Etichete
consumismul, exterminarea pensionarilor, Guvernul Boc, lipsa atentiei afective, market, sfarsitul umanitatii
Foto: Alex Mazilu
Ați observat ce multe acțiuni din viața noastră cotidiană, conștientă, poartă amprenta lui „a trebui„? Ați observat cu siguranță și sunt convinsă că v-ați enervat de nenumărate ori pentru că „trebuia” să coborâți scările (pentru că liftul nu funcționează de două zile și, chiar dac-ar funcționa, suferiți de ușoara psihoză indusă în inconștient de tragedia studentei care-a căzut în gol), să salutați doi vecini care nu răspund niciodată la salut pentru că ei fac parte dintr-o anumită sectă religioasă iar voi nu. În apropierea bancomatului s-a structurat deja o coadă măricică iar în față, doi bătrânei se contrazic și tot introduc cardul și tastează parola, de fiecare dată eronat sau uită să selecteze ce anume vor. Cum să nu-i dai dreptate lui Boc și guvernului lui care vrea să extermine pensionarii pentru că enervează pe toată lumea cu mocăiala și inutilitatea lor? Îi dai dreptate uitând că vei ajunge și tu, la un moment dat, un bătrânel mocăit, cu gesturi încete și cu sincope de memorie și un alt guvern va voi să te extermine și pe tine prin toate mijloacele puse la dispoziție de o societate consumistă a proasta. Dar, până atunci, ai apanajul tinereții. Care îți pare eternă, atoatefăcătoare, deplină. Tinerețe care îți permite să muncești 14 sau 16 ore pe zi ca un nebun, stresat, isteric, temător și laș în fața șefilor ierarhici pe care în fond îi invidiezi și-i detești. Rezultatul muncii tale nebunești se transformă în tot felul de lucruri inutile pe care nevasta le îngrămădește în fiecare zi în apartamentul vostru, sau în cine știe ce complexă jucărie electronică pe care fiul vostru o va distruge a doua zi. Plictisit să se tot joace singur, lipsit de afecțiune, își dirijează frustrarea de a avea doi părinți orbi, surzi și muți asupra jucăriilor pe care chiar dacă și le dorește, le urăște cu forța cu care și-ar dori să-l tratați ca pe un om, ca pe o prezență vie, nu ca pe un robot căruia trebuie să-i schimbi din când în când diverse circuite, doar pentru că sunt la modă, nu pentru că s-ar fi uzat. Astfel, viața voastră în doi, pardon, în trei, a devenit o debara plină de obiecte a căror utilitate a încetat imediat după ce au intrat în proprietatea voastră. O forță abulică vă atrage ca un magnet în magazine, periodic. Carduri de credit, de cumpărături, de benzină și de fidelitate. Viața stă atârnată pe un fir subțire între facturi și alimentarea cardurilor. Dacă unul dintre poli ar slăbi, dacă n-ar mai veni facturile sau dacă nu s-ar mai alimenta cardurile, viața voastră ar înceta, ar suferi o sincopă. Sau, poate, așa cum savantul Pavlov, după ce i-a murit câinele, mergea în fiecare zi să dea de mâncare unei umbre a reflexului său, dacă ar dispărea cardurile și facturile, ați face același drum știut și făcă obiect.
Oare poate exista și viață în absența acestei decerebrări generale pe care a operat-o asupra creierelor noastre capitalismul de acest timp, românesc? Oare am putea achiziționa mai puține lucruri și am putea produce mai puțină suferință și mai puține deșeuri? Dacă am fi nevoiți să locuim împreună cu toate reziduurile pe care existența noastră le produce consumându-le pe sfert, oare în cât timp am fi acoperiți de gunoaie? Două peturi, patru cutii de plastic de la iaurtul cu fructe de la reclamă (neapărat), ambalajul cu țiplă și carton al mașinii de curse, mouse-uri, chiștoace, zaț, coji de pâine, folii de aluminiu, cinci sacoșe de plastic, un frigider stricat, trei borcane, o priză, două brichete, șase doze goale de bere, cămăși de nylon și ciorapi de poliester, o coajă de lămâie, un reșou inutil, două lampadare, ulei rânced, toate acestea, pe care le aruncăm cum își aruncă zeii darurile, au imaginat o lume de neînțeles și de nelocuit. Între timp, ai ajuns la cutia tuturor speranțelor și ai reușit să „faci ce trebuie”, să-ți asiguri rația de dependență de civilizație. Te uiți cât ți-a mai rămas în cont, evaluezi câtă libertate mai poți cumpăra.
Ai vrea să rupi lanțul trebuințelor. Ai vrea să fi liber, să nu ai nimic de achitat și nimic de câștigat, să fii liber. Tu , cu tine și-atât. Poate și cu puțină iubire, netarifată. Și necondiționată de numărul cifrelor din cont și nici de standarde și nici de acel „să fim în rând cu lumea”. Ai vrea să nu ai nicio grijă și să nu existe niciun „trebuie”. Să mergi cu băiatul tău cu care nu comunici decât: „Știi cât a costat asta?” „Știi cât trebuie să muncesc ca să ai tu tot ce-ți trebuie?” „Ai idee cât am economisit ca să-ți cumpăr rahatul ăsta stupid?” „Când o să fii adult o să fii un pămpălău, n-o să fii în stare să câștigi nici cât să-i cumperi chiloți lu nevastă-ta!” „Dacă o să fii tot așa de tâmpit și distrugător când o să fii mare, o să ajungi să dormi sub pod!” – în pădure, sau pe malul apei, să vă plimbați și să vorbiți despre copilărie și despre problemele lui, pe care sigur le are. Ai vrea să nu fii nevoit să te trezești la ora 6 dimineața, să poți lenevi în pat cât vrei și să simți cu adevărat că lângă tine e trupul cald al femeii de care te-ai îndrăgostit acum 15 ani pentru că făcea gropițe în obraji când zâmbea, fără să-ți zboare gândul la faptul că trebuie să duci mașina la service când o îmbrățișezi și s-o simți rigidă și absentă pentru că se gândește când o să ajungă la coafor și când s-a programat la croitoreasă…
Dar toate acestea sunt doar imagini și iluzii pe care mintea ta, încă nesubjugată total, le încearcă din ce în ce mai rar. Cu umerii coborâți, cu privirea goală, închizi sipetul acestor prețioase gânduri ale unei dezirabile libertăți și te îndrepți spre market, ca un sclav demn al epocii pe care nici n-o înțelegi, nici n-o analizezi, nici n-o contești. Ești sclavul propriei tale neputințe de a fi liber.
Acum că m-am reinserat, se cuvine să adresez un tunător „Adevărat A-nviat!” doamnelor și domnilor care m-au atenționat cu ”Christos A Înviat!”, de Paște. Cum se apropie aniversarea (căutați în Arhiva din aprilie trecut 😀 ) vă anunț din vreme, să aveți timp că pregătiți cuvenitele urări 🙂
Fluturări de batistă brodată Doamnelor: Andi Bob (de patru ori), Theodora (cinci fluturări), Orry (două fluturări timide), Geaninei Lisandru (cu bezele), Octaviei Sandu, Elisei (în grădina căreia mă preumblu ades), delicatei Iguane, Sebrei, Mirelei Pete (la care m-am gândit când au înflorit piersicii, fiindu-mi ciudă că nu știu să fotografiez și nici să pictez dar cu care am în comun proprietatea unei pisici superbe, Musette), Elenei Agachi, Michaelei celei visătoare, Alexandrei cel Mare, optimistei Link Ping, lui Madimcm, tizei mele Gabitzu (deși pe mine nu m-a alintat nimeni, decât, poate, cu „Gabrielă”), celeilalte tize dragi mie, G1b2i3 și … dacă tot am ajuns să vorbesc cu identități virtuale, Natașei și aceleași fluturări, mai discrete, Domnilor: Răzvan, World of Solitaire, Băiatul ciudat, Vania, Rebusache, Dispecerului, lui Cristian Lisandru, Paul G. Sandu, Simion Cristian, ISU, Dumitru Agachi, Nea Costache, Atitudini, Mickael Eon, Presa în blugi, Caius, Dan Pătrașcu, Black Angel Costel, Blogulise.
Sper că n-am uitat pe nimeni.
