să cumpăr cărți. Cumpăratul cărților face parte din ritualurile fericirii, încă din copilărie. Deși majoritatea amintirilor s-a estompat, și astăzi văd coperta cartonată pe care era imaginea unui copil sărman, îmbărcat pompos și speriat de propria-i stare: Prinț și cerșetor. Chiar dacă banii pentru cărți s-au retras în minunatul și inexistentul buget, reflexul de a căuta prin librării și pe la chioșcurile de ziare unde, mai nou am văzut că sunt și cărți, a rămas. Săptămâna asta, nu știu din ce impuls, am adăstat o vreme la chioșcul din colț. Ochii s-au oprit asupra unei coperți vernil din care sclipeau literele de-o șchioapă, aurii, gravate. Nu știu ce anume mi-a atras atenția mai mult: vernilul, literele mici – astfel că a fost nevoie să iau cartea în mână ca să descifrez titlul și autorul -, sau titlul și autorul. În afară de marii clasici peste care am dat în bibliotecile care m-au preluat una de la alta de la 7 la 26 de ani, nu-mi amintesc cu certitudine miile de titluri citite. Doar dacă iau cartea și o răsfoiesc citind ici și colo câte o pagină în diagonală, pot să-mi amintesc dacă am citit-o sau nu. Despre cartea aceasta nu puteam spune dacă am citit-o, dar numele autorului mi-a sunat cunoscut. Ezitând preț de câteva secunde cu gândul frustrant că trebuie să aleg între carte și pachetul de țigări, am achitat-o, i-am sfâșiat nailonul ce o învelea și am căutat să o răsfir și să o miros, cum fac de când mă știu cu cărțile noi. N-am reușit pentru că la tipografie, cineva scăpase tubul cu clei pe muchia cărții, astfel că acestea erau lipite. A trebuit să am răbdare până am ajuns acasă și să desfac filă cu filă cu banalul cuțit de bucătărie. Gândul mi-a zburat la felul în care erau legate cărțile demult, în zorii tiparului. Astfel fiecare cititor avea în biroul de mahon sau de cireș un cuțit de papetărie din argint, pentru această operațiune, a tăiatului filelor care erau prinse câte două sau câte 4. Mi s-a întâmplat să găsesc în bibiloteci asemenea cărți „netăiate” și nu vă puteți imagina bucuria exploratorului – fericirea de a fi primul care citește acea carte.

Am citit primul roman din carte dintr-o răsuflare. După primele 20 de pagini mi-am dat seama că n-o citisem niciodată, dar că citisem cronici și rezumate ale ei. Încă nu știu ce mi s-a părut mai atrăgător: stilul cronicăresc și cinematografic al autorului sau povestea. Cred că m-a captivat profunda cunoaștere a naturii umane, descrierea aidoma a recțiilor indivizilor umani. Modul implicat al autorului și în același timp, un soi de detașare aristocratică a celui aflat în fața unui tablou vivant ale cărui mișcări le consemnează cu o anumită maliție. Cartea (prima parte) se numește Omul invizibil. Autorul este Herbert George Wells. Citind, nu m-am putut abține să nu fac comparații între felul în care le scrie și felul în care eu încerc să scriu. Proză. Între noi, stă un secol – poate cle mai inovator din întreaga noastră evoluție de care știm. Am căutat fotografii ale autorului, pe Google, desigur. Are un zâmbet bonom, lipsit de răutate și niște ochi atoatevăzători. Există vreo legătură între fizionomia unui scriitor și modul în care le scrie?

Am aflat, între timp, secretul cozii de la chioșcul de ziare. Era coadă la cărți. La cărțile din Colecția Adevărul. În România, în anul de grație 2010!

Ritualurile zilnice de lectură: Geanina Lisandru – Înfometat; Cristian Lisandru – Piciorul lui Tase; Mirela Pete – Vitralii vegetale pe roșu de catifea, Razvan RC – Pasi prin istorie III. Bătălia de la Gaugamela; Atitudini – Mark Gitenstein: Această țară ăși pierde viitorul; Simion Cristian – Bancul de joi; Elisa – Mă apropii de cinci sute de mii; Orfiv – Louis Aragon(1897 – 1982) – Serbări galante; Dispecerul – Cel mai iubit dintre bloggeri; Andi Bob – Sirena diplomatică; Natașa Uska – Bucurie, Român frustrat – Atenție se lucrează; Ioan Usca – Întâmplare simplă; Caius – Ultimul Mitropolit 17; Ioan Sorin Usca Teologie – Comentarii la Facerea 12; G1b2i3 – Dacă puteți șivreți să ajutați.

Recomandare: Muezinii disperării

Etichete

Cartarescu, Hotnews, Nicolae Iorga, patapievici

Am găsit pe Hotnews un articol care mi-a mers la inimă.

Vi-l recomand cu prietenie. Iată-l.

de Vlad Mixich

Miercuri, 28 aprilie 2010,

„Bombele atomice se coc în fabrici, minciunile curg de prin difuzoare, dar pământul se rotește iî continuare în jurul soarelui și nici dictatorii, nici birocrații, oricât de mult ar dezaproba acest proces, nu pot să îl împiedice.”
George Orwell

În orașul ăsta de o urâțenie certă a venit în sfârșit primăvara. Deasupra blocului de peste drum, eternizat în stadiul de construcție, și-a aprins florile albe un castan uriaș. Mirosul de măruntaie al canalului din vecinătate a fost copleșit de aroma feroce a două tufe de liliac înflorit. Nu-i năluca și nici poezie că văd din ce în ce mai des perechi de adolescenți încolăcindu-se pe sub ruinele Lipscanilor și în ungherele împuțite din pasajul Victoria. Sunt frumoși de rup urâțenia din jur și constatarea că a venit primăvara e aiuristic de evidentă. Mai puțin lor…

Le-am citit cărțile și le respect talentul și inteligența. Sunt atent la opiniile lor și bănuiesc că sunt doar unul printre alte câteva zeci de mii. Cum nu în fiecare lună apare o nouă carte semnată H.R.Patapievici sau Mircea Cărtărescu, le citesc săptămânal textele publicate în Evenimentul Zilei. Dar acum o fac din ce în ce mai greu.

Când nu scriu despre politică, cei doi intelectuali descriu o societate măcelărită, o hecatombă deprimantă în care singurul gest rațional ar fi sinuciderea. Adevărul obiectiv a dispărut din România, minciuna anchilozează țara, valorile sunt răsturnate cu susul în jos, Bucureștiul e locuit de oameni bolnavi cu trupuri diforme și ochii triști, mafia ne controlează statul, pe care oricum îl devastăm noi înșine, deși trăim vremuri de pace. Școala scoate generații de analfabeți, civilizația cărții se scufundă, iar tinerilor nu li s-a furnizat un lucru, un ideal pentru care să merite să trăiască. Reîntors din Germania la București, din primele zile îți vine să te spânzuri. Toate aceste fraze sunt prezente în editorialele semnate în ultimele trei luni de către cei doi scriitori, iar permanentizarea amărăciunii lor e tulburătoare.

Cronicizarea deznădejdii este o chestiune intimă atâta vreme cât ea se manifestă în spațiul privat. Dar atunci când lamentația este cântată de pe estradă, când orizontul înfundat este înfățișat săptămânal mulțimii, cei doi bărbați se transformă în eficienți muezini ai disperării. Că îi aud din ce în ce mai des pe muncitorii de peste drum boscorodind pe toți și toate, este meritul tsunami-ului cârtitor al micilor ecrane. Dar blazarea și inapetența de a spera, prezentă din ce în ce mai des la generația coaptă la 30 și de ani în poziții influente, se datorează în bună măsură și descurajării prea-exhibate public de Mircea Cărtărescu și Horia Patapievici. In ciuda a orice s-ar spune, ambii impun modele de atitudine. Și astăzi în România la modă este să vrei să fugi. Acum vreo 20 de ani din România se fugea ca dintr-o închisoare. Astăzi se fuge ca dintr-o deprimare. Și nu e drept.

Nu e drept pentru ca nicicând, în scurta ei istorie, României nu i-a mers mai bine ca în acești ani. Nu e doar o părere, ci un fapt cunoscut și deja afirmat pe mai multe voci. E îndeajuns să citim jurnalul călătoriei lui Iorga prin satele românesti de la 1904, a căror înapoiere o descrie lucid: „Casele sunt foarte proaste, fereștile sunt abia căscate si le acoperă câte o fărâmă de geam cețos. Copiii zdrențuiți merg la boi și cirezile pasc în jurul caselor. Aici trebuie, nu pământ, cât învățătură, lumină, simț de ce este viața și cum trebuie trăită”. Iorga are însă și multe cuvinte de speranță când vorbește despre muntenii săi falnici și țărăncile oacheșe. Același Iorga care, în 1940, era asasinat într-un regat al României deja obișnuit cu crimele politice. De-a lungul unui singur secol România a trecut prin două războaie mondiale, a fost sub ocupație nazistă și sovietică, a suportat trei dictaturi și a fost condusă autoritar vreme de aproape 60 de ani. Astăzi românii sunt feriți, de două decenii, și de dictaturi și de războaie. Viena e plină de Crăciun cu turiști din România, cuplurile tinere își fac luna de miere din Creta până în Brazilia, iar cei mai studioși și inteligenți pot alege liber orașul european în care să profeseze. Da, încă nu am ajuns din urmă nivelul de trai al Germaniei sau măcar al Spaniei. Da, avem corupție multă, sărăcie încă, bădărani destui, dar ce înseamnă 20 de ani în creșterea unui popor? Tot Iorga spunea ca avem nevoie de vreo 100 de ani de muncă bună pentru a deveni un popor serios. Astăzi suntem parte din două alianțe importante, iar Occidentul la care am râvnit în ultima sută de ani ne-a acceptat în sfârșit. Cu un rictus în colț de gură, ce-i drept. Dar asta nu-i un prilej bun pentru ștreang.

Ce uită Mircea Cărtărescu și H.R.Patapievici atunci când scriu doar cu nisipul disperării între dinți este că 20 de ani e un timp prea scurt pentru ca un popor (oricare) să ajungă undeva. Suntem încă pe drum și mergem cu răii dar și cu bunii. Fără să caut prea mult în memorie pot enumera trei întâmplări frumoase și dătătoare de speranță pentru că au continuitate: tinerii care organizează festivalul de muzică de cameră SONORO. Au ajuns deja la a 5-a ediție. În sport: echipa handbalistelor de la Oltchim Râmnicu-Vâlcea. Faptul că au ajuns în finala Ligii Campionilor nu e un accident fericit: anul trecut au fost în semifinale. Chiar și în jurnalismul mult hulit există grupuri de tineri care se coagulează în jurul unor idei generoase și scot la iveală reviste independente (www.decatorevista.ro) mult mai miezoase decât cele ale marilor trusturi. Așadar, vă rog, domnule Cărtărescu și domnule Patapievici, ca din cauza obișnuinței de a ne împiedica de gurile de canal, să nu ratîm împreună florile frumoase ale liliacului.

Oile și globalizarea

Trei păstori cu trei câini mulg, tund şi taie când au chef 300 de oi. Pentru liniştea şi comoditatea păstorilor, oile trebuie să fie o turmă supusă şi să nu aibă idei despre liberul arbitru, suveranitate naţională, răspundere individuală. Dacă nu s-au născut oi, atunci trebuie educate ca să devină oi.

Oile nu au drepturi individuale şi nu au religie. Ele şi-o pierd în două feluri: prin educaţia atee, numită „umanistă” în America şi prin fărâmiţarea, infiltrarea şi coruperea bisericii organizate. În 1831 Alexis de Toqueville a fost uimit de cât de puţină criminalitate exista în America. „Numai când m-am dus să vizitez bisericile din America am înteles”, scrie el; „etica şi religia cetăţeanului îl opreşte de la crimă”.

La 2 decembrie 1908 Walter Rauschenbush şi Harry Lard (Lard a fost descris de către un alt membru al Partidului Comunist al Statelor Unite, Manning Johnson, ca fiind „principalul arhitect al infiltraţiei comuniste pe tărâm religios”), au înfiinţat Consiliul Federal al Bisericilor, finanţat, printre alţii, de fundaţia Rockefeller care i-a dat între 1926 si 1929 suma de 137.000 USD şi alţi bani, de atunci încoace.

În 1942 platforma acestui consiliu cerea „un guvern francmasonic mondial, control internaţional asupra armatei şi flotei, un sistem monetar universal şi o bancă internaţională controlată democratic.” Atributul „controlată democratic” are aceeasi valoare pe care o are atributul „democratic” în bine-cunoscutul „centralism democratic” al totalitarismului comunist: adică zero.

Restul platformei e real. Dar, devenind prea notoriu, Consiliul Federal al Bisericilor şi-a schimbat numele la 29 noiembrie 1950 în Consiliul Naţional al Bisericilor. Acest consiliu a lucrat mână în mână cu Partidul Comunist din Statele Unite ale Americii, dupa cum arată însuşi Gus Hall, secretarul Partidului Comunist din SUA.

În 1972, „Biserica Satanei”, cu „marele preot” Anton Lavey din San Francisco, a fost primită în Consiliul Naţional al Bisericilor (RE, pp. 220-222). Biserica Satanei practică satanismul, adică torturează şi ucide victime umane şi animale în adunări rituale, practică magia neagră şi, în general, are scopul de a îndeplini poruncile Satanei pe care această „biserică” îl venerează ca pe un zeu absolut şi adevărat.

La 23 august 1948 a fost înfiinţat Consiliul Mondial al Bisericilor, al cărui secretar general, Philip Potter, a fost descris în 1975 ca fiind „mai radical decât majoritatea marxiştilor”.

Acest consiliu mondial n-a mişcat un deget şi n-a cheltuit nici o centimă pentru cei aproximativ cinci milioane de oameni nevinovaţi, majoritatea creştini, întemniţaţi în Rusia sovietică pentru credinţa lor, dar a cheltuit peste cinci milioane de dolari din 1970 până în 1980 pentru a organiza „lupta împotriva rasismului”.

Această „luptă” în cea mai mare parte dintre cazuri s-a dus de către bandiţi înarmaţi care asasinează femei şi copii de fermieri, în Africa, (cf. Joseph A.Harris, „Karl Marx or Jesus Christ?”, p. 132, dupa RE, pp.221-222)

În 1993, Curtea Supremă a Statelor Unite a declarat că este ilegal să împiedice cultul santeria (un cult adus din Cuba care se bazează pe practici tribale africane de a tortura, mutila şi ucide victime şi a stropi asistenţa cu sângele proaspăt vărsat, în cinstea unor divinităţi voodoo).

„Santeria e o religie” a declarat Curtea Supremă. Creştinismul este interzis în şcoli, dar câtă vreme santeria este admisă şi răspândită, poporul american are „libertate religioasă”. Religia e bună când e satanică sau când e folosită pentru asasinarea fermierilor şi a familiilor lor; dar generaţiile viitoare trebuie scutite de acest „opium al popoarelor”. Religia îndeamnă la cinste şi omenie.

Francmasonul Claire Chambers scrie: „Ca să fie înrobită, mintea omului trebuie orientată de la a fi spirituală la a fi carnală. Omul trebuie să creadă despre sine că este un animal fără funcţie spirituală. Odată eliberat de obligaţiile lui faţă de Dumnezeu, acesta este mult mai uşor de supus statului mondial francmasonic” (The Siecus Circle, p. 101, dupa RE, p. 362). De aceea s-a eliminat cu străşnicie religia creştină din şcolile publice americane şi s-a înlocuit cu „umanismul”.

În 1933 a fost publicat Manifestul Umanist care afirmă ateismul, comunismul şi evoluţionismul. Unul dintre cei 33 de semnatari ai manifestului a fost John Dewey, „părintele educaţiei progresiste” în America. „Omul n-are Dumnezeu şi n-are suflet” scrie John Dewey.

„Adevărul imuabil e mort. Nu există loc pentru legi fixe, naturale, sau pentru adevăruri permanente şi absolute”. Nu există diferenţă între adevăr şi minciună, zice Dewey; adevărul e ce convine (probabil celui mai tare). De asemenea, nu există principii etice: moral e ce face plăcere (probabil tot celui mai tare).

Dewey nu s-a ostenit să concilieze principiul moralei cu ceea ce face plăcere în situaţia în care plăcerea unuia este să-l tortureze pe altul, dar cel torturat nu simte plăcere; în schimb, a reconciliat doctrina lui, pe care se bazează sistemul de învăţământ american din ultimii 50 de ani, cu spusele lui Lenin care zice: „Desigur, nici noi nu credem în Dumnezeu. Noi credem numai în morala eternă. Tot ce serveşte distrugerii vechii societăţi e moral… Jos cu religia….Principala noastră sarcină e să cultivăm ateismul. Comunismul aboleşte adevărul etern, aboleşte religia şi morala”.

Adică familia şi biserica, căci atât Dewey cât şi Lenin ştiau că nu pot aboli concepte generale abstracte (RE, pp. 377-379).

Azi, urmând preceptele părintelui şcolarizării americane John Dewey, copiilor li se predă „etica de situaţie”, care explică cum „ceea ce e bine pentru mine poate fi rău pentru tine, şi ceea ce e bine astăzi poate fi rău mâine”. După ce au studiat „etica de situaţie” şi „educaţia sexuală”, un mare număr de fetiţe de la 9 ani în sus devin gravide în şcolile de stat americane înainte de a cunoaşte alfabetul.

Pentru ele s-au creat categorii de elevi separate numite „mame nemăritate”, „gravide sub 18 ani”, despre care guvernul adună statistici, iar părinţii (dacă-i au) se plâng degeaba. O altă reuşită a filozofiei umaniste şi a educaţiei progresiste este numărul mare de sinucideri printre elevii de liceu, despre care guvernul, de asemenea, strânge statistici şi părinţii se plâng degeaba.

La 40 de ani după primul Manifest Umanist, a fost publicat cel de-al doilea Manifest Umanist care vorbeşte despre construirea unei „comunităţi mondiale” bazate pe „un sistem de legi mondiale şi o ordine mondială bazată pe un guvern federal supra-naţional”.(The Humanist Manifesto I si II, dupa RE, p. 81).

Aşteptăm să ajungem oi?

http://roaim.net.tc/?a=articles&p=114

Manipulare la scară globală

Etichete

Central Intelligence Agency, Clubul de la Roma, Comitetul celor 300, Daniel Naisbett, Daniel Yankelovich, Derwin Cartwright, Federal Emergency Management Agency - FEMA, Hadley Cantril, Heidrich Himmler, institutul Tavistock, John Rawlings Reese, Kurt Lewin, Lewis Lipssitt, Margaret Meade, mijloacelor de informare, miracolului Beatles, Naval Bethesda, Noua Ordine Mondiala, Office of Strategic Services, Royal Air Force, Science Policy Research Unit, Serghei Ceahotin, Skelley and White, Trend Report, Vacaville, Willis Harmon, World Trade Center

Dezvăluiri din istoria secretă a manipulării: experimentele şi planurile criminale elaborate de Institutul Tavistock

de Vlad Petreanu

„Am văzut un om de afaceri echilibrat şi sigur pe el, care a intrat în laborator zâmbind încrezător. În mai puţin de 20 de minute era chinuit de ticuri şi se afla în pragul unei crize de nervi. Se tot trăgea de lobul urechilor şi îşi frângea mîinile. La un moment dat şi-a lăsat capul în palme şi a murmurat: Dumnezeule, opriţi-vă! Şi totuşi a continuat să execute fiecare instrucţiune a experimentatorului şi s-a supus până la capat.” S. Milgram, 1963 (concluzii în urma unor experimente de manipulare)

Subiectul conspiraţiei planetare fascinează şi intrigă publicul larg. Dezvăluirile făcute mai ales în ultimii ani au aruncat lumină asupra faptului că există o gigantică şi monstruoasă conspiraţie care urmăreşte să ia în stăpânire întreaga planetă. Manipularea este una dintre armele de temut folosită de conspiratori pentru a-şi ascunde scopurile reale şi pentru a controla publicul larg.

Mulţi oameni se îndoiesc că ar putea exista o conspiraţie pe o scară atât de largă. Unii cer probe, dar atunci când le găsesc le neaga existenţa sau le consideră irelevante. Alţii rămân indiferenţi, spunând că au probleme mai importante de rezolvat pentru a supravietui într-o societate concurenţială. Vedem cum în mod paradoxal toţi aceştia reacţionează exact aşa cum sunt programaţi, în timp ce neagă în continuare existenţa programării. Bernard Levin dezvăluie în cartea sa „Time Perspective and Morale” cum au fost şi sunt utilizate astfel de mecanisme.

„Profilarea” creierelor – arma războiului psihologic

În jargonul conspiratorilor, tehnicile de influenţare şi manipulare se numesc „profilare”. Odată ce vom înţelege cât de uşor de realizat este aceasta, la nivel de individ sau de grup, pe toate nivelurile ierarhice, prin inducerea unor reflexe condiţionate, conspiraţia nu va mai fi un mister pentru nimeni.

Profilarea este o tehnică elaborată în 1922 în Marea Britanie, la comanda Institutului Regal pentru Afaceri Internaţionale (RIIA). La acel moment, maiorul John Rawlings Reese a înfiinţat în cadrul Universităţii din Sussex cea mai mare instituţie de „spălare a creierului” din lume – Institutul Tavistock pentru Relaţii Umane.

Acest institut a devenit ulterior nucleul Biroului de Război Psihologic al Marii Britanii. Rezultatele cercetărilor lui Reese si-au dovedit aplicabilitatea prin faptul că au fost verificate pe optzeci de mii de cobai umani (soldaţi luaţi prizonieri de armata britanică) supuşi mai multor forme de experiemente.

Utilizând metodele de manipulare a maselor concepute la Tavistock de John Rawlings Reese, populaţia SUA a fost uşor de convins să participe la al Doilea Război Mondial. În urma acestui succes, sub îndrumarea doctorului Kurt Lewin, a fost înfiinţat Biroul de Servicii Strategice – OSS (Office of Strategic Services), predecesor al CIA (Central Intelligence Agency) considerat ca fiind o „necesitate” pentru acele vremuri.

În timpul războiului Kurt Lewin a devenit directorul Biroului de Studiu al Bombardamentelor Strategice, care a planificat ca Royal Air Force să se concentreze asupra bombardării cartierelor muncitoreşti din Germania, lăsând intacte ţintele militare tactice, cum erau fabricile de muniţii. Trebuie menţionat aici că fabricile de muniţii din ambele tabere aparţineau bancherilor internaţionali, care nu aveau nici un interes să-şi vadă bunurile patrimoniale distruse.

Ideea care a stat la baza bombardării până la saturaţie a cartierelor muncitoreşti civile era distrugerea moralului muncitorilor germani. Lewin şi echipa sa au stabilit o cifră ţintă, şi anume că dacă bombardamentele nocturne ale Royal Air Force distrugeau 65% din locuinţele muncitorilor germani, moralul populatiei civile avea să se prăbuşeasca. Documentul propriu-zis a fost redactat de Prudential Assurance Company.

Royal Air Force sub comanda mareşalului Arthur Travers Harris, supranumit şi „Bombardierul” a dus la îndeplinire planurile lui Lewin, culminând cu teroarea bombardării oraşului Dresden, în timpul căruia au fost masacraţi peste 125.000 de oameni, în majoritate bătrâni, femei şi copii. Adevărul cu privire la raidurile ororii declanşate de „Harris-Bombardierul” asupra civililor germani a rămas un secret bine păzit şi a fost dezvăluit după mulţi ani de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Mai târziu, după sfârşitul războiului, NATO a ordonat Universităţii din Sussex să înfiinţeze un al doilea centru de „spălare a creierului”, instituţie care a fost integrată în Biroul de Război Psihologic al Marii Britanii. Scopul principal al acestui centru a fost orientarea cercetărilor mai degrabă spre aplicaţii civile decât spre cele militare.

Aşa a apărut Science Policy Research Unit (SPRU) care a devenit cunoscută ca un institut al „şocurilor viitorului”, titlu atribuit aşa-numitei psihologii destinate să manipuleze grupuri mari de oameni prin expunerea la evenimente şocante şi schimbări foarte rapide de situaţie, menite să provoace panică, derută şi nesiguranţă în rândul populaţiei. SPRU a fost prima dintre numeroasele instituţii de acest gen înfiinţate la Tavistock.

Prin intermediul acestor crize artificiale urmate de „administrarea” lor, se urmăreşte ca oamenii să devină incapabili să ia decizii corecte, să-şi hotărască singuri destinele şi astfel să fie mai usor de manipulat. În cazul Statelor Unite există deja o agenţie de administrare a crizelor – Agenţia Federală de Administrare a Urgenţelor (Federal Emergency Management Agency – FEMA). FEMA a jucat un rol important în manipularea opiniei publice din timpul crizei create prin demolarea deliberată a Turnurilor World Trade Center din 11 septembrie 2001.

Crizele artificiale şi „şocurile viitorului”

„Şocurile viitorului” sunt descrise ca serii de evenimente care se produc atât de rapid, încât creierul omenesc nu poate asimila toate schimbările de situaţii. Ştiinţa a arătat că există limite clar demarcate ale numărului şi naturii schimbărilor cărora le poate face faţă mintea omenească. Astfel, după un şir continuu de şocuri, grupul vizat nu mai vrea să aleaga între variantele existente care i se par incerte.

În urma confruntării cu prea multe posibilităţi ambigue, populaţia este astfel derutată şi demoralizată, cuprinsă de o violenţă necugetată, determinând astfel apariţia ucigaşilor în serie, a violatorilor şi a răpitorilor de copii, generându-se sentimente de frică, angoasă şi teroare. Ulterior, se instalează o stare de apatie generală, de inerţie şi de indiferenţă faţă de orice altă schimbare. Un asemenea grup devine uşor de controlat şi va urma docil ordinele, fără să se opună.

„Şocurile viitorului”, spun cei de la SPRU şi manualele Institutului Tavistock, sunt definite ca nişte „tulburări fizice şi psihice cauzate de sarcina excesivă impusă mecanismului de luare a deciziilor din mintea omenească”. La fel cum un circuit electric suprasolicitat va arde o siguranţă fuzibilă, şi oamenilor încep să li se „ardă siguranţele” – sindrom pe care ştiinţa medicală abia acum începe să-l înţeleagă, deşi John Rawlings Reese a efectuat experimente în acest domeniu încă din anii ’20 ai secolului trecut.

Unul dintre subiectele studiate la SPRU este introducerea şi proliferarea consumului de droguri. Pentru că grupul-ţintă vizat era tineretul, acesta fiind cel mai greu de controlat, modalitatea cea mai eficientă a fost crearea „miracolului Beatles”, de fapt o invenţie a Institutului Tavistock şi parte integrantă din procesul de „fragmentare-adaptare deficitară” elaborat de profesorul Willis Harmon.

Acest proces constă în introducerea, cu ajutorul unui corp conspirativ care nu poate fi identificat, a unui element foarte distructiv şi dezbinător în interiorul unui mare grup demografic, vizat să fie schimbat împotriva propriei lui voinţe.”

Ceea ce a început cu Beatles şi cu pacheţelele de droguri (LSD-Lysergic acid diethylamide) distribuite sub formă de eşantioane în timpul concertelor acestei formatii, a generat un torent de droguri care şi la ora actuală inundă lumea. Toate acestea nu s-ar fi putut realiza fără cooperarea mijloacelor de informare, care le-au prezentat sub masca de „noi idei” şi „noi culturi” ce se dezvoltau în lumea artei şi a muzicii.

O reclamă absolut gratuită pentru LSD, firav deghizată în „artă” şi „cultură”, în timp ce cuvintele elaborate în contextul „muzicii rock” fabricate în aceleaşi laboratoare ale manipulării nu erau altceva decât stimuli cu înţelesul subliminal de a folosi droguri şi a fi „cool”.

„Violul mulţimilor” prin intermediul publicităţii şi al propagandei politice

Un vechi banc spunea că dacă cineva l-ar fi întrebat pe câinele lui Pavlov ce crede despre stăpânul său, acesta ar fi spus: „Iată ce reflex condiţionat i-am creat. Când se aprinde beculeţul îmi aduce de mâncare.” Pavlov a demonstrat existenţa unui tip de reflexe condiţionate numite întârziate, prin care putea determina apariţia unui anumit comportament, în absenţa stimulului original care crease condiţionarea, dar care fusese asociat cu alţi stimuli.

Extrapolând la fiinţa umană experimentele făcute de Pavlov pe câini, studiul stărilor nevrotice ne demonstrează faptul că aceste stări negative sunt adesea condiţionate de dezechilibre care se instalează la nivelul sistemului nervos ca urmare a unei suprasolicitări la care este supus subiectul. Pe baza acestui principiu se bazează ăi psihologia publicităţii.

[continuare în partea a doua]

Îngeri şi Demoni

Vezi PDF | Imprimare

Autor: Sebi Publicat la: 20.04.2010 Citit de: 191 ori Conţine: 1022 cuvinte

Noutăţi: 191 Îngeri şi Demoni 265 Drumul spre fericire (1) 142 Drumul spre fericire (2) 100 Drumul spre fericire (3) 740 ADN-ul uman conţine gene extraterestre (1) 508 ADN-ul uman conţine gene extraterestre (2) 495 ADN-ul uman conţine gene extraterestre (3) mai multe noutăţi… sau Top 40

Motto:
„Dumnezeu i-a dat omului puterea de a fi creator, asemeni Lui,
iar omul, desăvârşindu-şi puterea, a început să creeze Demoni.”

Dumnezeu, spun Cărţile Sfinte, şi-a desăvârşit creaţia prin om, punând în el tot ceea ce avea mai bun, făcându-l după „chipul şi asemănarea Lui”. Astfel, omul, minune, mândrie şi apogeu al marii creaţii, a primit binecuvântarea de a-şi exercita nemăsurata putere întru lauda şi bucurarea Creatorului.

Dumnezeu a dat omului Cerul şi l-a întrebat: „Ce ai putea face cu Cerul?”, iar omul îi mulţumi lui Dumnezeu pentru dar şi decoră Cerul cu stele.

Dumnezeu a dat omului Pământul şi l-a întrebat: „Cum ai vrea să arate Casa Ta?”, iar omul îi mulţumi lui Dumnezeu pentru minunata sa casă şi împodobi Pământul cu păduri, câmpii şi animale, după pofta inimii sale.

Dumnezeu a dat omului îngeri pentru a-l sluji şi pentru a-i fi aproape şi a-l povăţuit: „Când ai nevoie de o mână de ajutor cheamă unul dintre slujitorii mei şi el te va sprijini la greu!”, dar omul, neputând înţelege deplina şi nemărginita bunătate a Creatorului, şi-a încercat măiestria mai departe, creând Demoni, pentru a avea de ce se teme.

Dumnezeu ne-a creat fraţi spunându-ne: „Să vă iubiţi între voi şi să vă ajutaţi unul cu altul!” Nesocotind povaţa Domnului, Omul a creat diviziuni sociale pentru a putea experimenta ura, a creat războiul, pentru a putea înţelege pacea şi pentru a experimenta distrugerea, pe care nu o putea învăţa de la Dumnezeu. Tot omul este cel care a creat asuprirea, pentru a putea găsi rostul libertăţii şi suferinţa pentru a găsi rostul alinării dar, din păcate, s-a obişnuit aşa şi lucrurile au stagnat aici.

Îndepărtându-se tot mai mult de calea ce dreaptă a Conştiinţei Divine, omului i-a intrat în obişnuinţă să-şi blameze Creatorul pentru tot ceea ce i se întâmplă aşa cum nu ar dori el să i se întâmple, uitând însă a-I mulţumi atunci când lucrurile capătă aspectul dorit. Omul însă îşi uită mereu rolul de creator cu care a fost investit, astfel, pasând responsabilitatea acţiunilor rele în dreptul celui ce învaţă la bine.

De fapt, deoarece Dumnezeu nu ştie să facă decât lucruri bune, înseamnă că însuşi Dumnezeu învaţă prin noi oamenii, măruntele sale ajutoare într-ale creaţiei, ceea ce înseamnă răul, adică acea parte a creaţiei pe care El nu a putut, nu a reuşit sau nu a dorit, a o defini.

Povestea noastră începe, dacă m-aş putea exprima aşa, cândva demult, în negura timpurilor, când un mag a avut o revelaţie privind un alt aspect neexplorat al existenţei, definit la modul general, abstract, prin termenul de „rău”. Meditând asupra acestei revelaţii, magul începe încet-încet să conştientizeze câte ceva despre noul termen şi îşi doreşte să experimenteze implicaţiile acestui nou concept, astfel că, la un moment dat, crează o formă gând, primordială şi firavă, bazată pe primele emanaţii de energie negativă.

La început larvă astrală, sau elementar necopt, această entitate bâjbâia întinderile astrale în aşteptarea ordinelor de la stăpânul său creator. Povestindu-şi păţania printre cunoscuţi, magul atrage din ce în ce mai mulţi oameni cărora li se pare o experienţă interesantă, nouă şi plină de necunoscut, dorind să experimenteze şi ei la rândul lor noile trăiri. Astfel au început ei înşişi, la rândul lor să alimenteze această formă gând, dezvoltând-o, maturizând-o şi transformând-o într-un elementar evoluat, cu personalitate, putere şi capacitate cognitivă.

Denumit „Lucifer” sau aducătorul de lumină (din latină: lux, lucis, „lumină” şi ferre, „a aduce”), a fost într-adevăr cel care a ridicat norii incertitudinilor şi ai necunoaşterii într-un domeniu cu totul necunoscut omului îndepărtatelor secole, domeniul denumit cu titlu general: „RĂU”. Lucifer a fost îngerul întunecat „creat” de către oameni pentru a putea înţelege partea întunecată a lucrurilor, parte pe care Dumnezeu nu a ştiut să ne înveţe a o desluşi.

Deoarece odată cu trecerea timpului experimentarea noilor trăiri în domeniul vibraţiilor joase şi foarte joase crează energii negative din ce în ce mai „subtile” şi mai „rafinate”, iar nivelul de dezvoltare al noii fiinţe evoluate atinge cote din ce în ce mai ridicate, acesta începe a se simţi singură şi cere creatorului său şi întreţinătorilor săi, sau impune acolo unde consideră că este cazul, crearea unor fraţi, asemeni lui, împreună cu care să stăpânească lumea negativă a tenebrelor.

Astfel, încet-încet, cohorte de demoni iau naştere din neant şi sunt trimişi către toate colţurile lumii pentru a instaura o nouă ordine, în care legea este „fă-l să facă rău, sau altfel, fără energiile lui negative, te vei dezagrega”.
în acest fel, ritualurile sataniste au rolul de a menţine puternice şi pline de viaţă aceste „minunate” creaţii ale Micului Dumnezeu, omul.

Chiar şi oamenii de rând sunt angrenaţi în acest imens şi laborios mecanism de perpetuare al diavolilor. V-aţi gândit vreodată că la fiecare înjurătură hrăniţi câte unul? V-aţi gândit de ce când sunteţi nervoşi şi supăraţi trebuie să erupeţi violent în speranţa de a vă calma dar mai rău accentuaţi acea stare de nervozitate? şi exemplele pot continua. De multe ori spunem că expresia „l-a pus Dracu’ ” este o simplă expresie şi nimic mai mult. Chiar credeţi?

Diavolii fără susţinerea oamenilor s-ar disipa în neant, în abisurile sferei astrale, disociindu-se în elementele din care sunt constituiţi. Nehrăniţi şi uitaţi în ignoranţă nu pot supravieţui Bunătăţii Divine.

Poate că, privit din punctul de vedere al ignorantului mult prea religios, a vorbi despre Lucifer este o blasfemie, sau un lucru de neîngăduit. Nu! Stăpânul absolut al Creaţiei, Dumnezeu, în marea şi nemărginita Sa înţelepciune, ne-a dăruit nepreţuita putere a creaţiei tocmai pentru a ne putea desăvârşi spiritual.

Cum am putea înţelege şi aprecia adevărata valoare a luminii dacă nu avem nici cea mai mică idee despre ce înseamnă întunericul? Dumnezeu ne-a dat puterea de a face întuneric acolo unde El a făcut să fie lumină, tocmai pentru a putea aprecia pe deplin măreaţa Sa operă şi pentru a ne întoarce la lumină.

Cum te poţi apăra de un duşman despre care nu ştii decât din minunate fabulaţiuni pline de inconsistenţă? Cunoscându-ţi duşmanul, îi poţi afla punctele slabe. Cunoscându-i punctele slabe şti care armă ar fi cea mai potrivită şi cea mai eficientă pentru el. Stiind cu certitudine ce armă să alegi, vei fi cu siguranţă un învingător.

Adresa acestui articol este http://roaim.co.nr/?a=articles&p=374

O dimineață la Dinar

Etichete

Bistro, Caius, Dinar, Pizzeria El Kardinale, plutonierul-major Onici, Politia brutala, politisti batausi, Satu Mare

Foto: aici

Caius deschise ochii şi-i închise instantaneu la loc, strângând din pleoape. Prin perdeaua movulie cu flori aurii pe care i-o instalase, drăgăstoasă, Marieta, la fereastră, lancea soarelui îi căuta, stăruitoare, ochii.

– Băga-mi-aş cracii în perdeaua ta, de fufă! – mormăi Caius. Perdea mov, ca la curve! Aia  maro era mai bună, că nu trebuia spălată aşa des.

Se întoarse cu spatele la fereastră, şi, cu o mână sub cap, iar cu cealaltă desenând pe cearceaful de un bleu îndoielnic, cu nuaţe evidente de gri, îşi proiectă această zi:

– Deci… Mă scol, mă spăl, mă spăl şi pe dinţi? … De câte zile nu m-am spălat? … de cinci, de când am prins-o pe vaca aia cu O…, cu domnul plutonier-major Onici – se corectă el, repede -, pot să merg şi azi aşa, că nu mă duc la casting, în puii mei, mă duc la spălat closete… Viaţă de căcat! M-am dus după Marieta până la Satu Mare cu bicicleta, am scos-o-n oraş şi pe ea şi pe zgripţuroaica aia de Directoare, am vegheat-o pe nemernica aia nerecunoscătoare şi la spital, când a păţit şi ea ca Doamna Filomela, a avut o cădere de calciu – înflori el cu privirea visătoare, visând la o Filomelă pe care el ar fi putut s-o iubească cu adevărat, nu ca tembelul ăla ţâfnos de Aristotel. Am suportat ploaia, căldura şi oprobriul public pentru ea şi ea, ca o … ca o … nu – ştiu – cum – să-i – zic, m-a înşelat cu domnul plutonier-major Onici… Cine ştie cu cine m-a mai înşelat!… – zise el furios, se ridică brusc, smulse perdeaua de la geam, garnijul îi căzu în cap, se auzi un trosnet sec şi el căzu în nesimţire.

Când se trezi, soarele era deja departe, depăşise colţul blocului. Îşi pipăi cu grijă creştetul capului şi degetele întâlniră o suprafaţă cleioasă. Amintindu-şi ce i se întâmplase, se enervă din nou, se ridică şi, în drum spre baie, îi trase un şut şi lămpii cu abajur roz, pe care tot Marieta o cumpărase de la „patruşuna”, „să se asorteze cu perdeaua”, aşa zisese ea.

– Căca-m-aş în abajurul mătii! – zise el, scâncit, străfulgerat de durerea din laba piciorului.

Căută în sertarul de la birou pozele pe care le făcuse împreună cu Marieta. La pizzeria el Kardinale… În parc, sub sălcii. Sub ele, pozele care apăruseră pe internet, înfăţişându-l cu pantalonii în vine, în timp ce un organ al Legii stătea aplecat să vadă dacă nu ascunde ceva în anus.

– Asta-i chiar faină! – zâmbi Caius. Ia să le iau cu mine la Dinar. Să vadă şi prietenii mei dacă eu meritam înşelat, după câte am făcut.

Le făcu pachet, le îndesă într-o pungă de plastic, se îmbrăcă febril, încheindu-şi greşit nasturii de la cămaşă şi încălţându-şi sandalele stânga-n dreptu’ şi dreapta-n stângu’. În fotografia pe care o admirase nostalgic, i se zărea organul genital atârnând cam până la 10 centimetri de genunchi. Deci nu era chiar aşa fătălău cum îl „făceau” ei, acum se ducea, să le dovedească „cu probe”. La ieşire, smulse din cuier o şapcă roşie pe care era inscripţionat cu litere albe „I’m a Big Dick”, şi-o aruncă pe cap, trase uşa după el şi coborî scările val-vârtej. Pe la etajul doi, aproape că-l dărâmă pe nea Stere care, cu două sticle de sifon goale într-o plasă împletită, de rafie, cobora câte o treaptă, ţinându-se de balustradă.

– Mai uşor, tinere, mai uşor! – zise nea Stere, speriat de furtuna ce trecu pe lângă el. Unde te duci aşa grăbit? Că nu pleacă lumea din loc! Tot acolo o afli!…

– Mă duc să dovedesc că sunt bărbat! – răcni Caius de pe palierul etajului unu.

– Măi, noi eram mai discreţi când ne duceam la futut! – mormăi nea Stere, zâmbind ca pentru el. Ăştia tineri o fac în văzul lumii… Ce vremuri am ajuns… Doamne, ai milă şi îndurare de robii tăi! Şi de cei buni – şi aici se gândi la el – şi de cei nevrednici – şi aici, îl vizualiză pe vecinul lor de la patru, pe care-l văzuse coana Fevronia la ştiri cu „ruşinea” bălăbănindu-se prin faţa camerei de filmat.

Caius nu-l mai auzi, era deja în tramvai. I se păru că privirile celorlalţi călători îl caută pe furiş şi, când se-ntâlnesc cu ochii lui, alunecă într-o parte, dar nu duse presupunerea până la capăt.

„Poate m-au văzut la televizor… sunt vedetă, cu Marieta mea, ‘t-o-n gură de proastă!”

Îi venea să scoată pozele din pungă şi să le bage sub ochii fiecărui călător plictisit şi să-l întrebe: „De ce credeţi, domnule (sau doamnă) că m-a înşelat Marieta? Cum se explică? Ce vor femeile, până la urmă? Dumneata ce crezi?” – ar fi întrebat el pe fiecare cetăţean al urbei. Nu-şi termină, însă, gândul pentru că ajunse la staţia Dinar. Dând să coboare, năvăli peste o băbuţă. Aceasta, ridicând ochii spre nesimţit, exclamă:

– Criminalul în serie de la Nămoleşti!!! Prinde-ţi-l! E plin de sânge! Am văzut portretu’ robot la oteveu! Săriţi! Criminalul! A vrut să fugă! Puneţi mâna pe el!…

Brusc, călătorii din tramvai realizară de unde-i ştiu chipul călătorului murdar de sânge pe faţă şi pe mâini. Îl văzuseră la televizor! Era criminalul de nu-ştiu-unde! Care omorâse două babe. Nu se ştia pentru ce le omorâse, dar vecinele, alte babe, ziceau că criminalului îi plăcea „să-şi frece spurcăciunea” şi să fie privit. Iar cele două babe omorâte erau ca şi oarbe, adică de-abia zăreau cu ochii. De-aia le omorâse, de nervi, că nu se uitaseră la el. Discuţia se încinsese în tramvai, toţi vorbeau aprinşi la faţă, în timp ce vehiculul se îndepărta arătându-i ca pe nişte peşti agitându-se într-un acvariu uscat sau ca pe nişte viespi într-o sticlă înfundată.

– Lume nebună! ‘Tu-vă-n gură pe toţi, labagiilor! – strigă Caius, la adăpostul libertăţii pe care ţi-o oferă, totuşi, strada.

Ajunse transpirat la Dinar, intră, salută fugar, aruncând pe una dintre mese fotografiile şi îndreptându-se hotărât spre bar:

– Irina, pune-mi un coctail letal! Te rog! – adăugă el, să fie întru totul convingător.

– Da’ ce-ai, băi, Caius? Vrei să te sinucizi? – rânji Remus în paharul înalt din care-şi bea el berea favorită, Carlsberg.

– Se sinucide din dragoste… – adăugă şi Raul, desenând o spânzurătoare imaginară, pe masă, cu o scobitoare. O să aibă prietena lui Evtihie ce să scrie, pe bune, nu cu gromi şi iufle.

– Gnomi şi elfe – îl corectă Evtihie, surprinzându-i pe toţi. Până atunci nu intervenise deloc în dezbaterea lor despre finala care se jucase cu o seară în urmă şi nici despre analiza de la Mamaia, unde partidul favorit al lui Onici îi fripsese pe câţiva fripturişti, părând cufundat într-o linişte celestă.

– Ne-ai adus poze cu Marieta? – aruncă Filaret, dar, văzând paloarea bruscă a domnului plutonier-major Onici, reformulă întrebarea:

– Ce poze ai acolo? De la Festivalul de la Gărâna? Că parcă se zăreşte unul cu o chitară…

– Ţi-ai găsit o nouă slujbă? La abator, cumva? – întrebă, privindu-l profesional, măturându-l din cap până-n picioare, domnul plutonier-major Onici.

Teodosie nu spusese nimic până atunci, ci îl privi pe Caius cu luare-aminte:

– Auzi, Caius, unde ai fost aseară? Cred că te-am văzut la ştiri, sau mi s-a părut. Oricum, era unul care semăna perfect cu tine. Omo…

Nu mai apucă să termine ce avea de zis. Caius înşfăcă punga cu fotografii de pe masă şi o luă la goană spre toaletă. Închise uşa şi-o încuie. Stătea cu pachetul în mână pe closet şi tremura, mormăind.

– Ticăloşi netrebnici! Şi eu îi cred prieteni! Le mai spăl pişaţii şi căcaţii, împuţiţii dracului! Şi domnu’ plutonier-major Onici, în loc să se simtă vinovat, mă sfidează! După ce mi-a regulat viitoarea nevastă! Sau prezumtiv viitoarea nevastă! Şi-a băgat …  în fericirea mea, cum ar veni…

Caius începu să plângă încetişor, suspinând. I se păru că aude un ciocănit uşor în uşă. Se opri din plâns şi ascultă. Deci nu erau chiar aşa nemernici, veniseră să vadă ce face. Într-adevăr, se auzea un ciocănit slab, în uşa de pal a closetului.

– Lăsaţi-mă-n pace! Nu vreau să vă mai văd! Voi nu înţelegeţi nimic! – sughiță și miorlăi Caius printre hohote de plâns, vrând să mărească dramatismul situaţiei şi să-şi savureze în întregime satisfacţia de a fi în centrul atenţiei.

……………………………

Răspundem ping-urilor cu contraping-uri: Ioan Usca – Despre sensul vieții; Gabriela Shine – În plus; Mirela Pete – dimineață în munți; Blog de prost – Ora de română; Atitudini – Am găsit un miliard de euro!; Simion Cristian – Google rate cu românul!; Răzvan Rc – Dr. psihiatru Nicolae Marcu […]; Nea Costache – Despre sitetalk sau plecând de la scrierile lui Robert Kiyosaki; Dan Pătrașcu – Când și deontologii plagiază; Dispecer blogosferă – A fost odată-n România; Gabriela Hearth – Caricatură de Mihai Matei; Black Angel Costel – Sex machine; Elisa/ Grădina mea de vis – Perete colorat – Tot de la Elisa, aflăm că a fost aniversarea Ciupercutzei căreia îi dorim Mulți Ani Fericiți!!!!; World of Solitaire (Onu) – 7 ani de lângă mama; Anamaria Deleanu – „din tot ce dărui tot mai mult am încă și amândouă-s fără de hotare; Hobbitia land – Recunosc: am avut funcție de conducere în PSD; Natașa Uska – Citate importante; Noaptea Iguanei – Cum își permit? ( – Așa, bine, i-aș răspunde eu, că ne-a pus dracu să facem contract cu ei… Am și eu o asemenea bâzdâganie cu Romtelecom-ul. Abia aștept termenul de încheiere a contractului să scap de ei. Niște nenorociți.); Ioan Sorin Usca /Teologie – Comentarii la Facerea – 8; Orfiv – Georg von der Vring (1889 – 1968); Dumitru Agachi – Secvențe din Bruxelles 9 – fără țintă, doar privind; Mirela Pete – Shakespeare; Iulian Sîrbu – Despre importanța cuvântului scris; Andi Bob – Dimineți într-un tablou de Cehov; Theodora0303 – Nu vrem români!; Ana Vero – Frumusețe și parfum; Cristian Lisandru – La capăt de linie, speranța -9; Plano10 – Țara arde și boc-ciii câștigă alegeri….

Planuri de călătorie

Etichete

Crima si pedeapsa, De veghe la marginea lanului de secara, Feodor Mihailovici Dostoievski, Idiotul, La Este de Eden, Parnas, Poarta Raiului, Salinger, Sfantul Petru, Shakespeare, Steinbeck, William Shakespeare

Ilustrația:  aici

Sătul de-atâta beatitudine și oarecum plictisit de atmosfera dulceagă din Parnas, Will își cercetă hainele, netezi cu mâna pulpana pelerinei, studie bastonul de bambus cu mâner de fildeș ce zăcea aruncat într-un colț al camerei sale, îl ridică și – intenționând să-l șteargă de praf – trase poala cămășii lui lungi, îngerești. Se răzgândi, căută din ochi ceva potrivit pentru o astfel de întreprindere, apucă de pe scrin o filă a unui manuscris. Era schița unei comedii la care lucra de câtăva vreme – aici vremea nefiind măsurată în niciun fel, era destul de dificil să spui cât a trecut de când ai fost la întâlnirea literaților, cei mai nesuferiți și mai aroganți dintre îngeri. Șterse bastonul și, gândindu-se la bruta de Hemingway, își aminti de aripele sale măiastre… Dacă voia să coboare – pentru că asta voia, asta plănuia, adunându-și recuzita de ieșit în Lumea de Jos. Își aruncă pelerina pe umeri, înhăță bastonul, se opri o clipă-n prag ca să se asigure că are tot ce-i trebuie, se întoarse, trase de sub alcov o pereche de sandale pe care le încălță grăbit trântind picioarele ca să le scuture astfel de praf, luă de pe masa de lucru câteva file pe care le împături și le îndesă în buzunarele pelerinei și ieși ca o vijelie.
Pe drum, ticlui o poveste pe care să i-o toarne cerberului de la poartă, care rămăsese la fel de bătrân de 394 de ani, de când îl privise prima dată cu un soi de curiozitate vag ironică. Știa că n-o să creadă o iotă din ce-i va îndruga el. Mai încercaseră și alții să-l ducă cu brașoave și nu reușiseră decât să-și facă rost de cîteva toiege zdravene pe spinare.
Pufni în râs amintindu-și cum hieraticul Dostoievski, încruntat și neguros, se dusese peste Pătru somându-l să-i deschidă poarta pentru că el vrea să vadă ce face Maica. Sfântul Pătru îl privise șugubăț ridicând din sprânceană și-l invită cu brațul drept să iasă. Nu apucase Feodor Mihailovici să facă un pas, că un potop de toiege se abătu asupra capului lui. Se retrase râzând și se încuiase în chilia lui de unde ieșise după multă vreme – cum îi era felul.
Trecând prin fața casei lui, la o vreme, vâzându-l cum stătea spăsit pe prispă, Salinger, însoțit de John Steinbeck -, unul ducându-se să-și vadă lanul de secară iar celălalt să cerceteze partea de Răsărit a Raiului în care fortuit se aflau – îi zise în treacăt:
– Strașnic ce te-a burdușit moșneagul… Să tot aibă vreo trei mii de ani…
– Păi a avut vreme să se antreneze – îi răspunsese Feodor, scurt.

Ajuns în preajma cașcarabetei în care-și făcea eternitatea blajinul Pătru cel strașnic mânuitor de toiag, Will se făcu că se încheie la o sandală pentru a-i da timp acestuia să-l zărească și să mestece cam cu ce gânduri s-ar apropia îngerul William Shakespeare de Poartă.

(va continua)

Îi invit la lectură pe prietenii mei virtuali: Mirela Pete – cea amirosind a esența primăverii, Achilianu – care se ocupă de greve și nu numai, Ada Rus – care din nu știu ce motiv vrea să-și ia rămas bun deși este una din vocile blogosferei, Specialistului în gastronomie – bucătar regal, Adinei Huțanu – care inventează și reinventează arhitectura portretului, Aceleiași Adina, care măsoară picurii de lumină, Adrian – Cel plecat la Barcelona, Alex Mazilu – stăpânitorul cerului de primăvară, Alexandrei – care scrie acum în engleză (?), Alexandrei Chiorean – care trăiește suspendată între visul care va veni, până la ziua când va fi regină absolută, zilele se scurg golite de-nțeles, Alexandru Marin – copilul răzgâiat al Noului Liberalism, Alice Drogoreanu – studiind metamorfozele unei lalele, Pamflezistului, care n-ar da și el un ping …, Almanahe – s-a „frânt” de Crăciun deși părea combativ, Ama – care întoarce pe toate fețele experiența desăvârșirii ca femeie, Anei Pauper – desfășurând grațioasele-i și spectaculoasele-i balerine, Ana Vero – felicitându-i pe purtătorii și purtătoarele de biruință împotriva răului, Anca Chiser, cu stilul ei ironic, sarcastic și totuși cuminte, Andi Bob – ne lasă un cuvânt al lui Peter Sragher, Atitudini – uitându-se și nevenindu-i să creadă la admiratoarele președintelui, Blog pierdut – care ne așează pentru fotografia de grup 😀 , Băiatul ciudat – bucuros că a venit clipa sărbătoririi, Caius – procedând la ridicarea în scaun, literar, la cinul de mitropolit pe Vania, Cati Lupașcu – povestindu-ne cu șart o întâmplare din copilărie; vă invit să vă amuzați și de stil și de învățăminte, Ciprian Burcovschi – graficianul – ne invită pe facebook, Paul – să stăm cu el la taclale și să deslușim taina degetelor, Cristian Lisandru – trecător nocturn și afabil prin hățișurile blogosferei, Orfiv – cântând poemele lumii cu discreție și mișcând pietrele ping-urilor, Ioan Usca – dibuind după asasini în serie și incriminând cu sadism o nevinovată prozatoare, G1b2i3 – răsfirând manuscrisele lui Shakespeare, serioasă și gravă, Ioan Sorin Usca Teologul – tălmăcind Cartea Facerii, Elisa – răsfirând binecuvântări și superbe flori, puțin brumate,  din grădina ei, sărbătoriților de astăzi cărora le dorim și noi toate cele de folos, Dispecerul – trecând peste piatra lui de încercare în fiecare zi, Gabitzu – cu o predoslovie despre convingerile care ajung să scoată scântei, World of Solitaire, întorcând o pagină emoționantă despre adevăratul Învățător, Dan Pătrașcu – vă sugerez să citiți acest eseu despre corectitudinea politică, bine scris și excelent argumentat, Theodora0303 – felicitându-vă pe cei care purtați aripele Sfântului Gheorghe, omorâtorul de balaur, Link-Ping – incitându-ne cu fascinantele (și foarte bine scrisele) povestiri din viitor.

Ziua Pământului

Etichete

casa bunicilor, Geea, Jalcau, Pamantul care ne rabda pe toti, Patlagina, Radauti, susai, The Day of Earth, Ziua Pamantului

Tablou de Mirela Pete

Am primit o ușă.

Am primit multe obiecte de folosință în viața mea. Unele m-au uluit și m-au copleșit – cum a fost casa. Altele mi-au fascinat și împlinit copilăria – cum erau praștia cu suport pentru piatră dintr-o limbă de pantof vechi din piele (neapărat) și arcul din creangă de alun cu săgeți din fâșii de draniță – toate acestea mi le făcea fratele meu mai mare. Trăgeam cu săgețile-n nouri, cum citisem că făceau dacii. O dată mi-a făcut un zmeu. În căldarea Rădăuților, când se-nvârtejesc curenții, nu se mai opresc câteva zile. Prilej să-mi înțepenească câte-o zi întreagă gâtul, uitându-mă după zmeul din hârtie albastră – pentru învelit caietele și cărțile – prins curmeziș cu două lețurele din aceiași multifuncțională draniță și fluturându-și coada multicoloră și zdrențuită, coadă improvizată dintr-o bluză a mamei, pentru distrugerea căreia urma să luăm amândoi bătaie, evident.

O dată, mi-a făcut tata o trotinetă. Era toată din lemn, doar roțile aveau capace metalice. Am botezat-o Helios. Vă dați seama ce-nsemna să umbli în carul de foc al Zeului Soare…

Într-o livadă din vecini, se făceau devreme niște merișoare teribil de acre. Nu apucau să crească mai mult decât o alună… Habar n-aveam atunci că suplineam carențele de vitamina C de peste iarnă, le ronțăiam pentru că erau grozave. Corcodușele aveau sâmburul amar, dar erau bune și ele.

Ați mâncat vreodată bardahuz? Nu știți ce e bardahuzul? Într-o tufă de frunze alungite, crește o tulpină cilindrică, de cam 15-20 de centimetri, cu un mănunchi de frunzulițe în vârf  (care la maturitate, când devine lemnoasă, se împodobește cu o inflorescență galbenă ca lămâia) și cu niște spori negri, mărunți, de-a lungul cojii. După ce-o rupi, se curăță coaja, de la bază. Miezul e verde – gălbui și e minunat. N-am mai mâncat bardahuz din copilărie. Am căutat azi trei ore – fără să exagerez – pe Google, și pe diferite alte site-uri tematice, respectiva plantă. Nu am găsit-o. Nu pot decât să cred că a fost o plantă magică. O plantă care, după ce și-a îndeplinit magia, a dispărut.

Când ne tăiam – pentru că de prin luna mai, mai umblam și desculți – sau ne împungeam în vreun spin, căutam o foaie de patlagină pe care-o legam peste rană. Se vindeca în trei zile. Și acum procedez la fel. Când înfloreau salcâmii, eram la concurență cu albinele, după florile pe care le mâncam la început întregi, apoi, când ne săturam, doar miezul dulce. La vreo 300 de metri de casă era o tolocuță. Tolocuța e un tăpșan pe care băteam mingea toată vara. La apus, tolocuța Cotul Buhaiului (așa-i zicea) era mărginită de un pârâu – Toplița. Azi e regularizat și nu mai trece pe-acolo, e doar o albie secată. Pe malul pârâului erau răchiți și de-o parte și de alta. Și pentru că un mal era râpos, legam cabluri furate de la uzina electrică – normal! –  în răchiți și treceam ca Tarzan de pe-un mal pe celălalt, cu urletele aferente. Câte unul mai firav scăpa cablul și se oprea în albia rece – prilej de hohote pentru toți ceilalți.

Spuneam la-nceputul postării că am primit o ușă. De la Mirela Pete. Un artist cu care îmi pare c-am copilărit. Atât de profund a înțeles ce înseamnă pentru mine ușa de la casa bunicilor. Care era un alt rai al copilăriei, adiacent celui de-acasă. Acolo nu luam niciodată bătaie, indiferent ce drăcii am fi făcut. Bunicul zâmbea a râde, iar bunica ne amenința doar cu: „te spun lu mă-ta!” – dar nu ne spunea niciodată. Toloaca bunicilor era mai altfel. Fiind situată într-o zonă mlăștinoasă a Rădăuților, Jalcăul, era plină de flori din desprimăvărat până toamna târziu. Bunicii aveau o grădină de flori în fața casei, toate fermecate, și poduri uriașe. În curte, într-o bucătărioară, trona o pompă de apă ciudată de care mă temeam ca de-un balaur. Pentru că arăta și suna ca un balaur.

Așa m-am întâlnit eu cu Pământul. Primăvara, cu tot ce era fruct crud și acru, vara, cu poamele aproape pârguite, cu prune albe, galbene și goldane, cu cireșe și vișine – toate din livezile vecinilor! – cu frunze pentru tămăduit și flori pentru diferite ceaiuri care ne alinau durerile, tusea, febra. Atunci, pământul era sacru. Tot el scotea în codrii Suceviței, „bureții” – de toate felurile și cu toate gusturile – pe care astăzi nu-i mai culegem pentru că s-au făcut otrăvitori… Toate au fost cum trebuiau să fie și acum s-au smintit, cum smintiți suntem și noi în goana noastră după produse procesate, ultraprocesate, sterilizate și pasteurizate, după medicamente și siropuri – toate sintetice – când Pământul ne stă la îndemână cu toate ale lui, să ne hrănească, să ne aline, să ne vindece și să ne întărească. Dar noi îl ignorăm și-l disprețuim de la înălțimea confortului nostru care nu-i decât un generator perpetuu de reziduuri și de otrăvuri.

Sărbătoresc Ziua Pământului, împreună cu prietenii virtuali: Andi Bob, Adina Huțanu,  Achilianu, Adia, Alex Mazilu, Alin Farcaș,  Teo Negură, Simion Cristian,   Cristian Lisandru, Geanina Lisandru, Mirela Pete, Ana Pauper, Ana Vero, Ana Maria Deleanu, Amnesiacgirl, Atitudini, Băsescul, Bijuteriile Teodorei, Black Angel Costel, Blog pierdut, Măce, Băiatul ciudat, Caius, Carmen, Cati Lupascu, Cella, Chiar nu contează, Ciocolată cu piper, Cuminte, Corina Crețu, Gabi Rus, Taclale cu Paul, Cum vă place, Cuvinte (ne)potrivite, Călin Hera, Dan Brad, Dan Chichernea, Dennis, Dispecerul, Dumitru Agachi, Dungha, Eexergy, Ela Roseni, Elena Agachi, Elisa, Extra radio Petrișor, Flavius Obeadă, Gabitzu, Gabriela Crețu, G1b2i3,  George Serban, Hobbitu, Invizibilul 3, Ioan Usca, Ioan Usca Teologie, Ion Dascălu, Ionuțu, Isabellelorelai, Jan Timuș, Keltoi Land, L’avant-garde, Lady Allia, Link Ping, Litere Libere, Madi, Maminineta, Marius Ianuș, Mihaella1, Mihai Biharia, Mihnea Georgescu, Natașa, Nedumeritul, Neliniștitu, No băsescu day, Noaptea Iguanei, Noaptebunăcopii, O vorbă, Oana Niculescu-Mizil, Oana Stoica Mujea, Orry, Orfiv, Origami, Papillon, Pescărușul Argintiu, Piticul Jenikă, Plano, Român Frustrat, Răzvanrc, Sebra, Secunde, Simona Ionescu, Să ne citim, Theodora0303, Viața la țară, Vis și realitate, Vladimir Ionaș, Yoda, [D][S][N].

Buburuza

Etichete

lady bird, solitaire, solitude

Singurătate,

Fă-mi și mie loc

Pe creanga ta,

Să văd și eu ce vezi.

Am ostenit, – știi bine –

Și nu-mi pasă

De toate câte-n lume le-am avut…

Ți s-a-ntâmplat să te întorci acasă,

Străin, golit, cu sufletul bătut,

Și casa să se-nchidă dușmănoasă?

Dar nu de asta…

Tu, singurătate,

Vreau să m-atârn și eu ca tine-n pom,

Să legăn din picioare

Sau să dorm…

Am spus destule,

Multe n-aș fi spus!…

Nu zici nimic…

Cum poți să taci atât?

La ce te uiți pierdută-atâta vreme?

Mă duc, te las…

Ea își întoarce către mine ochii

Și mă privește grav

– cred că ironic –

Apoi îmi face, din sprâncene semn:

Cu rochia-i lucíe și curată

O buburuză, fără niciun gând,

Călătorește-n lumea ei de lemn.

Se-oprește-o clipă, își înfoaie poala

Și, scuturând din horbote, cochetă,

Dispare parcă n-ar fi fost nicicând.

Mulțumesc pentru felicitări, urări și mențiuni bloggerilor: Mihnea Georgescu, Mirela Pete, Ioan Usca, Andi Bob,  Alexandru Marin, Black Angel Costel, Atitudini, Elena Agachi, Răzvan, Dispecerul, Dumitru Agachi, Blog pierdut, Blogulumea,  Caius, Călin Hera,  Cum vă place, Cuvinte potrivite, Dan Brad, Dan Pătrașcu, Dennis, Expertul Gigi, Gabilutza, Raza mea de soare, G1b2i3, Geanina Lisandru, Gianiblue, Globu cu sondaje, George Șerban, Gloria Cioloca, Hobbitu, Ioan Sorin Usca – Teologie, Ionutu, Elisa, Joaca de-a mine, KeltoiLand, Lady A, Laura cu îngerii, Cristian Lisandru, Lucia Verona, Madi,  Madi’s, Maria Barbu, Maria Postu, Micile Mizerii, Michaela, Mihai, Motanul Filozof, Natașa, Nea Costache, Noaptea Iguanei, Adela, Nu fi ca mine, Petrișor, Octav Pelin, Octavia Sandu, Orry, Papillon, Paul G. Sandu,  Black Elephant, Chat Noir, Sebra, Simion Cristian, Theodora0303, Ușa din spate, Veronicisme, Văduva de Ceară, World of Solitaire, Zamfir Pop.

Ziua a II-a

Etichete

Radio Resita, Venetia

Gândindu-mă la voi, cei care n-ați pregetat a răsfira laude și cuvinte frumoase, mi-a venit în minte o imagine. Cred că fiecare dintre noi o are stocată în memorie. O imagine alcătuită din frânturi de realitate, pentru că ochii sunt sensibili iar capul parcă-i înfundat cu câlți. Pahare goale, mânjite la buză cu rujuri închipuind întreaga paletă a lui roșu, sticle de bere golite pe jumătate, iar în lichidul rămas plutesc mucuri de țigări, farfurii goale, mânjite cu diferite sosuri și stropite cu scrum, un colț de prăjitură tronând peste un rest de salată boeuf, două bucăți de friptură sleite lângă platoul cu salată franțuzească a cărei maioneză a făcut cute de-un galben murdar, flori veștejite ce n-au mai fost puse într-un vas cu apă, o sticlă de șampanie răsturnată la marginea canapelei, caise veștede pe platoul unde-au stat rânduite tartinele și acum stau zgribulite câteva foi de pătrunjel lângă o scrumieră cu mucuri și dopuri, o treime de tort ce-și arată, trist, dedesubturile vărgate, cu crema de deasupra topită și scursă cum fardurile pe chipul plâns al unei femei.

!!! N-a fost chiar așa. Anul acesta și-n anii trecuți am vădit cumpătare și modestie și pentru că alcoolul are neajunsurile lui, și pentru că prietenii mei au fugit cu toții de parcă aș avea o boală contagioasă. Dacă au fugit, înseamnă că nu i-am avut niciodată.

Imaginea aceasta a fost omniprezentă la aniversările mele din liceu și facultate.Și am răsfirat-o aici și ca să-mi amintesc cu o anume ironie și ca s-o exorcizez.

Veneția

Mihai Eminescu

S-a stins viata falnicei Venetii,
N-auzi cântari, nu vezi lumini de baluri;
Pe scari de marmura, prin vechi portaluri,
Patrunde luna, înalbind peretii.

Okeanos se plânge pe canaluri…
El numa-n veci e-n floarea tineretii,
Miresei dulci i-ar da suflarea vietii,
Izbeste-n ziduri vechi, sunând din valuri.

Ca-n tintirim tacere e-n cetate.
Preot ramas din a vechimii zile,
San Marc sinistru miezul noptii bate.

Cu glas adânc, cu graiul de Sibile,
Rosteste lin în clipe cadentate:
„Nu-nvie mortii – e-n zadar, copile!”

Vă dăruiesc acest poem și promit să revin mâine cu Ping-uri. Azi am avut o zi imposibilă și încă nu s-a terminat…

Dacă n-aveți ce face diseară, urmăriți Radio Reșița. La 21,30 spun și eu câteva vorbe.

Privind peste umăr

Etichete

Aniversare

Foto:  iulie 2007, Zoro, port bănățean

Astăzi ar fi trebuit să fi fost mai departe

Am pornit mult mai demult.

Pe drum, am găsit o piatră rotundă și roșie

De care nu m-am putut dezlipi multă vreme.

Am mers în jurul acelei pietre până când

Mi-au înflorit mâinile și-n orbite aveam cuiburi de păsări.

Atunci am pornit peste câmp; nu mai vedeam unde e drumul.

Ar fi bine să pot să nu te iubesc.

Ar fi fost bine nici să nu fi început.

Ar fi fost lin; astăzi eram o corabie pe mările lumii.

Iubirea m-a priponit cu un piron înroșit.

Mă mișc doar în jurul arsurii din inima mea.

Nu mă pot smulge și nu mă pot dezlega.

Până și moartea îmi pare mai bună decât fiecare zi ca un urlet.

Nu știu de ce am fost făcuți doi,

să umblăm ca două felii sângerânde.

Nu știu de ce iubirea devine din adiere

Foc întețit și vrea, cu orice măsură,

să ne preschimbă-n cenușă.

Aș fi vrut să am puterea de a nu mă mai naște,

Astăzi, în locul acesta din cer, o stea ar zâmbi cu lumină înceată.

N-am avut de ales. Am fost zidită în acest răsărit

Și peste mine au bătut toate vânturile și m-au ajuns toate ale lumii.

Nici măcar nu sunt ostenită

Și n-am învățat nimic: nici să mă plec, nici să renunț, nici să m-ascund.

Un singur lucru am reușit să deprind:

Cum să stau neclintită, mișcată doar de legi neștiute,

și să luminez ferit, câteodată.

N-am spus nimănui încă, pentru că nu stăpânesc întrutotul acest meșteșug.

Exersez când mi-e bine și când cred c-am ajuns în crug.

Astăzi, absolut întâmplător, am șansa de a-mi sărbători a patruzeci și doua  aniversare. Nu știu ce înseamnă, dar cred că e firesc.

Que serra, serra

Etichete

Doris Day, Que serra sera, Youtube

Postarea de astăzi are legătură cu leapșa lui Black Angel.

Next Left. Stânga, încotro?

Etichete

FEPS, Global Progressive Forum, Jean Jaques Rousseau, Next Left, Noua Stânga, PES, Poul Nyrup Rassmusen

Deși sunt o visătoare stângistă (sau stângace) și, de asemenea, practic un soi de militantism personal de această factură, nu m-a prea interesat niciodată arena sau „scena„.

N-aș putea spune ce anume din structura mea mă face să nu suport nedreptatea, diferențele sociale artificiale – pentru că oamenii se nasc egali de la natură, ori că se nasc într-un palat, ori că se nasc într-un bordei de pământ – ideile preconcepute și schemele de gândire anchilozate. Întotdeauna i-am apărat pe cei neajutorați și înșelați de soartă și întotdeauna am crezut că fiecare om merită șansa de a trăi într-o societate echitabilă.

Aici, părerile mele se deosebesc fundamental de opțiunile celor de Dreapta, care cred că societatea trebuie împărțită apriori în cei vânători și masa amorfă a celor care nu merită nicio șansă, în cei cu instincte de luptător mai ascuțite și cu apanajul dreptului divin de a înșfăca o felie mai mare din darurile lumii în care trăim – opțiuni pe care le respect dar le dezavuez.

Din nefericire, expansiunea democrației nu a garantat și nu garantează consolidarea unei societăți mai corecte cu toți cetățenii ei ci, aș spune că dimpotrivă, a potențat forța celor îndrăzneți, a celor care-și asumă riscuri, a întreprinzătorilor – câțiva, foarte puțini – în detrimentul marei mase care, teoretic, decide, însă este condusă și mânată ca o turmă încoace și-ncolo de interesele decidenților (un grup omogen și compact) care se rotesc la decizie într-un cerc închis.

În democrațiile foarte tinere cum este și cea românească, noul val al oportuniștilor venind din eșaloanele II și III ale aparatului comunist s-a adaptat uluitor de repede condițiilor prielnice loviturilor mișelești, nebănuite de vreun strop de onestitate, ale unei jungle fără reguli și fără repere. Regulile și reperele s-au făcut din mers în favoarea puternicilor zilei.  Astfel, avem un stat dezetatizat constituit din aglutinări consolidate ale micilor și marilor interese – cu pârghii interschimbabile, o societate dezorganizată, atomizată, ca o oglindă spartă ale cărei cioburi oglindesc, fiecare, propria realitate. Avem o lume în mișcare browniană, fără legi care s-o guverneze. Am ajuns la o opoziție și ostilitate ireconciliabile  între stat (atât cât e și așa cum e) și cetățean care se urăsc și încearcă să se fenteze reciproc.

Ori, într-o țară în care categoriile sociale s-au structurat cu ziduri de netrecut între ele, Stânga, cea românească, nu vrea să-i reprezinte pe cei aflați la subsolul și în catacombele societății, pe cei foarte săraci care abia se târăsc la limita subzistenței. Reprezentanților stângii românești nici nu le trece prin minte să-și murdărească pantofii de sute de euro și manșetele costumelor de mii de euro și să coboare în noroaiele celor pe care, absolut teoretic și pur convențional, spun că-i reprezintă, pentru a intra în contact cu masa electorală proprie.

Huntele politice românești se abat cu obstinație asupra unei singure categorii incerte: aceea care are aparența, spoiala, unei ipotetice bunăstări – așa-intitulata „clasă de mijloc”. Formată din bugetari, cu un nivel mediu sau superior al studiilor, cu proprietate personală și automobil și din mici întreprinzători debitori la bănci și trăind cu spaima apocaliptică indusă actualmente de un guvern imbecil care-i hărțuiește continuu. Aceștia formează o categorie luată în prizonierat de politicieni, asupra căreia se abat toate strategiile de seducție electorală, prizonieratul manifestându-se acerb și amețitor în  perioada campaniilor electorale și ostil sau indiferent între campanii.

Stânga românească îmi pare încremenită pe crenelurile zidului dintre cei foarte săraci și cei cu aparența de bunăstare. Iar Stânga europeană se zbate între un discurs umanistoid și iluzia măreției de altă dată. Este aproape o cutumă ca board-ul unei formațiuni politice să cliveze și să se distanțeze de marea masă a membrilor iar comunicarea internă, tot mai subțiată, se face într-un mediu izolat adiabatic de realitate, astfel că semnalele socialului nu pot fi nici înțelese nici descifrate. De parcă o pisică ar vorbi cu peștii din acvariu.

Am primit câteva invitații la evenimente ale unor organisme asociate ale PES. Invitații care m-au amuzat. Sigur, ele pot fi doar formale,  simple gesturi de amabilitate automată. Nu cred că-l interesează pe Poul Nyrup Rassmusen viziunea mea despre ce ar trebuie să fie sau cum ar trebui sa facă Stânga europeană. Am vrut la un moment dat să mă duc la Praga, la unul dintre evenimente. Am făcut niște calcule și mi-am dat seama că-mi destabilizez bugetul pe jumătate de an.

Cred că Stânga, dacă vrea să devină Următoarea Stângă (Next Left) are nevoie de reinventare nu doar de rebrand-uire. De o infuzie de capital ideologic umanist. De un viraj strâns către grija pentru Pământ și pentru Viață. De o reașezare pe pilonii unui ecologism manifest. De viziunea unei lumi curate, a unei economii ecologizate, construite progresiv. Pentru că Terra se află în pragul colapsului resurselor convenționale. Pentru egalizarea șanselor și reducerea decalajelor economice. Dar nu doar în discursuri ci prin fiecare acțiune. Altfel, vorbim ca-n acvariu.

Ar trebui …

Etichete

consumismul, exterminarea pensionarilor, Guvernul Boc, lipsa atentiei afective, market, sfarsitul umanitatii

Foto: Alex Mazilu

Ați observat ce multe acțiuni din viața noastră cotidiană, conștientă, poartă amprenta lui „a trebui„? Ați observat cu siguranță și sunt convinsă că v-ați enervat de nenumărate ori pentru că „trebuia” să coborâți scările (pentru că liftul nu funcționează de două zile și, chiar dac-ar funcționa, suferiți de ușoara psihoză indusă în inconștient de tragedia studentei care-a căzut în gol), să salutați doi vecini care nu răspund niciodată la salut pentru că ei fac parte dintr-o anumită sectă religioasă iar voi nu. În apropierea bancomatului s-a structurat deja o coadă măricică iar în față, doi bătrânei se contrazic și tot introduc cardul și tastează parola, de fiecare dată eronat sau uită să selecteze ce anume vor. Cum să nu-i dai dreptate lui Boc și guvernului lui care vrea să extermine pensionarii pentru că enervează pe toată lumea cu mocăiala și inutilitatea lor? Îi dai dreptate uitând că vei ajunge și tu, la un moment dat, un bătrânel mocăit, cu gesturi încete și cu sincope de memorie și un alt guvern va voi să te extermine și pe tine prin toate mijloacele puse la dispoziție de o societate consumistă a proasta. Dar, până atunci, ai apanajul tinereții. Care îți pare eternă, atoatefăcătoare, deplină. Tinerețe care îți permite să muncești 14 sau 16 ore pe zi ca un nebun, stresat, isteric, temător și laș în fața șefilor ierarhici pe care în fond îi invidiezi și-i detești. Rezultatul muncii tale nebunești se transformă în tot felul de lucruri inutile pe care nevasta le îngrămădește în fiecare zi în apartamentul vostru, sau în cine știe ce complexă jucărie electronică pe care fiul vostru o va distruge a doua zi. Plictisit să se tot joace singur, lipsit de afecțiune, își dirijează frustrarea de a avea doi părinți orbi, surzi și muți asupra jucăriilor pe care chiar dacă și le dorește, le urăște cu forța cu care și-ar dori să-l tratați ca pe un om, ca pe o prezență vie, nu ca pe un robot căruia trebuie să-i schimbi din când în când diverse circuite, doar pentru că sunt la modă, nu pentru că s-ar fi uzat. Astfel, viața voastră în doi, pardon, în trei, a devenit o debara plină de obiecte a căror utilitate a încetat imediat după ce au intrat în proprietatea voastră. O forță abulică vă atrage ca un magnet în magazine, periodic. Carduri de credit, de cumpărături, de benzină și de fidelitate. Viața stă atârnată pe un fir subțire între facturi și alimentarea cardurilor. Dacă unul dintre poli ar slăbi, dacă n-ar mai veni facturile sau dacă nu s-ar mai alimenta cardurile, viața voastră ar înceta, ar suferi o sincopă. Sau, poate, așa  cum savantul Pavlov, după ce i-a murit câinele, mergea în fiecare zi să dea de mâncare unei umbre a reflexului său, dacă ar dispărea cardurile și facturile, ați face același drum știut și făcă obiect.

Oare poate exista și viață în absența acestei decerebrări generale pe care a operat-o asupra creierelor noastre capitalismul de acest timp, românesc? Oare am putea achiziționa mai puține lucruri și am putea produce mai puțină suferință și mai puține deșeuri? Dacă am fi nevoiți să locuim împreună cu toate reziduurile pe care existența noastră le produce consumându-le pe sfert, oare în cât timp am fi acoperiți de gunoaie? Două peturi, patru cutii de plastic de la iaurtul cu fructe  de la reclamă (neapărat), ambalajul cu țiplă și carton al mașinii de curse, mouse-uri, chiștoace, zaț, coji de pâine, folii de aluminiu, cinci sacoșe de plastic, un frigider stricat, trei borcane, o priză, două brichete, șase doze goale de bere, cămăși de nylon și ciorapi de poliester, o coajă de lămâie, un reșou inutil, două lampadare, ulei rânced, toate acestea, pe care le aruncăm cum își aruncă zeii darurile, au imaginat o lume de neînțeles și de nelocuit. Între timp, ai ajuns la cutia tuturor speranțelor și ai reușit să „faci ce trebuie”, să-ți asiguri rația de dependență de civilizație. Te uiți cât ți-a mai rămas în cont, evaluezi câtă libertate mai poți cumpăra.

Ai vrea să rupi lanțul trebuințelor. Ai vrea să fi liber, să nu ai nimic de achitat și nimic de câștigat, să fii liber. Tu , cu tine și-atât. Poate și cu puțină iubire, netarifată. Și necondiționată de numărul cifrelor din cont și nici de standarde și nici de acel „să fim în rând cu lumea”. Ai vrea să nu ai nicio grijă și să nu existe niciun „trebuie”. Să mergi cu băiatul tău cu care nu comunici decât:  „Știi cât a costat asta?” „Știi cât trebuie să muncesc ca să ai tu tot ce-ți trebuie?” „Ai idee cât am economisit ca să-ți cumpăr rahatul ăsta stupid?” „Când o să fii adult o să fii un pămpălău, n-o să fii în stare să câștigi nici cât să-i cumperi chiloți lu nevastă-ta!” „Dacă o să fii tot așa de tâmpit și distrugător când o să fii mare, o să ajungi să dormi sub pod!” – în pădure, sau pe malul apei, să vă plimbați și să vorbiți despre copilărie și despre problemele lui, pe care sigur le are. Ai vrea să nu fii nevoit să te trezești la ora 6 dimineața, să poți lenevi în pat cât vrei și să simți cu adevărat că lângă tine e trupul cald al femeii de care te-ai îndrăgostit acum 15 ani pentru că făcea gropițe în obraji când zâmbea, fără să-ți zboare gândul la faptul că trebuie să duci mașina la service când o îmbrățișezi și s-o simți rigidă și absentă pentru că se gândește când o să ajungă la coafor și când s-a programat la croitoreasă…

Dar toate acestea sunt doar imagini și iluzii pe care mintea ta, încă nesubjugată total, le încearcă din ce în ce mai rar. Cu umerii coborâți, cu privirea goală, închizi sipetul acestor prețioase gânduri ale unei dezirabile libertăți și te îndrepți spre market, ca un sclav demn al epocii pe care nici n-o înțelegi, nici n-o analizezi, nici n-o contești. Ești sclavul propriei tale neputințe de a fi liber.

Acum că m-am reinserat, se cuvine să adresez un tunător „Adevărat A-nviat!” doamnelor și domnilor care m-au atenționat cu ”Christos A Înviat!”, de Paște. Cum se apropie aniversarea (căutați în Arhiva din aprilie trecut 😀  ) vă anunț din vreme, să aveți timp că pregătiți cuvenitele urări 🙂

Fluturări de batistă brodată Doamnelor: Andi Bob (de patru ori), Theodora (cinci fluturări), Orry (două fluturări timide), Geaninei Lisandru (cu bezele), Octaviei Sandu, Elisei (în grădina căreia mă preumblu ades), delicatei Iguane, Sebrei, Mirelei Pete (la care m-am gândit când au înflorit piersicii, fiindu-mi ciudă că nu știu să fotografiez și nici să pictez dar cu care am în comun proprietatea unei pisici superbe, Musette), Elenei Agachi, Michaelei celei visătoare, Alexandrei cel Mare, optimistei Link Ping, lui Madimcm, tizei mele Gabitzu (deși pe mine nu m-a alintat nimeni, decât, poate, cu „Gabrielă”), celeilalte tize dragi mie, G1b2i3 și … dacă tot am ajuns să vorbesc cu identități virtuale, Natașei și aceleași fluturări, mai discrete, Domnilor: Răzvan, World of Solitaire, Băiatul ciudat, Vania, Rebusache, Dispecerului, lui Cristian Lisandru, Paul G. Sandu, Simion Cristian, ISU, Dumitru Agachi, Nea Costache, Atitudini, Mickael Eon, Presa în blugi, Caius, Dan Pătrașcu, Black Angel Costel, Blogulise.

Sper că n-am uitat pe nimeni.

Rocalarul King Louie vrea iubire totală

Foto: Alice Drogoreanu

Autorul textului: Ilie Chelariu

Era un banc despre câte circumvoluţiuni are miliţianul, cu răspunsul că una, aia făcută de şapcă pe frunte. Făcea parte din arsenalul rezistenţei, dar nu bănuiam că poate exista aşa ceva… Deunăzi, apăru pe sticla unui post teve turco-dâmboviţean unul din regii maro ai acestei ţări. Respectivul, care arăta de ziceai că e Ziua naţională a cartierului Ferentari (că tot sunt ăia stat în stat), a creat o nouă specie de primat: rocalarul. King Louie ăla al manelelor, desprins parcă din Cartea Junglei, declama că vrea să lanseze maneaua-rock. Intrând el cu găozarul de serviciu în discuţie, până la urmă a dat pe goarnă ce-l rodea: că, cică, toţi îl iubesc, numai rock-erii îl urăsc!” Nu cred că băieţii ăia care-s cu rock-ul îl urăsc pe cântăreţul atât de iubit de europarlamentara buzată. În fapt, doar îl dispreţuiesc. De ce? Ascultaţi-i agramatismele şi stupizeniile, iar apoi audiaţi, de exemplu, „Imagine”, a lui John Lennon! Cam asta este şi distanţa dintre noi şi restul Europei… România actuală produce guţomani pe bandă rulantă. Lipsa de educaţie, de lectură şi de aspiraţii superioare a dus la formarea unei generaţii minate de o majoritate agramată, cu idealuri asemănătoare cu ale necuvântătoarelor: un fân mai bun, un grajd mai mare, o căruţă mai arătoasă… Acesta este rezultatul a 25-30 de ani de dirijare catastrofală a educaţiei. De la directivele lui Ceauşescu, care asmuţea directorii şi inspectorii să se ia de dascălii care lăsau corigenţi şi repetenţi, la fabrica de diplome a spiruhareţilor sau reformele astea în rafale, distanţa e cam la fel de mare ca cea dintre o furnică şi un furnic, ştiţi dumneavoastră când… Rezultatele sunt pe măsură: elita naţională colcăie de manelezi cu diplome de la universitatea din fundu’ grădinii, iar copii lor, chiar dacă freacă menta pe la înalte şcoli române sau străine, tot nişte ciumeţi au rămas: asta se vede după cum se îmbracă (ca nişte papiţoi), cum se poartă (ca nişte parveniţi aroganţi) şi ce maşini îşi iau (de neam prost, cât mai mari şi scumpe). Iar dorinţa lor de a fi ministru, parlamentar sau europarlamentar cât mai repede confirmă că nici următoarea generaţie, cea care succede tâlharilor şi criminalilor economici actuali, nu va fi mai brează. Mai pe de-a dreptul spus, ţara asta cu capitala turcizată de generaţii are şanse minime să se întoarcă cu faţa spre Europa, căreia îi arată acum doar popoul mare şi gras, dar şi vreo câteva zeci de mii de mailaţi. Micul Paris s-a construit după 1918 cu banii ardelenilor, dar acei bani nu au putut schimba oamenii, aşa că a rămas tot Micul Stambul. Ba mai mult, după 1989, prin dictatură politică şi catodică, au pervertit toată ţara. Întreaga Românie a ajuns un Fanar uriaş. Se simte pe toate palierele structurii social-administrative: parveniţii subculturali, şpaga, tupeul, agresivitatea primară şi manelele au năpădit şi cea mai neînsemnată localitate, chiar şi zonele în care spiritul german biruise… Rock-ul anilor ’70 a oprit un război, cel din Vietnam, rocalarii, în schimb, au pornit altul, pe străzile României. Acestea au fost ocupate o mare de şmanglitori, proxeneţi, ţepari şi beşicaţi din te miri ce, modificaţi genetic de anii aceştia în care structurile statului de drept au dormit prin boscheţi, ca să poată să ciuguli şmecherii miliardele din moştenirea Ceauşescu, cea pentru care poporul acesta tembelizat cu televizorul a suferit foame şi frig. Prin ’93, la o ceartă cu unu’ Hassan, comerciant arab din celebra Fâşie Gaza din Timişoara, un amic de-al meu i-a explicat că are dreptul să-i ceară bon, la care ăla i-a replicat scurt: „Voi, românii, mai aveţi doar dreptul să treceţi pe verde, atât!” După cinşpe ani, dreptul ăsta ne-a rămas, dar numai dacă te mişti repede pe zebră…

Dragă Stolo umblă iar la neferoase

Etichete

Draga Stolo, PD-L, Rosia Montana

Autor: Ilie Chelariu

În anul 2007, doi senatori, peremistul Gheorghe Funar şi udemeristul Peter Eckstein Kovacs (acu’ boitar la baciul cotrocean), au venit cu o propunere legislativă care cerea interzicerea folosirii cianurilor în minerit, ţinta fiind, evident, tunul de aur de la Roşia Montană. Am aplaudat iniţiativa, la fel ca aproape toate partidele şi civilii (minus liicenii şi patapievicii bugetari), başca Patriarhia şi Academia Română! Doar portocalii au tăcut în cucuruz, semn că ştabii lor şi-au băgat, şi ei, deştele în borcanul cu miere aurie al corporaţiei care, după semnarea actelor cu statul român cel bou, a ajuns principalul agent imobiliar din zonă. Miere de miere, că la un tun de patru miliarde de cocoşei comisionul tre’ să fie pe măsură, nu? Ce vor să facă pseudocanadienii şi bucureştenii la Roşia Montană e de înţeles, că doar mai aproape dinţii decât părinţii, nu? Dădură dâmboviţenii jumătate de Ardeal şi Basarabia fără să tragă un glonte, darămite o comună pierdută în creierii Apusenilor! Dar, totuşi, e bine de ştiut că în afară de o megabaltă cu otravă, cam o treime din acidul cianhidric care ar rezulta la cianurarea din uzina de procesare s-ar degaja în aer! Pentru cei care au chiulit la chimie şi istorie, anunţăm că acidul cianhidric este declarat gaz toxic de luptă în Convenţia privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii armelor chimice şi distrugerea acestora, deschisă spre semnare la Paris, în 1993! Ba a fost utilizat şi în camerele de gazare de la Auschwitz sub denumirea de Cyclon-B! Anul 2007 a fost an bisex pentru viitoarele ghiuluri provenite din goldanul speciei neprotejate numită papagal de Apuseni (că moţii lui Avram Iancu au plecat, demult, în cărţile de istorie). Pe de o parte, DNA a deschis o anchetă tradiţională, adică de frecat menta, în care a băgat vreo trei directoraşi (mai bine-l chemau pe taxatorul Tăriceanu), care însă a cam intrat în ceaţă (portocalie). Dar tot în acel an, domnul Dragă Stolo, ajuns specialist în neferoase (vezi îmbârligătura cu aluminiul şi ruşii la Slatina), ajungea europarlamentar, lucru mare pentru viitoarea fabrică de ghiulane şi ceasuri de aur guvernamentale. Recent, fără să-l întrebe nimeni nica, europarlamentarul Theodor Stolojan a simţit nevoia să reprezinte poporul român şi a trimis o scrisoare tuturor colegilor de aceeaşi culoare din alte ţări decât aia în care se află Roşia Montană, în care le explica faptul că otrăvirea Tisei din anul 2000 s-a întâmplat din cauza naturii potrivnice sau că cianura se foloseşte şi la fabricarea blugilor şi a fotografiilor, şi că el simte nevoia să-i informeze despre chestiile astea… În concluzie, înţelegem noi, să nu se sperie dacă guvernul portocaliu va da verde la înnegrirea Apusenilor, că doar munţii noştri aur poartă, iar investitorul plusează din poartă-n poartă, nu? E frumoasă ţara în care oamenii îşi investesc banii în maşinile fiilor aleşilor, şanţurile autostrăzilor-fantomă, megabisericile de mântuit sau cerceii directoarei de la Regia Drumuri Naţionale cu Gropi. În care în depozitele portului Constanţa miroase mai tare a brad decât la cabana Trei Brazi (că atâţia, plus un kaka sub ei, au mai rămas acolo). În care, dacă treci prea încet pe zebră, rişti să mori în pumnii vreunui puţoi agresiv de bani-gata. În care cianura a devenit prioritate a guvernului şi a europarlamentarilor. Parafrazându-l pe Păstorel Teodoreanu, un amic care face gargară verde pe la Roşia Montană a concluzionat cam XXX: „În ţara asta rău făcută, rahaţii *ut în loc să pută”.

Un om care a vrut să se facă înger

Etichete

Mile Carpenisan

Un articol emotionant scris de Mile pe blogul sau in octombrie 2007 …

DEMISIE OFICIALA
Subsemnatul, Mile Carpenisan, va aduc la cunostinta decizia irevocabila de a demisiona oficial din functia de adult pe care o detin acum abuziv.

Dupa o analiza detaliata a situatiei, m-am hotarat sa ma retrag si sa preiau atributiile unui copil de sase ani jumate, cu toate drepturile si indatoririle pe care le-am avut candva, dar la care am renuntat cu prea mare usurinta.

Vreau sa desenez cu creta colorata pe strada unde locuiesc, atunci cand trec oameni maturi si importanti spre serviciu, si sa nu-mi pese de stresul lor in lupta cu minutele si traficul care ii asteapta.

Vreau sa fiu mandru de trotineta mea cea rosie, fara sa ma interseze cat costa asigurarea pe anul viitor.

Vreau sa cred sincer ca bomboanele sunt mai bune decat banii, pentru ca le poti manca.

Vreau sa stau intins la umbra unui copac,cu un pahar de limonada in mana si cu ochii la norii pufosi care alearga pe cer, intrebandu-se cu uimire de ce adultii nu fac la fel.

Vreau sa ma intorc in trecut, la vremurile cand viata era simpla. Atunci cand tot ce stiam se rezuma la cele sapte culori, cinci poezii, zece cifre si vocea mamei care ma chema la masa cand nu imi era foame.

Vreau inapoi, atunci cand nu imi pasa de cat de putine lucruri stiam, pentru ca nici nu stiam cat de putine stiam.

Vreau sa cred, ca odinioara, ca totul pe lumea asta este fie gratuit, fie se poate cumpara cu pretul unei inghetate la cornet.

M-am maturizat prea mult si nici nu mai stiu cand m-am trezit mare. A fost cu siguranta un abuz si imi cer iertare.

Am ajuns astfel sa aflu ceea ce nu ar fi trebuit: razboaie si purificarii etnice, copii abuzati si copii murind de foame, divorturi, droguri in licee, prostitutie, justitie corupta, politicieni de mahala, biserici de homosexuali, frati invrajbiti fara bani, ura, barfa.

Am aflat despre materialism nedialectic si mame denaturate, care isi vand copilele de 12 ani unor animale cu chipuri de barbati, pentru un televizor de ocazie.

Ce s-a intamplat cu timpul cand aveam impresia ca moartea este un concept de poveste, ca doar imparatii batrani mor ca sa faca loc pe tron printilor tineri, casatoriti cu printese castigate in urma ultimei zmeiade?

Unde sunt anii cand mi se parea ca tot ce ti se putea intampla mai rau in lume era sa nu fii ales in echipa lui Ghita repetentul, atunci cand jucam fotbal in spatele scolii?

Vreau sa ma reintorc la vremea cand toti copiii citeau carti folositoare, cand muzica era neotravita, cand televiziunea era pentru stiri si emisiuni de familie, fara violenta implicita la fiecare zece secunde.

Vreau desene animate cu Donald Duck, peripetiile echipajului „Speranta”, navigand cu „Toate panzele sus” si pe mama citindu-mi despre Iosif si fratii sai.

Ce bine era cand credeam, in naivitatea mea, ca toata lumea din jur este fericita deoarece eu eram fericit!

Promit solemn ca, imediat ce o sa-mi reiau atributiile de copil, o sa-mi petrec dupa-amiezile catarandu-ma in copaci, calarind bicicleta varului si citind Robinson Crusoe, ascuns in coliba injghebata din ramuri si frunze de fag, in spatele garajului.

Imi iau angajamentul ca nu o sa imi pese de ratele casei, de facturile de telefon, curent, gaze, apa, gunoi, cablu Tv si Internet, asigurari pentru masini, asigurari de anatate, taxe anuale de proprietate, credit-carduri, iarba netaiata, computerul virusat si faptul ca masina a inceput sa vrea la mecanic.

Va asigur ca nu o sa fiu pus in incurcatura atunci cand o sa fiu intrebat: „Ce-o sa te faci cand o sa cresti mare?”, deoarece acum stiu: vreau sa fiu COPIL.

Gata cu plecatul la serviciu cand ar trebui sa dorm si sa-l visez pe Florin Piersic – Harap Alb, gata cu stirile despre teroristi, bombe si caderi de avioane. Gata cu barfele anturajului, care nu-mi dau pace nici la biserica, gata cu hernia de disc, par grizonat, ochelari pierduti, medicamente scumpe si dinti de portelan.

Gata, stop, cedez! Demisionez din functia de ADULT.

Vreau sa am iarasi sase ani si jumatate .Fiti voi mari si importanti, si ocupati, si ingrijorati.
Eu vreau sa cresc MIC!
8 octombrie 2007

Pentru cei ce nu au aflat inca cine sunt…
Mile Cărpenişan
Data si locul nasterii: 23 August 1975 – Timisoara