Foto: Alex Mazilu

Am pornit din Reşiţa pe la  două şi jumătate. Deşi ne-am scotocit prin memorie de câteva ori, pe drum sau la destinaţie am descoperit că tot mai uitasem câte ceva. Logănelul nostru albastru cu număr de înmatriculare semeţ şi şugubăţ în acelaşi timp mănâncă kilometru după kilometru. Sunt mulţi imprudenţi pe şosele – nu destul că unele drumuri sunt capcane mortale. Unii se-ncred în caii lor putere nemţeşti, franţuzeşti sau japonezi, americani sau de cine mai ştie ce naţie şi calcă acceleraţia ca la raliu. Şoferii de tir conduc violent şi arogant – ei sunt stăpânii şi te fac să simţi asta înghesuindu-te dacă nu eşti atent şi rişti să te apropii prea mult. De la Armeniş până la Turnu Severin a fost un coşmar. Semafoare, semafoare, circulaţie pe o singură bandă, pe rând. Dealurile cu câtă pădure a mai rămas netăiată se uită la noi ca la nişte furnici nervoase. Ele nu au nevoie să meargă nicăieri. Îşi văd, de secole, de treaba lor. Să crească lăstari. Să adune apa ploilor şi s-o trimită în trunchiurile copacilor, să inventeze flori de umbră şi flori de poiană. Să-şi ţină în adâncuri şuvoaiele izvoarelor şi să le scoată în locuri ferite şi bolovănoase.

Case vechi, case noi. Case părăsite – din acelea bătrâne, prăvălite şi înconjurate de bozii – care nu mai au nicio speranţă, însă refuză să se predea cu totul. Pământuri pârloagă cât vezi cu ochii; livezi care odinioară (am fost pentru prima dată prin aceste locuri în 1987, după o olimpiadă naţională, am fost în excursie în Banatul de Munte – era într-un aprilie şi dealurile erau acoperite ca nişte domniţe gătite de bal, cu horbotă roză şi albă…) râdeau în soare, vesele, azi sunt coşcove, părăginite dar şi aceşti pomi nu renunţă, nu renunţă. Aşa neîngrijiţi, netăiaţi, nesăpaţi, nestropiţi, tot se încăpăţânează să scoată ici-colo, din oboseala şi boala lor fatală, câte o floare, câte un fruct. Am văzut, de pe şosea – a cine ştie a câta oară – Porţile de Fier. Această uriaşă operă inginerească – pecete a prieteniei şi vecinătăţii cu Jugoslavia – a cărei construcţie a început în 1964 şi a fost încheiată în 1972. 8 ani a durat construcţia şi amenajarea. O parte a agregatelor a fost executată la Reşiţa, la Uzina Constructoare de Maşini, astăzi Grupul de Firme UCMR, al Inet Group.

Sigur, viaţa merge înainte – sau aşa se spune – şi oamenii nu învaţă nimic din istorie inventând, la nesfârşit, aceiaşi roată.

Din aura caselor părăginite dar maiestuoase şi dârze, din lupta eroică a livezilor abandonate cu boala şi moartea, din fostele sedii ale IAS-urilor şi CAP-urilor distruse şi abandonate (foste conace boiereşti păstrând încă patina şi semeţia a cel puţin două secole de rezistenţă la timp şi diferitele regimuri) am înţeles, cu o anumită nostalgie că viaţa  – minunata şi inconştienta viaţă – învinge. Altceva nou răsare peste ruinele vechiului. Ignorând sau preluând istoria locului, seva lui, o nouă epocă, alte mode, alte stiluri de viaţă năpădesc precum iedera zidul de piatră.

E bine sau e rău?

Nu e nici bine nici rău. Aşa trebuie să fie. Doar că noul trebuie hrănit cu poveşti, cu aduceri-aminte, cu fapte şi întâmplări, pentru ca să nu pară că vine din neant şi să nu se risipească viaţa ce a lucrat în felul ei unic.

Am ajuns dincolo de Turnu Severin şi ne-am oprit într-o parcare unde curge un izvor să mâncăm. Fiecare cu gândurile lui. Gânduri legate, probabil, de locurile prin care am trecut. Unul dintre noi a ţinut minte un câine flocos care umbla printre maşini sperând să primească o coajă de pâine. Eu am rămas cu imaginea crestelor Muntelui Mic, încă înzăpezit la sfârşit de mai… Şi cu gândul la vieţile sfârşite sau risipite prin lume, vieţi înmugurile în casele acum părăsite în care stăpânesc carii, păianjenii şi sobolii…