Recomandare: Muezinii disperării

Etichete

Cartarescu, Hotnews, Nicolae Iorga, patapievici

Am găsit pe Hotnews un articol care mi-a mers la inimă.

Vi-l recomand cu prietenie. Iată-l.

de Vlad Mixich

Miercuri, 28 aprilie 2010,

„Bombele atomice se coc în fabrici, minciunile curg de prin difuzoare, dar pământul se rotește iî continuare în jurul soarelui și nici dictatorii, nici birocrații, oricât de mult ar dezaproba acest proces, nu pot să îl împiedice.”
George Orwell

În orașul ăsta de o urâțenie certă a venit în sfârșit primăvara. Deasupra blocului de peste drum, eternizat în stadiul de construcție, și-a aprins florile albe un castan uriaș. Mirosul de măruntaie al canalului din vecinătate a fost copleșit de aroma feroce a două tufe de liliac înflorit. Nu-i năluca și nici poezie că văd din ce în ce mai des perechi de adolescenți încolăcindu-se pe sub ruinele Lipscanilor și în ungherele împuțite din pasajul Victoria. Sunt frumoși de rup urâțenia din jur și constatarea că a venit primăvara e aiuristic de evidentă. Mai puțin lor…

Le-am citit cărțile și le respect talentul și inteligența. Sunt atent la opiniile lor și bănuiesc că sunt doar unul printre alte câteva zeci de mii. Cum nu în fiecare lună apare o nouă carte semnată H.R.Patapievici sau Mircea Cărtărescu, le citesc săptămânal textele publicate în Evenimentul Zilei. Dar acum o fac din ce în ce mai greu.

Când nu scriu despre politică, cei doi intelectuali descriu o societate măcelărită, o hecatombă deprimantă în care singurul gest rațional ar fi sinuciderea. Adevărul obiectiv a dispărut din România, minciuna anchilozează țara, valorile sunt răsturnate cu susul în jos, Bucureștiul e locuit de oameni bolnavi cu trupuri diforme și ochii triști, mafia ne controlează statul, pe care oricum îl devastăm noi înșine, deși trăim vremuri de pace. Școala scoate generații de analfabeți, civilizația cărții se scufundă, iar tinerilor nu li s-a furnizat un lucru, un ideal pentru care să merite să trăiască. Reîntors din Germania la București, din primele zile îți vine să te spânzuri. Toate aceste fraze sunt prezente în editorialele semnate în ultimele trei luni de către cei doi scriitori, iar permanentizarea amărăciunii lor e tulburătoare.

Cronicizarea deznădejdii este o chestiune intimă atâta vreme cât ea se manifestă în spațiul privat. Dar atunci când lamentația este cântată de pe estradă, când orizontul înfundat este înfățișat săptămânal mulțimii, cei doi bărbați se transformă în eficienți muezini ai disperării. Că îi aud din ce în ce mai des pe muncitorii de peste drum boscorodind pe toți și toate, este meritul tsunami-ului cârtitor al micilor ecrane. Dar blazarea și inapetența de a spera, prezentă din ce în ce mai des la generația coaptă la 30 și de ani în poziții influente, se datorează în bună măsură și descurajării prea-exhibate public de Mircea Cărtărescu și Horia Patapievici. In ciuda a orice s-ar spune, ambii impun modele de atitudine. Și astăzi în România la modă este să vrei să fugi. Acum vreo 20 de ani din România se fugea ca dintr-o închisoare. Astăzi se fuge ca dintr-o deprimare. Și nu e drept.

Nu e drept pentru ca nicicând, în scurta ei istorie, României nu i-a mers mai bine ca în acești ani. Nu e doar o părere, ci un fapt cunoscut și deja afirmat pe mai multe voci. E îndeajuns să citim jurnalul călătoriei lui Iorga prin satele românesti de la 1904, a căror înapoiere o descrie lucid: „Casele sunt foarte proaste, fereștile sunt abia căscate si le acoperă câte o fărâmă de geam cețos. Copiii zdrențuiți merg la boi și cirezile pasc în jurul caselor. Aici trebuie, nu pământ, cât învățătură, lumină, simț de ce este viața și cum trebuie trăită”. Iorga are însă și multe cuvinte de speranță când vorbește despre muntenii săi falnici și țărăncile oacheșe. Același Iorga care, în 1940, era asasinat într-un regat al României deja obișnuit cu crimele politice. De-a lungul unui singur secol România a trecut prin două războaie mondiale, a fost sub ocupație nazistă și sovietică, a suportat trei dictaturi și a fost condusă autoritar vreme de aproape 60 de ani. Astăzi românii sunt feriți, de două decenii, și de dictaturi și de războaie. Viena e plină de Crăciun cu turiști din România, cuplurile tinere își fac luna de miere din Creta până în Brazilia, iar cei mai studioși și inteligenți pot alege liber orașul european în care să profeseze. Da, încă nu am ajuns din urmă nivelul de trai al Germaniei sau măcar al Spaniei. Da, avem corupție multă, sărăcie încă, bădărani destui, dar ce înseamnă 20 de ani în creșterea unui popor? Tot Iorga spunea ca avem nevoie de vreo 100 de ani de muncă bună pentru a deveni un popor serios. Astăzi suntem parte din două alianțe importante, iar Occidentul la care am râvnit în ultima sută de ani ne-a acceptat în sfârșit. Cu un rictus în colț de gură, ce-i drept. Dar asta nu-i un prilej bun pentru ștreang.

Ce uită Mircea Cărtărescu și H.R.Patapievici atunci când scriu doar cu nisipul disperării între dinți este că 20 de ani e un timp prea scurt pentru ca un popor (oricare) să ajungă undeva. Suntem încă pe drum și mergem cu răii dar și cu bunii. Fără să caut prea mult în memorie pot enumera trei întâmplări frumoase și dătătoare de speranță pentru că au continuitate: tinerii care organizează festivalul de muzică de cameră SONORO. Au ajuns deja la a 5-a ediție. În sport: echipa handbalistelor de la Oltchim Râmnicu-Vâlcea. Faptul că au ajuns în finala Ligii Campionilor nu e un accident fericit: anul trecut au fost în semifinale. Chiar și în jurnalismul mult hulit există grupuri de tineri care se coagulează în jurul unor idei generoase și scot la iveală reviste independente (www.decatorevista.ro) mult mai miezoase decât cele ale marilor trusturi. Așadar, vă rog, domnule Cărtărescu și domnule Patapievici, ca din cauza obișnuinței de a ne împiedica de gurile de canal, să nu ratîm împreună florile frumoase ale liliacului.

Oile și globalizarea

Trei păstori cu trei câini mulg, tund şi taie când au chef 300 de oi. Pentru liniştea şi comoditatea păstorilor, oile trebuie să fie o turmă supusă şi să nu aibă idei despre liberul arbitru, suveranitate naţională, răspundere individuală. Dacă nu s-au născut oi, atunci trebuie educate ca să devină oi.

Oile nu au drepturi individuale şi nu au religie. Ele şi-o pierd în două feluri: prin educaţia atee, numită „umanistă” în America şi prin fărâmiţarea, infiltrarea şi coruperea bisericii organizate. În 1831 Alexis de Toqueville a fost uimit de cât de puţină criminalitate exista în America. „Numai când m-am dus să vizitez bisericile din America am înteles”, scrie el; „etica şi religia cetăţeanului îl opreşte de la crimă”.

La 2 decembrie 1908 Walter Rauschenbush şi Harry Lard (Lard a fost descris de către un alt membru al Partidului Comunist al Statelor Unite, Manning Johnson, ca fiind „principalul arhitect al infiltraţiei comuniste pe tărâm religios”), au înfiinţat Consiliul Federal al Bisericilor, finanţat, printre alţii, de fundaţia Rockefeller care i-a dat între 1926 si 1929 suma de 137.000 USD şi alţi bani, de atunci încoace.

În 1942 platforma acestui consiliu cerea „un guvern francmasonic mondial, control internaţional asupra armatei şi flotei, un sistem monetar universal şi o bancă internaţională controlată democratic.” Atributul „controlată democratic” are aceeasi valoare pe care o are atributul „democratic” în bine-cunoscutul „centralism democratic” al totalitarismului comunist: adică zero.

Restul platformei e real. Dar, devenind prea notoriu, Consiliul Federal al Bisericilor şi-a schimbat numele la 29 noiembrie 1950 în Consiliul Naţional al Bisericilor. Acest consiliu a lucrat mână în mână cu Partidul Comunist din Statele Unite ale Americii, dupa cum arată însuşi Gus Hall, secretarul Partidului Comunist din SUA.

În 1972, „Biserica Satanei”, cu „marele preot” Anton Lavey din San Francisco, a fost primită în Consiliul Naţional al Bisericilor (RE, pp. 220-222). Biserica Satanei practică satanismul, adică torturează şi ucide victime umane şi animale în adunări rituale, practică magia neagră şi, în general, are scopul de a îndeplini poruncile Satanei pe care această „biserică” îl venerează ca pe un zeu absolut şi adevărat.

La 23 august 1948 a fost înfiinţat Consiliul Mondial al Bisericilor, al cărui secretar general, Philip Potter, a fost descris în 1975 ca fiind „mai radical decât majoritatea marxiştilor”.

Acest consiliu mondial n-a mişcat un deget şi n-a cheltuit nici o centimă pentru cei aproximativ cinci milioane de oameni nevinovaţi, majoritatea creştini, întemniţaţi în Rusia sovietică pentru credinţa lor, dar a cheltuit peste cinci milioane de dolari din 1970 până în 1980 pentru a organiza „lupta împotriva rasismului”.

Această „luptă” în cea mai mare parte dintre cazuri s-a dus de către bandiţi înarmaţi care asasinează femei şi copii de fermieri, în Africa, (cf. Joseph A.Harris, „Karl Marx or Jesus Christ?”, p. 132, dupa RE, pp.221-222)

În 1993, Curtea Supremă a Statelor Unite a declarat că este ilegal să împiedice cultul santeria (un cult adus din Cuba care se bazează pe practici tribale africane de a tortura, mutila şi ucide victime şi a stropi asistenţa cu sângele proaspăt vărsat, în cinstea unor divinităţi voodoo).

„Santeria e o religie” a declarat Curtea Supremă. Creştinismul este interzis în şcoli, dar câtă vreme santeria este admisă şi răspândită, poporul american are „libertate religioasă”. Religia e bună când e satanică sau când e folosită pentru asasinarea fermierilor şi a familiilor lor; dar generaţiile viitoare trebuie scutite de acest „opium al popoarelor”. Religia îndeamnă la cinste şi omenie.

Francmasonul Claire Chambers scrie: „Ca să fie înrobită, mintea omului trebuie orientată de la a fi spirituală la a fi carnală. Omul trebuie să creadă despre sine că este un animal fără funcţie spirituală. Odată eliberat de obligaţiile lui faţă de Dumnezeu, acesta este mult mai uşor de supus statului mondial francmasonic” (The Siecus Circle, p. 101, dupa RE, p. 362). De aceea s-a eliminat cu străşnicie religia creştină din şcolile publice americane şi s-a înlocuit cu „umanismul”.

În 1933 a fost publicat Manifestul Umanist care afirmă ateismul, comunismul şi evoluţionismul. Unul dintre cei 33 de semnatari ai manifestului a fost John Dewey, „părintele educaţiei progresiste” în America. „Omul n-are Dumnezeu şi n-are suflet” scrie John Dewey.

„Adevărul imuabil e mort. Nu există loc pentru legi fixe, naturale, sau pentru adevăruri permanente şi absolute”. Nu există diferenţă între adevăr şi minciună, zice Dewey; adevărul e ce convine (probabil celui mai tare). De asemenea, nu există principii etice: moral e ce face plăcere (probabil tot celui mai tare).

Dewey nu s-a ostenit să concilieze principiul moralei cu ceea ce face plăcere în situaţia în care plăcerea unuia este să-l tortureze pe altul, dar cel torturat nu simte plăcere; în schimb, a reconciliat doctrina lui, pe care se bazează sistemul de învăţământ american din ultimii 50 de ani, cu spusele lui Lenin care zice: „Desigur, nici noi nu credem în Dumnezeu. Noi credem numai în morala eternă. Tot ce serveşte distrugerii vechii societăţi e moral… Jos cu religia….Principala noastră sarcină e să cultivăm ateismul. Comunismul aboleşte adevărul etern, aboleşte religia şi morala”.

Adică familia şi biserica, căci atât Dewey cât şi Lenin ştiau că nu pot aboli concepte generale abstracte (RE, pp. 377-379).

Azi, urmând preceptele părintelui şcolarizării americane John Dewey, copiilor li se predă „etica de situaţie”, care explică cum „ceea ce e bine pentru mine poate fi rău pentru tine, şi ceea ce e bine astăzi poate fi rău mâine”. După ce au studiat „etica de situaţie” şi „educaţia sexuală”, un mare număr de fetiţe de la 9 ani în sus devin gravide în şcolile de stat americane înainte de a cunoaşte alfabetul.

Pentru ele s-au creat categorii de elevi separate numite „mame nemăritate”, „gravide sub 18 ani”, despre care guvernul adună statistici, iar părinţii (dacă-i au) se plâng degeaba. O altă reuşită a filozofiei umaniste şi a educaţiei progresiste este numărul mare de sinucideri printre elevii de liceu, despre care guvernul, de asemenea, strânge statistici şi părinţii se plâng degeaba.

La 40 de ani după primul Manifest Umanist, a fost publicat cel de-al doilea Manifest Umanist care vorbeşte despre construirea unei „comunităţi mondiale” bazate pe „un sistem de legi mondiale şi o ordine mondială bazată pe un guvern federal supra-naţional”.(The Humanist Manifesto I si II, dupa RE, p. 81).

Aşteptăm să ajungem oi?

http://roaim.net.tc/?a=articles&p=114