Etichete

, , , , , , , ,

Tablou de Mirela Pete

Am primit o ușă.

Am primit multe obiecte de folosință în viața mea. Unele m-au uluit și m-au copleșit – cum a fost casa. Altele mi-au fascinat și împlinit copilăria – cum erau praștia cu suport pentru piatră dintr-o limbă de pantof vechi din piele (neapărat) și arcul din creangă de alun cu săgeți din fâșii de draniță – toate acestea mi le făcea fratele meu mai mare. Trăgeam cu săgețile-n nouri, cum citisem că făceau dacii. O dată mi-a făcut un zmeu. În căldarea Rădăuților, când se-nvârtejesc curenții, nu se mai opresc câteva zile. Prilej să-mi înțepenească câte-o zi întreagă gâtul, uitându-mă după zmeul din hârtie albastră – pentru învelit caietele și cărțile – prins curmeziș cu două lețurele din aceiași multifuncțională draniță și fluturându-și coada multicoloră și zdrențuită, coadă improvizată dintr-o bluză a mamei, pentru distrugerea căreia urma să luăm amândoi bătaie, evident.

O dată, mi-a făcut tata o trotinetă. Era toată din lemn, doar roțile aveau capace metalice. Am botezat-o Helios. Vă dați seama ce-nsemna să umbli în carul de foc al Zeului Soare…

Într-o livadă din vecini, se făceau devreme niște merișoare teribil de acre. Nu apucau să crească mai mult decât o alună… Habar n-aveam atunci că suplineam carențele de vitamina C de peste iarnă, le ronțăiam pentru că erau grozave. Corcodușele aveau sâmburul amar, dar erau bune și ele.

Ați mâncat vreodată bardahuz? Nu știți ce e bardahuzul? Într-o tufă de frunze alungite, crește o tulpină cilindrică, de cam 15-20 de centimetri, cu un mănunchi de frunzulițe în vârf  (care la maturitate, când devine lemnoasă, se împodobește cu o inflorescență galbenă ca lămâia) și cu niște spori negri, mărunți, de-a lungul cojii. După ce-o rupi, se curăță coaja, de la bază. Miezul e verde – gălbui și e minunat. N-am mai mâncat bardahuz din copilărie. Am căutat azi trei ore – fără să exagerez – pe Google, și pe diferite alte site-uri tematice, respectiva plantă. Nu am găsit-o. Nu pot decât să cred că a fost o plantă magică. O plantă care, după ce și-a îndeplinit magia, a dispărut.

Când ne tăiam – pentru că de prin luna mai, mai umblam și desculți – sau ne împungeam în vreun spin, căutam o foaie de patlagină pe care-o legam peste rană. Se vindeca în trei zile. Și acum procedez la fel. Când înfloreau salcâmii, eram la concurență cu albinele, după florile pe care le mâncam la început întregi, apoi, când ne săturam, doar miezul dulce. La vreo 300 de metri de casă era o tolocuță. Tolocuța e un tăpșan pe care băteam mingea toată vara. La apus, tolocuța Cotul Buhaiului (așa-i zicea) era mărginită de un pârâu – Toplița. Azi e regularizat și nu mai trece pe-acolo, e doar o albie secată. Pe malul pârâului erau răchiți și de-o parte și de alta. Și pentru că un mal era râpos, legam cabluri furate de la uzina electrică – normal! –  în răchiți și treceam ca Tarzan de pe-un mal pe celălalt, cu urletele aferente. Câte unul mai firav scăpa cablul și se oprea în albia rece – prilej de hohote pentru toți ceilalți.

Spuneam la-nceputul postării că am primit o ușă. De la Mirela Pete. Un artist cu care îmi pare c-am copilărit. Atât de profund a înțeles ce înseamnă pentru mine ușa de la casa bunicilor. Care era un alt rai al copilăriei, adiacent celui de-acasă. Acolo nu luam niciodată bătaie, indiferent ce drăcii am fi făcut. Bunicul zâmbea a râde, iar bunica ne amenința doar cu: „te spun lu mă-ta!” – dar nu ne spunea niciodată. Toloaca bunicilor era mai altfel. Fiind situată într-o zonă mlăștinoasă a Rădăuților, Jalcăul, era plină de flori din desprimăvărat până toamna târziu. Bunicii aveau o grădină de flori în fața casei, toate fermecate, și poduri uriașe. În curte, într-o bucătărioară, trona o pompă de apă ciudată de care mă temeam ca de-un balaur. Pentru că arăta și suna ca un balaur.

Așa m-am întâlnit eu cu Pământul. Primăvara, cu tot ce era fruct crud și acru, vara, cu poamele aproape pârguite, cu prune albe, galbene și goldane, cu cireșe și vișine – toate din livezile vecinilor! – cu frunze pentru tămăduit și flori pentru diferite ceaiuri care ne alinau durerile, tusea, febra. Atunci, pământul era sacru. Tot el scotea în codrii Suceviței, „bureții” – de toate felurile și cu toate gusturile – pe care astăzi nu-i mai culegem pentru că s-au făcut otrăvitori… Toate au fost cum trebuiau să fie și acum s-au smintit, cum smintiți suntem și noi în goana noastră după produse procesate, ultraprocesate, sterilizate și pasteurizate, după medicamente și siropuri – toate sintetice – când Pământul ne stă la îndemână cu toate ale lui, să ne hrănească, să ne aline, să ne vindece și să ne întărească. Dar noi îl ignorăm și-l disprețuim de la înălțimea confortului nostru care nu-i decât un generator perpetuu de reziduuri și de otrăvuri.

Sărbătoresc Ziua Pământului, împreună cu prietenii virtuali: Andi Bob, Adina Huțanu Achilianu, Adia, Alex Mazilu, Alin FarcașTeo Negură, Simion Cristian,   Cristian Lisandru, Geanina Lisandru, Mirela Pete, Ana Pauper, Ana Vero, Ana Maria Deleanu, Amnesiacgirl, Atitudini, Băsescul, Bijuteriile Teodorei, Black Angel Costel, Blog pierdut, Măce, Băiatul ciudat, Caius, Carmen, Cati Lupascu, Cella, Chiar nu contează, Ciocolată cu piper, Cuminte, Corina Crețu, Gabi Rus, Taclale cu Paul, Cum vă place, Cuvinte (ne)potrivite, Călin Hera, Dan Brad, Dan Chichernea, Dennis, Dispecerul, Dumitru Agachi, Dungha, Eexergy, Ela Roseni, Elena Agachi, Elisa, Extra radio Petrișor, Flavius Obeadă, Gabitzu, Gabriela Crețu, G1b2i3George Serban, Hobbitu, Invizibilul 3, Ioan Usca, Ioan Usca Teologie, Ion Dascălu, Ionuțu, Isabellelorelai, Jan Timuș, Keltoi Land, L’avant-garde, Lady Allia, Link Ping, Litere Libere, Madi, Maminineta, Marius Ianuș, Mihaella1, Mihai Biharia, Mihnea Georgescu, Natașa, Nedumeritul, Neliniștitu, No băsescu day, Noaptea Iguanei, Noaptebunăcopii, O vorbă, Oana Niculescu-Mizil, Oana Stoica Mujea, Orry, Orfiv, Origami, Papillon, Pescărușul Argintiu, Piticul Jenikă, Plano, Român Frustrat, Răzvanrc, Sebra, Secunde, Simona Ionescu, Să ne citim, Theodora0303, Viața la țară, Vis și realitate, Vladimir Ionaș, Yoda, [D][S][N].

Anunțuri