Etichete

, , ,

Am găsit pe Hotnews un articol care mi-a mers la inimă.

Vi-l recomand cu prietenie. Iată-l.

de Vlad Mixich
Miercuri, 28 aprilie 2010,

„Bombele atomice se coc în fabrici, minciunile curg de prin difuzoare, dar pământul se rotește iî continuare în jurul soarelui și nici dictatorii, nici birocrații, oricât de mult ar dezaproba acest proces, nu pot să îl împiedice.”
George Orwell

În orașul ăsta de o urâțenie certă a venit în sfârșit primăvara. Deasupra blocului de peste drum, eternizat în stadiul de construcție, și-a aprins florile albe un castan uriaș. Mirosul de măruntaie al canalului din vecinătate a fost copleșit de aroma feroce a două tufe de liliac înflorit. Nu-i năluca și nici poezie că văd din ce în ce mai des perechi de adolescenți încolăcindu-se pe sub ruinele Lipscanilor și în ungherele împuțite din pasajul Victoria. Sunt frumoși de rup urâțenia din jur și constatarea că a venit primăvara e aiuristic de evidentă. Mai puțin lor…

Le-am citit cărțile și le respect talentul și inteligența. Sunt atent la opiniile lor și bănuiesc că sunt doar unul printre alte câteva zeci de mii. Cum nu în fiecare lună apare o nouă carte semnată H.R.Patapievici sau Mircea Cărtărescu, le citesc săptămânal textele publicate în Evenimentul Zilei. Dar acum o fac din ce în ce mai greu.

Când nu scriu despre politică, cei doi intelectuali descriu o societate măcelărită, o hecatombă deprimantă în care singurul gest rațional ar fi sinuciderea. Adevărul obiectiv a dispărut din România, minciuna anchilozează țara, valorile sunt răsturnate cu susul în jos, Bucureștiul e locuit de oameni bolnavi cu trupuri diforme și ochii triști, mafia ne controlează statul, pe care oricum îl devastăm noi înșine, deși trăim vremuri de pace. Școala scoate generații de analfabeți, civilizația cărții se scufundă, iar tinerilor nu li s-a furnizat un lucru, un ideal pentru care să merite să trăiască. Reîntors din Germania la București, din primele zile îți vine să te spânzuri. Toate aceste fraze sunt prezente în editorialele semnate în ultimele trei luni de către cei doi scriitori, iar permanentizarea amărăciunii lor e tulburătoare.

Cronicizarea deznădejdii este o chestiune intimă atâta vreme cât ea se manifestă în spațiul privat. Dar atunci când lamentația este cântată de pe estradă, când orizontul înfundat este înfățișat săptămânal mulțimii, cei doi bărbați se transformă în eficienți muezini ai disperării. Că îi aud din ce în ce mai des pe muncitorii de peste drum boscorodind pe toți și toate, este meritul tsunami-ului cârtitor al micilor ecrane. Dar blazarea și inapetența de a spera, prezentă din ce în ce mai des la generația coaptă la 30 și de ani în poziții influente, se datorează în bună măsură și descurajării prea-exhibate public de Mircea Cărtărescu și Horia Patapievici. In ciuda a orice s-ar spune, ambii impun modele de atitudine. Și astăzi în România la modă este să vrei să fugi. Acum vreo 20 de ani din România se fugea ca dintr-o închisoare. Astăzi se fuge ca dintr-o deprimare. Și nu e drept.

Nu e drept pentru ca nicicând, în scurta ei istorie, României nu i-a mers mai bine ca în acești ani. Nu e doar o părere, ci un fapt cunoscut și deja afirmat pe mai multe voci. E îndeajuns să citim jurnalul călătoriei lui Iorga prin satele românesti de la 1904, a căror înapoiere o descrie lucid: „Casele sunt foarte proaste, fereștile sunt abia căscate si le acoperă câte o fărâmă de geam cețos. Copiii zdrențuiți merg la boi și cirezile pasc în jurul caselor. Aici trebuie, nu pământ, cât învățătură, lumină, simț de ce este viața și cum trebuie trăită”. Iorga are însă și multe cuvinte de speranță când vorbește despre muntenii săi falnici și țărăncile oacheșe. Același Iorga care, în 1940, era asasinat într-un regat al României deja obișnuit cu crimele politice. De-a lungul unui singur secol România a trecut prin două războaie mondiale, a fost sub ocupație nazistă și sovietică, a suportat trei dictaturi și a fost condusă autoritar vreme de aproape 60 de ani. Astăzi românii sunt feriți, de două decenii, și de dictaturi și de războaie. Viena e plină de Crăciun cu turiști din România, cuplurile tinere își fac luna de miere din Creta până în Brazilia, iar cei mai studioși și inteligenți pot alege liber orașul european în care să profeseze. Da, încă nu am ajuns din urmă nivelul de trai al Germaniei sau măcar al Spaniei. Da, avem corupție multă, sărăcie încă, bădărani destui, dar ce înseamnă 20 de ani în creșterea unui popor? Tot Iorga spunea ca avem nevoie de vreo 100 de ani de muncă bună pentru a deveni un popor serios. Astăzi suntem parte din două alianțe importante, iar Occidentul la care am râvnit în ultima sută de ani ne-a acceptat în sfârșit. Cu un rictus în colț de gură, ce-i drept. Dar asta nu-i un prilej bun pentru ștreang.

Ce uită Mircea Cărtărescu și H.R.Patapievici atunci când scriu doar cu nisipul disperării între dinți este că 20 de ani e un timp prea scurt pentru ca un popor (oricare) să ajungă undeva. Suntem încă pe drum și mergem cu răii dar și cu bunii. Fără să caut prea mult în memorie pot enumera trei întâmplări frumoase și dătătoare de speranță pentru că au continuitate: tinerii care organizează festivalul de muzică de cameră SONORO. Au ajuns deja la a 5-a ediție. În sport: echipa handbalistelor de la Oltchim Râmnicu-Vâlcea. Faptul că au ajuns în finala Ligii Campionilor nu e un accident fericit: anul trecut au fost în semifinale. Chiar și în jurnalismul mult hulit există grupuri de tineri care se coagulează în jurul unor idei generoase și scot la iveală reviste independente (www.decatorevista.ro) mult mai miezoase decât cele ale marilor trusturi. Așadar, vă rog, domnule Cărtărescu și domnule Patapievici, ca din cauza obișnuinței de a ne împiedica de gurile de canal, să nu ratîm împreună florile frumoase ale liliacului.

Anunțuri