În Ţara Orbilor, Chioru’-i împărat

sursa foto

O piesă aflată în repetiţie la Teatrul de Comedie a fost amânată sine die la reprezentaţie. Personajul principal oferă asemănări izbitoare cu actualul nostru preşedinte. Se numeşte Traian şi, prin malversaţiuni, tupeu şi cultivarea grobienilor, devine şeful unei comunităţi de căpşunari din Spania şi dispune discreţionar şi murdar de această comunitate.

Partidul actualului preşedinte îşi întăreşte – dacă mai era cazul – poziţiile în teritoriu sufocând şi năpădind tot ca o buruiană rea. Juninca Alma a întors dosul ce mare Constituţiei şi Regulamentelor Camerei, urcată cu copitele în iesle de unde mugeşte a împotrivire sau a rut.

Tot ce se întâmplă acum în România este suprarealist, inimaginabil, de neconceput. În tot acest timp noi tăcem, complăcându-ne. Zicându-ne că s-or sătura odată şi-odată. Pe această tăcere complice, barzii spolierii poporului român îşi fac mendrele. Mai există şi bizonul portocaliu încântat de siluirea Constituţiei operată de înaltul trădător de ţară Băsescu Traian, aplaudând şi bucurându-se ca un oligofren care a găsit o pedală. Zicând că bine le face! „Uite ce le face!” – fără să ştie că, de fapt, toate măsurile nevrednicului se îndreaptă în primul rând împotriva lui, tâmpul.

E criză. Asta am auzit de doi ani încoace şi asta şi resimţim din 2008. După ce am fost fezandaţi de guvernarea liberală, tocaţi mărunt de conclavul împrumutului FMI (deşi nu era necesar, dar aşa, ca centură -sic! – de siguranţă) suntem înfipţi acum în proţap şi vom fi aşezaţi gata copţi de gorilele marii finanţe în farfuriile cu desene portocalii. În timp ce e criză pentru unii (pentru 80-90% din populaţie) pentru alţii e dezmăţ, banchet, saturnalii, loisir-uri şi agape frăţeşti.

Suntem o turmă de vite jupuite de vii, mâncate, tranşate din mers, pe care văcarul o mână spre prăpastie în timp ce turma crede că merge spre-o păşune cu iarbă mai proaspătă.

Am ajuns la limita maximă a capitalismului sălbatec, capitalism fără reguli, fără norme, practicat într-o junglă anomică de nişte dihănii pe care lipsa de scrupule le face fascinante pentru acelaşi bizon care fluieră admirativ în timp ce dihania îi şterpeleşte, privindu-l în ochi, dreptul lui. Dreptul de a se exprima, dreptul de a munci, dreptul la o viaţă demnă, dreptul de a-şi decide soarta. Zgâindu-se la torţionarul care îi fură toate drepturile, bizonul român nici nu are timp să realizeze că viaţa lui curge ca prin vase comunicante în bunăstarea aceluia.

Am început, ca pe vremea lui Ceauşescu, să fim atenţi ce vorbim la telefon. Să fim grijulii cu mesajele electronice. Să numărăm bănuţii de la un salariu la altul. Cei care ne mai rămân după ce ne dăm obolul băncilor ai căror sclavi suntem. Să trăim pe sponci în timp ce camarila politică se desfată în insule paradisiace. Ne merităm soarta. Cei 4 milioane de români  care nu l-au votat pe satrap îşi merită soarta la fel de mult ca bizonii care l-au votat pentru o găleată sau pentru o pufoaică. O să mâncăm cu toţii găleţi şi o să ne învelim cu pufoaice.

Poate nu vă vine să credeţi, dar ne îndreptăm cu paşi siguri spre o dictatură personală. Pentru asta au murit oameni la Braşov, la Cluj, la Bucureşti, la Sibiu, în decembrie 1989. Pentru ca o altă adunătură de potlogari, profitând de răbdarea poporului acestuia, să i se caţere pe grumaz. Peste tot  în România, laţul portocaliu se strânge în jurul fiecărui grumaz. Iar fiecare grumaz consimte, tăcut şi abulic, să fie înrobit.

Acum o să discutăm iarăşi despre mineriade. În aceste zile vor vui televiziunile, vor aniversa, vor sărbători, vor clama. Că dacă Piaţa Universităţii ar fi biruit noi am fi fost acum pe înalte culmi de progres şi civilizaţie. Sigur, unii intelectuali au crezut cu naivitate în ditirabele lui Marian Munteanu. Aţi mai auzit de el? Alţii, gloata, mulţime de gură-cască şi de tineri cu creierele proaspăt spălate, se învârteau şi ei prin Piaţă cu imboldul omniprezent de atunci al contestării. Toată lumea voia să conteste ceva pentru că nu contestaseră nimic timp de 45 de ani. Toate nemulţumirile reprimate în interior îşi căutau prilej şi pretext. Iar mişcarea antiiliescu de atunci le venea mănuşă. Poate că Ana Blandiana a crezut atunci cu adevărat – şi mai crede şi astăzi – că altă variantă decât Ion Iliescu ar fi fost mai bună pentru România. Au existat şi altfel de interese în spatele mişcării Piaţa Universităţii. Şi eu am fost descumpănită atunci de declaraţia iniţială a domniei sale că nu va candida, după care a revenit. Domnul Iliescu n-o să ne spună, cred, de ce a revenit. Noi nu am avut niciodată acces la informaţiile care-i parveneau. Cum ar fi fost România fără Ion Iliescu? E greu de spus şi e un non-sens să ne întrebăm. E ca şi cum ne-am întreba cum am fi dacă nu ne-am fi născut. Contestat astăzi de câţiva neica-nimeni avizi de publicitate, Ion Iliescu reprezintă, în evoluţia României, epoca postcomunistă care a făcut trecerea spre un sistem de piaţă, spre un sistem al libertăţilor, de la statul concentraţionar la statul de drept, la statul social.

Doar că o conştiinţă nevăzută s-a gândit, în 2008, să se distreze. Şi, cu ajutorul acestui trădător de ţară, sperjur şi nepriceput rău intenţionat, s-a gândit să pună în operă experimentul statului minimal. Ce vrea să însemne asta? Să ne uităm la consecinţele măsurilor propuse de gonoboc. Exterminarea pensionarilor. O dată, pentru că nu pot fi manevraţi cu atâta uşurintă cum pot fi manevraţi tinerii cei fără de cultură şi fără de minte, şi apoi, pentru că reprezintă o povară pentru buget. Toată lumea uită că aceşti oameni care au acum peste 60 de ani au construit toate obiectivele industriale spolite de actuala clasă de nababi postrevoluţionari.  Şi că au cotizat întreaga perioadă în care au muncit la Asigurările de Stat, cum ai depune la bancă, pentru a primi pensia cuvenită. Distrugerea învăţământului românesc – ce a fost unul de elită – prin măsuri arbitrare şi batjocoritoare, care să scadă sistematic tonus-ul corpului didactic şi prin schimbarea programelor şcolare în fiecare ani generând astfel o totală confuzie. Decimarea spitalelor româneşti şi eutanasierea celor bolnavi – care şi ei sunt o povară bugetară. Descurajarea natalităţii care va reduce, sistematic şi eficient, numărul cetăţenilor români (acum, vreo 20 de milioane, din care 3 milioane – forţa de muncă activă – se află în sclavie pe teritoriul UE). Exterminarea agriculturii – un popor care nu se hrăneşte sănătos nu are şanse reale să vieze – printr-o politică de descurajare şi împilare a agricultorului român (astfel, importăm de la ceapă la ananas de pe piaţa externă îmbogăţind firmele străine şi pe importatori). Reducerea aparatului bugetar fie pe cale naturală (prin cei ajunşi la vârsta de pensionare) şi prin hărţuirea celor aflaţi în sistem, prin spolierea şi paralizarea lor prin măsuri mereu fără sens, arbitrare şi neconforme cu etica muncii. Se preconizează ca aparatul bugetar să ajungă la 500 de mii în câţiva ani.

Deci: eutanasierea pensionarilor, bolnavilor, persoanelor cu dizabilităţi;  tâmpirea generaţiilor viitoare care nu vor avea nicio clipă sentimentul securităţii şi cultivarea exodului minţilor excepţionale (pentru că învăţământul caută să scoată superinteligenţe pe de o parte, şi pe de alta,  neghiobi); spolierea agricultorului român şi deposedarea acestuia de terenurile aflate în proprietate (se va introduce impozitul pe teren şi confiscarea acestuia în caz de neplată); distrugerea sistemului medical românesc (care a fost unul eficient şi ultraorganizat); inducerea – cu ajutorul campaniilor mijloacelor mass media – sentimentului de insecuritate, de teamă, de dezamăgire, de neputinţă.

Astfel, în câţiva ani, România va deveni un stat minimal (nicidecum social cum scrie acum în Constituţie), dependent, lipsit de suveranitate, divizibil (vecinii noştri vor reintera cu şi mai multă elocinţă dreptul „primului venit” în Transilvania), sclav al Băncii Mondiale iar, în caz de insolvabilitate, va plăti cu teritorii. Acesta este planul. El se înfăptuieşte pas cu pas în timp ce noi stăm şi ne uităm ca proasta la brânză. Aşa că, vă sfătuiesc să staţi pe capul copiilor voştri să  înveţe, să fie unii de excepţie pentru ca să poată pleca la timpul potrivit din această ţară în care nu pare să fie nimic de salvat. Sau poate doriţi s-o salvaţi?

 Vă recomand un text absolut aici. Merită.

Leapşa personajelor feminine

Etichete

femei remarcabile, personaje feminine in literatura, portret de femeie

N-am mai participat de multă vreme la o leapşă bloggeristică; unele sunt de-a dreptul stupide (cu întrebări prea personale şi unele chiar indecente) iar altele nu ne îmbogăţesc cu nimic.

Dan Pătraşcu – unul dintre bloggerii notabili pe care-i citesc cu plăcere – nu poate fi în nicio ipostază frivol. Aşa că am tratat cu seriozitate leapşa lui, sosită de prin meandrele internetului de la Tomata cu scufiţă. (Nu pun spam, am citit la comentariile unui post că detestă acest mod de a „te băga în seamă”).

Alcătuirea unui top al primelor trei personaje feminine din literatură este o provocare pentru orice cititor. Mărturisesc că mi-a fost întotdeauna mai uşor să mă identific cu personajele masculine – poate pentru că feminitatea a fost reprimată întreaga copilărie şi adolescenţă când m-am comportat mai degrabă ca un „băieţoi”, jucând fotbal, căţărându-mă în copaci, luptându-mă cu săbiile de lemn şi trăgând cu arcul. Rochia era o adevărată umilinţă iar fundele de mătase prinse la capătul coadelor împletite, poveri insuportabile.

Dan m-a pus pe gânduri cu această leapşă, pentru că alături de personajul vag masculin (cel care scrie şi care ordonează logic) vieţuieşte, de-o vreme încoace, unul feminin. Sau a vieţuit dintotdeauna dar a ieşit la lumină fără să mai resimtă feminitatea ca pe o vină, ruşine, infirmitate, odată cu maternitatea. Palid şi subţire, într-o rochie de crepdeşin de culoarea pielii de caisă, cutreieră încăperile unei case în stil baroc, mută obiectele de artă, aşează draperiile de brocart, stinge lumânările cu un cleştişor de argint. Se apropie de secreterul Chippendale, deschide un sertăraş din care scoate câteva coli, un toc şi o călimară. Le aşează gânditoare într-o absolută simetrie, deschide călimara, lasă tocul preţ de câteva secunde în care mintea ei aleargă febrilă, îl atinge de câteva ori de buza călimării să-i subţieze debitul, apoi se apleacă asupra foii şi scrie ceva.

N-am reuşit niciodată să întind gâtul suficient – deşi mă îndeamnă, de fiecare dată, o curiozitate extremă – să pot citi sensul semnelor alungite şi cârlionţate peste umărul mic.

Să revenim. Locul I în galeria personajelor feminine ale căror siluete le ghicesc în zarea memoriei: Nastasia Filipovna (Idiotul – Fiodor Mihailovici Dostoievski).

(„Ai o fire mândră, Nastasia Filipovna, dar poate eşti atât de nefericită pentru că te crezi vinovată cu adevărat. Ai nevoie de multă îngrijire, Nastasia Filipovna, eu te voi îngriji. Adineauri ţi-am văzut portretul şi am regăsit în el trăsături cunoscute şi mi s-a părut că mă chemi de mult…”)

Al doilea personaj pe care-l văd mergând hotărât pe drumurile prăfoase  de la Tara, încălţată cu botine cu toc lăcuit, în rochia de catifea verde improvizată dintr-o draperie, cu feţişoara albă, mică şi dârză sub pălărioara cu ciucuraşi galbeni, pălărie închipuită şi ea din aceiaşi generoasă draperie, este Scarlett O’Hara. Acest uluitor personaj al lui Margaret Mitchell, prins şi purtat Pe aripile vântului  între războiul de secesiune, datorie, mândrie şi dragoste, m-a fascinat prin forţa lui. Prin acel „la asta o să mă gândesc mâine”, prin puterea de a trece peste toate tragediile cu o forţă inconştientă şi biruitoare cum doar stihiile naturii mai au.

De după voalul suferinţei dusă până la limita supremă, mă priveşte cu ochi mari şi înlăcrimaţi Anna Karenina. Legată cu otgoanele groase ale prejudecăţilor nobilimii ruse pe de o parte şi trasă de firul de mătase al iubirii pe de altă parte, Anna pendulează între aceste două lumi – niciuna nefiindu-i suficientă. Dragostea – desăvârşita dragoste – este umbrită de blamul general, de vină şi de ruşine iar condiţia socială care ar trebui să-i asigure protecţia o strânge ca o menghină. Sfâşiată între aceşti doi poli care o atrag cu o forţă egală, Anna Karenina se sinucide punând astfel capăt dilemei şi suferinţei sale. Romanul omonim al lui Lev Tostoi traversează istoria literaturii ca o drezină păcănind din roţile-i implacabile.

Puteţi prelua această leapşă, e una interesantă – zic eu.

Drumuri

Foto: Alex Mazilu

Am pornit din Reşiţa pe la  două şi jumătate. Deşi ne-am scotocit prin memorie de câteva ori, pe drum sau la destinaţie am descoperit că tot mai uitasem câte ceva. Logănelul nostru albastru cu număr de înmatriculare semeţ şi şugubăţ în acelaşi timp mănâncă kilometru după kilometru. Sunt mulţi imprudenţi pe şosele – nu destul că unele drumuri sunt capcane mortale. Unii se-ncred în caii lor putere nemţeşti, franţuzeşti sau japonezi, americani sau de cine mai ştie ce naţie şi calcă acceleraţia ca la raliu. Şoferii de tir conduc violent şi arogant – ei sunt stăpânii şi te fac să simţi asta înghesuindu-te dacă nu eşti atent şi rişti să te apropii prea mult. De la Armeniş până la Turnu Severin a fost un coşmar. Semafoare, semafoare, circulaţie pe o singură bandă, pe rând. Dealurile cu câtă pădure a mai rămas netăiată se uită la noi ca la nişte furnici nervoase. Ele nu au nevoie să meargă nicăieri. Îşi văd, de secole, de treaba lor. Să crească lăstari. Să adune apa ploilor şi s-o trimită în trunchiurile copacilor, să inventeze flori de umbră şi flori de poiană. Să-şi ţină în adâncuri şuvoaiele izvoarelor şi să le scoată în locuri ferite şi bolovănoase.

Case vechi, case noi. Case părăsite – din acelea bătrâne, prăvălite şi înconjurate de bozii – care nu mai au nicio speranţă, însă refuză să se predea cu totul. Pământuri pârloagă cât vezi cu ochii; livezi care odinioară (am fost pentru prima dată prin aceste locuri în 1987, după o olimpiadă naţională, am fost în excursie în Banatul de Munte – era într-un aprilie şi dealurile erau acoperite ca nişte domniţe gătite de bal, cu horbotă roză şi albă…) râdeau în soare, vesele, azi sunt coşcove, părăginite dar şi aceşti pomi nu renunţă, nu renunţă. Aşa neîngrijiţi, netăiaţi, nesăpaţi, nestropiţi, tot se încăpăţânează să scoată ici-colo, din oboseala şi boala lor fatală, câte o floare, câte un fruct. Am văzut, de pe şosea – a cine ştie a câta oară – Porţile de Fier. Această uriaşă operă inginerească – pecete a prieteniei şi vecinătăţii cu Jugoslavia – a cărei construcţie a început în 1964 şi a fost încheiată în 1972. 8 ani a durat construcţia şi amenajarea. O parte a agregatelor a fost executată la Reşiţa, la Uzina Constructoare de Maşini, astăzi Grupul de Firme UCMR, al Inet Group.

Sigur, viaţa merge înainte – sau aşa se spune – şi oamenii nu învaţă nimic din istorie inventând, la nesfârşit, aceiaşi roată.

Din aura caselor părăginite dar maiestuoase şi dârze, din lupta eroică a livezilor abandonate cu boala şi moartea, din fostele sedii ale IAS-urilor şi CAP-urilor distruse şi abandonate (foste conace boiereşti păstrând încă patina şi semeţia a cel puţin două secole de rezistenţă la timp şi diferitele regimuri) am înţeles, cu o anumită nostalgie că viaţa  – minunata şi inconştienta viaţă – învinge. Altceva nou răsare peste ruinele vechiului. Ignorând sau preluând istoria locului, seva lui, o nouă epocă, alte mode, alte stiluri de viaţă năpădesc precum iedera zidul de piatră.

E bine sau e rău?

Nu e nici bine nici rău. Aşa trebuie să fie. Doar că noul trebuie hrănit cu poveşti, cu aduceri-aminte, cu fapte şi întâmplări, pentru ca să nu pară că vine din neant şi să nu se risipească viaţa ce a lucrat în felul ei unic.

Am ajuns dincolo de Turnu Severin şi ne-am oprit într-o parcare unde curge un izvor să mâncăm. Fiecare cu gândurile lui. Gânduri legate, probabil, de locurile prin care am trecut. Unul dintre noi a ţinut minte un câine flocos care umbla printre maşini sperând să primească o coajă de pâine. Eu am rămas cu imaginea crestelor Muntelui Mic, încă înzăpezit la sfârşit de mai… Şi cu gândul la vieţile sfârşite sau risipite prin lume, vieţi înmugurile în casele acum părăsite în care stăpânesc carii, păianjenii şi sobolii…

Alexandrina

Etichete

Alexandrina, Drina, femeia cu maini de matase, suflet de lumina

Imagine: sursa

Dreaptă ca un mesteacăn din cei adolescentini, Alexandrina ieşi din casă căutând cu privirea prin curte, coborî treptele de piatră şi se opri nehotărâtă. Nu ştia ce-i cu torpoarea care-o podidise aşa, deodată; nu-i stătea în fire să se gândească la viaţa ei şi la felul în care trecuse, dar astăzi, după ce-i plecaseră copiii la oraş şi îi petrecuse cu privirea în lungul drumului, parcă o trăsnise o lumină.

Se duse până la şopron şi luă de-acolo un scăunel din acelea mici, îl luă şi se duse cu el la umbra deasă a cireşului. O mierlă trecută prin smoală ţivli şi-şi flutură aripile până pe coama casei de unde o privea curioasă. Parcă şi mierla îşi dăduse seama că Alexandrina  nu-i în apele ei. În fiecare zi, de când o ştia ea, de când începuseră cireşele să intre în  pârg, o vedea trebăluind blajină şi tăcută, ca un duh de lumină albă prin bătătură. Sau cine ştie ce-o fi gândind o mierlă.

Ruşinată de starea ei de slăbiciune şi mai ales de faptul că nu i se putea împotrivi, femeia trecută de a doua tinereţe vădind semnele unei frumuseţi încă neveştejite învăluite în blândeţea ce-i punea pe chip o strălucire de icoană, se aşeză pe scăunel cu mâinile în poală. Două mâini roşii, muncite şi totuşi fragede, cum e pielea nou-născuţilor. Cum stătea aşa, cu spinarea lipită de lemnul cireşului, aruncă o uitătură spre poartă părându-i-se că a auzit-o scârţâind. Văietătura balamalelor neunse scuturate de-o părere de vânt îi sunase aşa ca-n ziua nunţii când ieşise pe poartă să meargă la biserică. Acelaşi sunet al părăsirii şi jalei, al drumului fără întoarcere potrivnic sufletului, hotărât de alţii. Fusese o copilă ascultătoare şi blajină, vrednică şi cuminte, care nu ieşise din cuvântul părinţilor. Singura dată când îndrăznise să-i înfrunte deschis pe mămica şi pe tăticul, fusese cu prilejul discuţiilor despre măritişul ei. Îi auzise din tindă cum puneau la cale întâlnirea cu viitorii lor cuscri, cum se tocmiseră ca la târg pentru fiecare petec de pogon şi pentru fiecare găină. Nu-i venea să creadă că aceia care măsoară, cu vorba, fiecare metru de pânză ţesută în casă şi numără fiecare blid şi lingură, fiecare aşternut şi fiecare lemn de la căruţă, fiecare cămaşă şi fiecare ştergar sunt cei care-o crescuseră şi avuseseră grijă de ea. În mintea ei de fetişcană bălaie şi mlădioasă, încă neieşită bine din copilărie, parcă se deschisese o prăpastie. Parcă i se despicase mintea şi părinţii ei, bunii ei părinţi, căzuseră în prăpastia aceea de unde abia-i mai auzea:

 ” – Îţi dau două pogoane în luncă. Atâta! Mai mult n-am!  … Mai pune şi tălică ceva … Că fata-i bună şi dreaptă şi cuminte. A’ lu’ tălică e cam copt, e trecut bine de vremea însurătorii… Şi eu am casă grea, mai am două fete de măritat. Şi lor de unde-o să le dau dacă-i fac parte numa Drinei? ” – deschisese tătă-su două palme cât două continente, de parcă ar fi vrut să arate că nu are nimic în ele.

– Cu două pogoane n-or să aibe nici cu ce să-şi ţină zilele. Pune şi tălică via dupe deal. Şi mai pune două pogoane de la Răstoaca. Şi batem palma şi bem aldămaşul. O să aibe şi copiii ăştia cu ce creşte un animal colo… Şi-or să vină şi copiii… Şi la copii ce-or să le dea? Dacă face fete!… Să te tot ţii să faci la zestre. Amândoi sunt zdraveni şi buni de muncă. De-astea de-ale casei să hotărască muierile, nu e treaba noastră. Ei, ce zici? Laşi şi facem nunta, sau am plecat? Că vorbirăm şi cu alde Fanfară, şi el are fată de măritat – adusese socru-su supremul argument.

Înspăimântat de gândul că ar putea rămâne cu fata nemăritată povară pe cap – deşi o văzuse pe a lu’ Fanfară şi, după ce că era negricioasă şi searbădă, îi mai mersese şi vestea că-i necuviincioasă şi îl deranjase comparaţia, frica doborâse indignarea. Se mai târguiseră preţ de-un ceas, lăsând ultimele amănunte pentru duminica în care se va face anunţul în biserică.

Alexandrina aşteptase ca străinii să plece, să se întoarcă tată-su de la poartă – îi numărase fiecare pas bufnit pe lespezi – şi, cu privirea strălucitoare le sărise-n faţă ca o tigroaică. Surpriza le-a fost aşa de mare că rămăseseră amândoi fără glas iar mamă-sa scăpase blidul în care ducea la spălat ulceluţele de aldămaş. N-o văzuseră şi n-o bănuiseră niciodată că ar putea fi şi astfel:

– Mămică şi tătică! V-am auzit, aşa să ştiţi! De-aia m-aţi crescut voi pe mine, mă???! De-aia? De-aia m-aţi crescut, să mă vindeţi! Şi mai daţi şi arvună pe deasupra! Da eu ce-s? Vită, îs?! Să mă scoateţi voi la obor? Aşa mamă şi tată sunteţi voi? – răcnise Alexandrina ca un animal înjunghiat.

Pe mamă-sa o podidiseră lacrimile şi de ciudă şi de durere. Însă tăta-su strânsese mâinile pumn şi gura i se făcuse cruntă iar ochii aruncau scântei mai abitir decât ochii verzi ca pielea de şarpe ai fetei care se arcuise de umeri şi ţipa dând din mâini la el. O pocni o dată iar glasul i se stinse. O mai pocni o dată. Mai departe nu-şi mai amintea decât ţipetele mamei şi bufniturile pumnilor care le căutau pe amândouă. Plină de sângele care-o împiedica să vadă şi aproape leşinată, mai apucase să audă:

– Tu mă-nfrunţi pe mine, mă, ‘tu-ţi zidirea şi naşterea mâne-ta?!!… Stai că-ţi dau eu ţie vânzare şi obor, ‘tu-ţi iadul şi răspântia de zmeoaică!… Te omor şi nu mai trebuie să rup eu din ogor!

Se trezise a doua zi înfăşată în cârpele ude pe care i le tot potrivea mămica pe frunte. Mămica avea şi ea un ochi vânăt cu care abia zărea. Alexandrinei îi fu ruşine şi milă mai mult pentru ochiul vânăt al mamei decât pentru capul ei umflat şi fălcile care-o dureau. Bolise o săptămână încheiată, timp în care cususe două ştergare şi încheiase ciucurii la un păretar. Nimeni n-a adus vorba nici de bătaie, nici de îndrăzneala ei şi nunta s-a făcut după datină. Iacătă, se făcuseră 51 de ani de la întâmplarea aceea … copiii se făcuseră mari şi se însuraseră şi se măritaseră după potriva lor – acum erau alte obiceiuri. Nepoţii erau frumoşi şi cuminţi… Oare cum ar fi fost dacă tată-su n-ar fi bătut-o şi n-ar fi hotărât atunci răspicat să se facă aşa cum zice el?

Oare Niculiţă ce s-o fi făcut? – îndrăzni ea cu un fir subţirel de gând care se şi rupse imediat şi se risipi ca şi cum n-ar fi fost de necuviincios ce era. Niculiţă fusese băiatul care-i fusese drag şi cu care încinsese de câteva ori sârba. Şi acum când îşi amintea cât de adânci erau ochii lui negri şi cum îşi cufunda în ei apele verzi ale ochilor ei de parcă ar fi unit marea cu pământul, i se făcea rău de la stomac. Aşa că se gândea o dată la cine ştie câţi ani. Şi din acea emoţie îşi hrănea forţa şi stăruinţa cu care muncise şi răbdase luminoasă în întreagă viaţa ei toate câte fuseseră de muncit şi de răbdat.

M-am întors

Etichete

calatorie initiatica

Foto: Alice Drogoreanu

Există călătorii din care te întorci stors de energie, golit, ars, pârjolit.

Există în viaţa noastră drumuri din care te întorci altcineva.

Există călătorii iniţiatice care-ţi revelează adevăruri pe care nici nu le bănuiai. Astăzi m-am întors dintr-o asemenea călătorie, ca o prelungire a legendei personale. Nu ştiu dacă am s-o povestesc vreodată – aş avea nevoie de câteva sute de pagini. O să vă împărtăşesc, poate, frânturi din ea. Deocamdată, aşez micuţele şi preţioasele pietre aduse în săculeţul prăfuit al sufletului, în ordine, după ce am privit-o pe fiecare cu multă luare-aminte.

Voiam doar să vă spun că am revenit. În special Adelei. Îmi pare rău că nu am un aparat de fotografiat. Am văzut imagini care i-ar fi plăcut lui Alice Drogoreanu. Dar, poate, cuvintele mele vor reuşi să zugrăvească ce am văzut şi ce am gândit. Şi mai ales, acel abur nevăzut care iese din lucruri şi din locuri într-un moment anume, când cade lumina într-un anume fel iar privirea e încărcată nu de concentrare ci de vedere. Am fost într-o călătorie în Sud. Şi m-am întors mai fericită decât eram. Şi cu mult mai bogată. Şi cu un suflet care radiază ca un soare. Sper să ştiu păstra mai mult timp soarele întipărit în piept.

Mi-a fost dor şi de voi; dar nimeni nu poate călători cu sufletul uitându-se peste umăr.

Sper că sunteţi sănătoşi şi zâmbitori. Bine v-am regăsit!