Etichete
amintiri din copilarie, castan, copilarie, drumul carelor, flori de castan, ploaia, Resita
Foto: Alice Drogoreanu
Trei zile, orașul a stat ca-ntr-un cazan încins. Din pricina betoanelor înfierbântate de soarele nefiresc de strălucitor, a asfaltului peticit și găurit încins și el și a „capacului” de nori de deasupra, aerul se făcuse dens, siropos și greoi.
Azi-noapte a plouat fără crize de isterie, a plouat molcom și stăruitor. Acum, prin fereastra deschisă, îmi zâmbește un pui de castan. S-a învrednicit și el să ridice un candelabru parfumat – are o singură floare de care văd că-i tare mândru. S-a spălat pe frunze și flutură din ele de parcă și-ar înfoia crinolinele înainte de bal. Nu pleacă la niciun bal, cu rădăcinile lui statornice, dar poate visează sau poate-i aduc vești păsările ce poposesc între crengile lui.
Pe când umpleam ghiozdanul cu castane … ploile erau miracolul miracolului. Pe atunci nu-mi plăcea umbrela și nici nu-mi păsa dacă năvăleam prin băltoace și mă stropeam până la ceafă. Ploile de primăvară cărau aluviuni și, pe drumul căruțelor se închega praful mătăsos transformându-se într-o pastă călduță. În băltoacele uriașe – cărora noi le ziceam „lacuri” – apăreau, de nu se știe unde, câțiva broscoi verzi cu inserturi maronii. Era vremea de făcut „turtițe” pe care le coceam pe iarba udă în care luceau diamante, în soarele intens și arzător. Azi, castanul acesta, geamăn cu aceia de pe strada copilăriei, are doar o floare. Nu știu dacă din ea va apărea la toamnă castana maronie și tandră ca un umăr de nubiană.
Nu mai alerg prin ploaie cu picioarele goale cu hainele ude și reci lipite de piele – deși cred că aș putea face o-ncercare. Sau mai bine nu. Nici turtițe n-am mai făcut de treizeci și ceva de ani – nu cred c-aș mai avea dexteritate. Pot să mă uit la funiile de apă și să-mi amintesc. Câțiva porumbei și-au făcut cuib în apropiere și uguie fericiți. Se aud și sticleții țivlind undeva în copaci. Doar glasurile oamenilor și uruitul motorului unei mașini sparg acest cor foșnitor și fericit al vieții libere și împrospătate de binefacerea apei. Un tren mănâncă metri de cale ferată și sunetul sacadat ajunge, din cauză aerului încărcat cu particule de apă, până aici. Orașul a primit cu bucurie și înfiorare această binecuvântată ploaie. S-a spălat pe ochi, pe obraji, pe mâini, pe trup, pe coapse, pe picioare și pășește cu umblet vesel și alintat, ca o fetișcană care se duce la fântână. A fost o primăvară grăbită. Nici n-au apucat copacii să se dezmeticească din frig, într-o zi au înflorit și-n altă zi s-au trezit cu gurguiele alungite ale fructelor împungând aerul. N-a fost timp pentru dezmorțire; toate s-au întâmplat mult prea repede. Parcă și ele simt că pământul e mai grăbit, că-n mișcarea lui accelerată a resortului (imaginar) ce se strânge în jurul axului – ca la ceasurile mecanice – se presimte un șoc și apoi o relaxare. Și noi suntem accelerați; nu mai avem timp, nu mai avem adăstări, nu mai avem pace. Parcă ne mână din urmă obsesia că trebuie să facem ceva dar nu ne amintim ce. Dacă ne-am aminti …
Recomandări: Eexergy, 2blackjack, Litere Libere, Ada Kiss, Ada Rus, Adela Sîrghie, Noaptebunăcopii, Adi Verona, Adina Huțanu, Adina (blogspot), Adina Photography, Adrian Voicu, Alice Drogoreanu, Teekani, Almanahe, Amalgammax, Ana Pauper, AnaVero, Veronicisme, Anamaria Bobeică, Ama, Andi Bob, Arta de a face nimic, Atitudini, Băsescul, Black Angel Costel, Blackelephant, Blidaru net, Blog absurd, Blog de prost, Burghi, Caius, Călin Hera, Călin (blogspot), Camelcutza, Carmen201063, Vis și realitate 2, Cati Lupașcu, Cell61, Cella, Cioburi de chihlimbar, Cristian Dima, Cristian Lisandru, Cristina tm, Cugetări stocate, Cărți dragi, Dan Chichernea, Dan Pătrașcu, Dennisel, Diana Alzner, Dispecerița, Dispecerul, [D][S] [N], Dumitru Agachi, Elena Agachi, Elisa – grădina mea de vis, Rebusache, Piticul Jenikă, Flavius Obeadă, Flavius Obeadă poetry, Achilianu, Român frustrat, Băiatul Ciudat, Gabriel Săvulescu, Gabitzu, G1b2i3, Geanina Lisandru, Gheorghe Constantin, Giani Blue, Expert Gigi, Hobbitia Land, Cum vă place, Noaptea Iguanei, Inelul lui Gyges, Ioan Usca, Ioan Sorin Usca – teologie, Ionuțu, Irizații, Isabellelorelai, Istoria Banatului, Iulia Diana, Iulian Sîrbu, Joaca de-a mine, Kismikismi, Secunde, Licuriciul Orb, Link Ping, Lucia Verona, Madimcm, Mirela Pete, Motanul filozof, Natasha Usca, Octavia Sandu, Opriți planeta vreau să cobor, Paul G. Sandu, Să ne citim, Simion Cristian, Simona Ionescu, World of Solitaire, Tabăra Altfel, Teo Negură, Theodorao3o3, Vanilla Moon, Vladimir Ionaș, Voglia di cucinare, Gazeta de perete, Zoe Petre.
Pingback: Alegeri « Ioan Usca
Dacă ne-am aminti mereu că trebuie să trăim clipa, să ne bucurăm de „zâmbetul puiului de castan”, de dansul ploii, de o mână întinsă, de un cuvânt cald, de un prieten bun ca mustul toamna, poate am fi un pic mai fericiţi…
Îţi doresc numai zile senine, cu pace în suflet şi gînduri ca cele de azi…
Te îmbrăţişez, cu drag.
P.S. Mulţumesc pentru ping. Voi „reciproca” şi eu, numai să meargă. 🙂
Pingback: D’ale lui Victor « Noaptebunacopii's Blog
Adele,
încercăm în fiecare zi câte puțin să fim mai buni.
Mai demult nu-mi puneam problema, era pur și simplu așa. Numai că, agresat mereu de răutate, instinctiv reacționezi tot agresiv. Mă străduiesc să teșesc toate vârfurile săgeților. Să le transform în flori de castan… 🙂
Pingback: EU, TU, NOI… «
Pingback: Liliac şi rarităţi « Elisa-gradina mea de vis
Oare la scos castanele din foc se (mai) anunţă cineva ?
Deocamdată, văd că nu se anunță nimeni. S-a băgat și chiormaliul ca musca-n zăr, liberalii vor anticipate sau guvern de tehnocrați. Socialiștii nu știu ce vor, n-am înțeles, dar cred că s-ar introduce și la guvernare cu Boccum.
Castanele le scoatem noi, negreșit.
Pingback: Revelaţie … « World of Solitaire's Blog
E grăbită primăvara, o mai vedem între două ploi, ne lasă fructele în pârg, şi dispare…
Mulţumesc frumos!
Și vara e grăbită, și toamna parcă-i mult mai tristă. Sau îmi pare, nu mai știu…
Foarte frumoasă confesiunea, sonoritatea specială a cuvântului „turtiţe” m-a frisonat… Cândva parcă gerul nu mai trecea, dezgheţul numai ţinea două săptămâni, mormolocii erau fascinţia urmelor adânci de copite, numai ei erau altfel de la o zi la alta în apa aproape fierbinete din urme. Apoi, într-o zi, în drum spre şcoală, numai vedeam că gâlmele negre au făcut picioare şi întreg drumul galben era al lor…
Da, chiar! Uitasem de adânciturile lăsate de picioarele animalelor grele în care se aduna apa întunecată în care se vedeau norii alunecând o clipă pe oglinda ei. Parcă era o altfel de privire sau realitatea era mai strălucitoare.
Țin minte că rădeam săpun de casă cu o răzătoare veche (din aceea nemțească, din tablă neagră), apoi mestecam solzii de săpun cu puțină apă, după ce se dizolva mai adăugam iarăși. Din foi de caiet dictando răsucite făceam pipe iar la un capăt crestam pipa cu o foarfecă. O înmuiam în lichidul albicios și făceam baloane! În balon se oglindeau, măriți, ochii mei uriași, triști încă de pe atunci, ferestrele ca niște trapeze, perdelele din ațică făcute de mama cu croșetul și unghiurile tavanului. Lumea exterioară se proiecta ca-n Alice în Țara Minunilor. De fiecare dată când balonul se spărgea umplându-ne cu stropi, o lume pierea; o refăceam cu sârg o dată și încă o dată până când, spărgându-ne baloanele unii altora, ne îmbrânceam și ne vărsam cutiile cu prețiosul lichid.
🙂
N-ai făcut turtițe din humă? Nu cred, toți copiii din generația noastră au făcut.
Poate povestesc odată cum era la „pac! pac!” . Era un joc grozav.
Ehehe si uite asa mai cazui si eu oleaca in butoiul cu melancolie, frumoasa „reverie” … acu` trezirea si la munca.
Pe undeva nu m-am putut abtine sa nu-mi aduc aminte si de hahaielile oranjgutanului sef: „Afara ploua!” … completare: tara arde si Basescu isi piaptana chelia.
Dă-l naibii de neisprăvit.
Mulţumim, vă pupăm şi vă stimăm! 🙂
Vă pupăm și noi – cele trei/patru ego-uri. 🙂
la orice varsta ar trebui sa facem cu drag lucrurile care odinioara ne faceau fericiti. la fel sa faci si tu 😉
Da, ar trebui să fac niște turtițe de lut și să umblu prin ploaie, fără umbrelă. 😀
Frumos e că ploaia te găseşte oriunde ai fi . Picăturile grele , mustind a copilărie pătrund şi prin platoşa atent migălită a ţestoaselor ce suntem …
O, da! Nu m-am gândit la țestoase. Așa e! Până și capul îl ținem mereu ascuns sub carapace. Abia dacă ajung mirosurile…
Tocmai, frisoanele aveau o explicație foarte palpabilă… Puneam cocoloașe în vârfuri de vergi foarte elastice de răchită sau de alun, era mai bun, și cu ele pigmentam pereții mai pe la dos, dar nu numai… sau aruncam până în înalt…
Da, acest joc e precursorul paint-ball-ului modern.
Acum se practică la scară „mare” cu ajutorul cuvintelor de tot felul… Frumos. Pe geamuri se lipeau cel mai bine bobițele. 😀
Ce timpuri magice erau pe vremea când îmi umpleam şi eu ghiozdanul de castane, iar bunica mi le prăjea pe plită…
Eu le-am descoperit foarte târziu pe cele de copt – a adus tata de la Sinaia, o dată. Si acum simt mirosul uleios, astringent și pielea uscată și totuși mătăsoasă a lor…
Parcă am fi în Marcel Proust. 🙂
Ploaia…
Un fenomen pe care-l judeci in functie de dispozitia ta sufleteasca .
Inca de mici o intampinam cu prietenie sau stanjeneala, fara a-i gasi niciodata rostul deplin ,in prea multele ei neprevazute ipostaze.
Dupa aceea am inceput s-o urasc mai ales atunci cand trebuia sa joc meciuri pe ploaie.
Singura data cand am binecuvantat-o a fost atunci cand intr-o excursie fiind a reusit sa faca dintr-o profa cu forme dumnezeiesti (si le ascundea cu o decenta revoltatoare ), nudul
aproape perfect, daca rochia-i si lenjeria intima n-ar fi tinut cu ea, asa uda cum era.
Suvitele alea ude, prin care se zareau ochii de o frumusete salbatica acum, pudoarea-i ranita de privirile mai mult furisate ale studentilor, unii din ei doar cu vreo 3-4 ani mai tineri, o faceau sa straluceasca de o jena inciudata , dar si de o fatalitate a intamplarii ce-a dus la binecuvantarea
galagioasa a ploii fara de care cu toti am fi ramas mai saraci si la propriu si la figurat……
Buna ziua,
Va contactez pentru a va propune un link exchange cu http://info.onmysite.ro INFOrmatii ROmania | Tot pe scurt. Astept un raspuns pozitiv sau negativ pe blog/mail/ym.
Va multumesc.
Radu,
Minunată experienţa ploii.
Are valoare de abluţiune, în orice fel ar fi.
Si la Ploiesti ploua :-<
Bine că nu stai în Piteşti… 😀
Fiindca traiesc in nordul tarii, nu ma prea bucur niciodata de ploaie. Fiindca se raceste si vremea. Insa, o accept fiindca este neecsara nu doar pentru propria mea dispozitie sufleteasca. Insa, m-as bucura si mai tare daca ploaia ar spala nu doar…pamantul. Daca ar mai trage dupa sine si mizeria launtrica. Am asteptari prea mari, dupa cum se vede…
Asa e, ploile sunt, mereu, un miracol: al iubirii, al regasirii de sine, al retrairii… Frumos scris, Gabi!
Pingback: Ce se mai vântură pe net – 1 « Link-Ping
Pingback: Pagiă de jurnal - Cel care striga in pustie
Pingback: The Lion Jim and Leonessa Sonia « Andi Bob
Pingback: Link-exchange « Ioan Usca
Uitarea de sine,duce la dezfrunzire timpurie,si la amestecarea momentelor…
Ploaia ce mai spala,ca un botez,memoriile imbacsite de sedimente!!!
Multumesc Gabriela!
Foarte frumos ai spus.
Cu mare drag, mă bucur că reuşesc, cu gândurile mele, să adun pietrele magice ale copilăriei. 🙂
Pingback: Factotum… « Dispecer Blogosferă
Pingback: Demonul din călimară… « Consiliul Naţional al Blogosferei
Pingback: Viata sub lupa « Ҩ Gabriela Elena
Primăvara mereu a fost frumoasă și înșelătoare, grăbită și efemeră…azi săruți ciorchinele unui liliac înflorit….mâine culegi cireșe coapte , căutând prin frunzișul des, care abia te lasă să descoperi roșul dulce și comestibil.
Înșelătoarea pimăvară mereu a fost cam grăbită!
Poate că ne pare nouă… Oricum, timpul se grăbește înspre ceva.
„Băiet fiind păduri cutreieram” și chiar așa era. Mergeam când eram în vacanțe aproape în fiecare zi în pădurea ce oferea umbră orașului mic de munte în care m-am născut. Aveam o plăcere nebună să mai caut o poieniță cu iarbă virgină și să mă așez pe ea și în liniștea perturbată doar de suflul vântului în ramurile copacilor sau cântecul păsărilor și muzica neoprită a greierilor să răsfoiesc o carte.
Eu mergeam în grâu. Îmi luam un „țol” (o carpetă țesută în casă), o carte și căutam un loc cât mai departe. Să privești casele din vale printre tijele verzi cu spic crud era o supremă încântare.
Gabriela, cand te-am auzit povestind despre puiul de castan m-a surprins asa de mult coincidenta! 😀
Eu in urma cu cativa ani am plantat un castan.
Credeam ca anul acesta va avea si floare, dar, se pare ca este tot mititel.
Ii privesc cu drag cresterea, cum tulpina-i devine mai cutezatoare, ramurile hotarate, iar frunzele se joaca in bataia vantului cu verdele ce le-a fost daruit.
El stie ca-l privesc cu drag si m-a intampinat proaspat dupa ploaie, razand cu stropi de nor in coltul ochilor.
Stie ca eu am plantat castana, apoi am ales un loc pentru tanarul vlastar aparut cu uimire.
Nu-mi vine sa cred ca este asa de frumos si de marisor!
Daca anul acesta nu a lasat albul florilor sa-l impodobeasca, la anul cu siguranta ma va face mai fericita! 😛
Ai făcut un lucru minunat.
Eu am plantat o glicină. Sper să se prindă. Și eu sper s-o văd mare, învelind ferestrele cu florile ei liliachii. Castanul e chiar în dreptul ferestrei. Ne salutăm în fiecare zi; el înțelege exact ce vreau să spun când spun (foarte rar).
Pingback: Pentru tine… « Ҩ Gabriela Elena
Pingback: La meci! « Cristian Dima
Pingback: Mircea Rusnac – Excursie istorică la Secul « Istoria Banatului
Pingback: Comentarii la Facerea – 20 « Ioan Sorin Usca
Pingback: Rudolf Schweitzer-Cumpănă, pictor şi grafician român « my heart to your heart
Pingback: Ioan Usca – Ultimul Mitropolit – 25 « Caius
Pingback: Mathieu Bénézet (n. 1946) – Ornicul buzelor… « Orfiv
Pingback: Despre opţiuni… « Dispeceriţa
Pingback: Animozităţi « Ioan Usca
Pingback: Poveşti intrate la apă – Justificare « Link-Ping
Pingback: Noi…plebea – Sânge balcanic (77) poem « Cosmin Stefanescu's Blog
Pingback: Reflector – Sânge balcanic (79) poem « Cosmin Stefanescu's Blog
Pingback: Paranoia criticist – Sânge balcanic (80) poem « Cosmin Stefanescu's Blog
mulţumesc, de neuitare