Foto: Alex Mazilu
Am pornit din Reşiţa pe la două şi jumătate. Deşi ne-am scotocit prin memorie de câteva ori, pe drum sau la destinaţie am descoperit că tot mai uitasem câte ceva. Logănelul nostru albastru cu număr de înmatriculare semeţ şi şugubăţ în acelaşi timp mănâncă kilometru după kilometru. Sunt mulţi imprudenţi pe şosele – nu destul că unele drumuri sunt capcane mortale. Unii se-ncred în caii lor putere nemţeşti, franţuzeşti sau japonezi, americani sau de cine mai ştie ce naţie şi calcă acceleraţia ca la raliu. Şoferii de tir conduc violent şi arogant – ei sunt stăpânii şi te fac să simţi asta înghesuindu-te dacă nu eşti atent şi rişti să te apropii prea mult. De la Armeniş până la Turnu Severin a fost un coşmar. Semafoare, semafoare, circulaţie pe o singură bandă, pe rând. Dealurile cu câtă pădure a mai rămas netăiată se uită la noi ca la nişte furnici nervoase. Ele nu au nevoie să meargă nicăieri. Îşi văd, de secole, de treaba lor. Să crească lăstari. Să adune apa ploilor şi s-o trimită în trunchiurile copacilor, să inventeze flori de umbră şi flori de poiană. Să-şi ţină în adâncuri şuvoaiele izvoarelor şi să le scoată în locuri ferite şi bolovănoase.
Case vechi, case noi. Case părăsite – din acelea bătrâne, prăvălite şi înconjurate de bozii – care nu mai au nicio speranţă, însă refuză să se predea cu totul. Pământuri pârloagă cât vezi cu ochii; livezi care odinioară (am fost pentru prima dată prin aceste locuri în 1987, după o olimpiadă naţională, am fost în excursie în Banatul de Munte – era într-un aprilie şi dealurile erau acoperite ca nişte domniţe gătite de bal, cu horbotă roză şi albă…) râdeau în soare, vesele, azi sunt coşcove, părăginite dar şi aceşti pomi nu renunţă, nu renunţă. Aşa neîngrijiţi, netăiaţi, nesăpaţi, nestropiţi, tot se încăpăţânează să scoată ici-colo, din oboseala şi boala lor fatală, câte o floare, câte un fruct. Am văzut, de pe şosea – a cine ştie a câta oară – Porţile de Fier. Această uriaşă operă inginerească – pecete a prieteniei şi vecinătăţii cu Jugoslavia – a cărei construcţie a început în 1964 şi a fost încheiată în 1972. 8 ani a durat construcţia şi amenajarea. O parte a agregatelor a fost executată la Reşiţa, la Uzina Constructoare de Maşini, astăzi Grupul de Firme UCMR, al Inet Group.
Sigur, viaţa merge înainte – sau aşa se spune – şi oamenii nu învaţă nimic din istorie inventând, la nesfârşit, aceiaşi roată.
Din aura caselor părăginite dar maiestuoase şi dârze, din lupta eroică a livezilor abandonate cu boala şi moartea, din fostele sedii ale IAS-urilor şi CAP-urilor distruse şi abandonate (foste conace boiereşti păstrând încă patina şi semeţia a cel puţin două secole de rezistenţă la timp şi diferitele regimuri) am înţeles, cu o anumită nostalgie că viaţa – minunata şi inconştienta viaţă – învinge. Altceva nou răsare peste ruinele vechiului. Ignorând sau preluând istoria locului, seva lui, o nouă epocă, alte mode, alte stiluri de viaţă năpădesc precum iedera zidul de piatră.
E bine sau e rău?
Nu e nici bine nici rău. Aşa trebuie să fie. Doar că noul trebuie hrănit cu poveşti, cu aduceri-aminte, cu fapte şi întâmplări, pentru ca să nu pară că vine din neant şi să nu se risipească viaţa ce a lucrat în felul ei unic.
Am ajuns dincolo de Turnu Severin şi ne-am oprit într-o parcare unde curge un izvor să mâncăm. Fiecare cu gândurile lui. Gânduri legate, probabil, de locurile prin care am trecut. Unul dintre noi a ţinut minte un câine flocos care umbla printre maşini sperând să primească o coajă de pâine. Eu am rămas cu imaginea crestelor Muntelui Mic, încă înzăpezit la sfârşit de mai… Şi cu gândul la vieţile sfârşite sau risipite prin lume, vieţi înmugurile în casele acum părăsite în care stăpânesc carii, păianjenii şi sobolii…
Pingback: COLIER DE SCOICI «
Pingback: Tweets that mention Drumuri « Gabriela Savitsky -- Topsy.com
„Doar că noul trebuie hrănit cu poveşti, cu aduceri-aminte, cu fapte şi întâmplări, pentru ca să nu pară că vine din neant şi să nu se risipească viaţa ce a lucrat în felul ei unic.”
Vechiul in schimb trebuie amagit si mintit frumos ca noul care vine sa-i ia locul va face mai mult bine celor care l-au insotit pe cel vechi pana la limita fiziologica posibila.
Si atunci , incredintat ca rostul lui in asta lume s-a terminat, v-a parasi cu inima impacata tot ce l-a insotit de-alungul unor veacuri .
Daca nu va arunca in urma priviri nostalgice si iscoditoare , poate ca nici nu va observa, ca aproape nimic din ceea ce l-a convins sa plece nu va mai fi respectat……
va parasi…
Da, e atâta adevăr în ce spui încât ar fi păcat să răstălmăcesc. Aşa sper şi eu.
Şi totuşi, copiii sunt dornici de poveşti, de istorisiri, de legende.
Ce alintat este „logănelul nostru albastru cu număr de înmatriculare semeţ şi şugubăţ”! 🙂
Cum sa nu fie daca a vazut atatea…
Nu lasa pe retina amintirea locurilor unde „stăpânesc carii, păianjenii şi sobolii…” ci varfurile indraznete ale muntilor, verdele ce curajus se pregateste sa infrunte parjolul verii, zambetul copilului fericit care nu stie ce-i ingrijorarea! 😀
E o maşină răbdătoare, înţeleaptă şi cu mult umor. La început nu mi-a prea plăcut de ea; însă, în timp, am îndrăgit-o. Rabdă şi de căldură şi de frig şi nu se supără. A fost pe Semenic prin nişte zăpezi … pe sub un vânt ce-ţi tăia răsuflarea şi nu s-a plâns. Ne suportă cu hachiţele noastre şi are grijă de noi. Se poate că şi maşinile au suflet…
Mă gândesc la casa părintească – unde încă nu stăpânesc carii -, la casa bunicilor pe care au ros-o sobolii şi au împrejmuit-o paingii…
Nu s-ar zice ca te-a atins criza. Fiindca vad ca tot fugi de ea, calatorind…
Nu călătoresc, am călătorit la sfârşitul lui mai. Am lăsat impresiile să se aşeze şi acum rememorez.
Cred că nici tezaur nu mai avem în Banca Naţională.
O să-i căutăm pe hoţii şi nenorociţii ăştia cu Interpolul.
Foarte frumos scris, Gabi, felicitari. Ma bucur ca esti bine. Te imbratisez cu drag.
Corina,
Mulţumesc.
Încerc să poleiesc puţin Banatul… E atât de sărăcăcios şi de zdrenţuit! Şi de trist şi fără de speranţă!…
Sunt vie, dar asta cu multe peripeţii. 😉
Mi-au adus aminte de studenţia mea săracă în lucruri şi bogată în prieteni vremurile acestea. Numai atunci mai trăgeam de ultima sută cât se putea.
Trist.
Bine măcar că mi-au rămas prietenii. 🙂
Conteaza ca ati ajuns cu bine… 🙂
Frumoasa descriere… 🙂
Abia plecarăm. Să vezi când ajungem la Strehaia…
Poi astept sa mai scrii… 😛
Pingback: Intrebare de 20 de puncte. « Michaelas Blog
Pingback: Cafeaua încălzită la cooler « Călin Hera. PA-uri şi mirări
Pingback: Se poate! Chiar se poate! « Un blog cu atitudine
Pingback: Provocare: Top 3 personaje feminine - Cel care striga in pustie
Pingback: Licăresc în noapte – Sange balcanic (92)poem « Cosmin Stefanescu's Blog
Ca orice călătorie pare şi e desigur una iniţiatică , una subiectivă şi plină de farmecul şi poveştile locurilor…Până la urmă , fiecare călătorie e o aventură şi un răspuns…
Şi o poartă către o altă căutare…
Mulţumesc.
Pingback: Ce-am avut şi ce-am pierdut « Blogul lui Teo Negură
Gabriela,
Nu trebuie sa poleiesti Banatul, pentru ca el oricum are o stralucire anume.Saracacioasa, zdrentuita, trista si fara speranta este, din pacate, toata tarisoara.
Mai exista oare, in Strehaia, la iesirea estica a localitatii, pe partea stanga,o cladire pe care scria;”Traiasca in veci prietenia romano-sovietica”?? :))
http://www.flickr.com/photos/free-spirit/2695157819/
Da, mai există. 🙂
Sunt atât de înduioşătoare vestigiile vremilor pe care le călcăm la grămadă în picioare…
Ba, trebuie poleit, în partea lui economico-socială. Dintr-o legendă şi un vârf de lance al tehnicii (la 1988, UCMR-ul rivaliza cu firme de prestigiu din Europa, America, Asia – a exportat tehnică de vârf în toată lumea – poate voi avea o dată răgazul să şterg de praf şi uitare acest miracol pitrocit în creuzetul Munţilor Banatului) a ajuns un loc jupuit de prestigiu de tot felul de firme de dormitor…
Pai cand unii se dau „anticomunisti” in prime time, e normal ca si cei care , saracii, pun botu’ la vrajeala, sa calce in picioare totul, asa, doar pentru ca s-a trezit unu’ sa trambiteze. Ne omoara „copy/ paste”-ul asta.Nimic nu mai trece prin filtrul gandirii si al logicii. Nu mai exista pareri personale ci doar imitatii la comanda, robotizate. Ce face unu’ ,”face” toti.
Senzatia mea este ca aici s-a dorit sa se ajunga in acesti 20 de ani.
Nu ştiu…
Da, nişte tineri – cei mai mulţi needucaţi şi prost-crescuţi – pot să înghită orice moloz regurgitat de „marii gânditori” ai epocii noastre.
Da, aici se miza să ajugem. În anomia totală. În dezordinea şi lipsa de speranţă totală. La latitudinea Răului generalizat.
De aceea au distrus sistematic învăţământul. Pentru asta au fărâmiţat proprietatea agricolă. În acest scop au decimat industria. Ne-au legat de mâini şi de picioare. Pentru asta, în guvernarea Tăriceanu s-a dat liber la creditul cu buletinul sau la credite nesustenabile. Pentru a ajunge robi ai băncilor. Pentru a deveni sclavii lucrurilor, ai vorbei goale, ai şuşanelei. O societate fărâmiţată, spartă, desolidarizată, frântă de mijloc, lesne de manipulat şi de asmuţit.
Ion Iliescu nu e mason.
Iar masonii se chinuie de 20 de ani să-i pună căpăstru. Sigur, câţiva tinerei tembeli nu înseamnă nimic. Adevărata „realizare” este coborârea brandului în umbră. Dacă I.I. s-ar înfuria acum ar fi capabil, încă, de multe. Dar nu mai are miză şi cred că e scârbit de acest hârdău în care se mestecă unii pe alţii călcându-se pe mâini şi pe cap politicienii români.
” O societate fărâmiţată, spartă, desolidarizată, frântă de mijloc, lesne de manipulat şi de asmuţit….”
Asta suntem.
Si culmea, vedem tot mai multi lucrul asta, dar pentru ca puterea cuvintelor noastre, este mult mai mica decat imaginea unui Becali, sau a unui manelist ales la intamplare , mi-e greu sa cred ca vom salva ceva din generatia asta. Incerc cu greu sa insuflu pofta de cultura, pofta de muzica buna, pofta de citit, copiilor care-mi trec prin mana , dar prea putini mi-au putut spune dupa o vacanta, ca au citit macar o carte si aia sa nu fie din lectura obligatorie( nu ca ar citi-o si pe aceea) . Cum sa mai avem pretentii la o exprimare coerenta sau la un vocabular bogat?? Ma gandesc ce-ar fi facut copii astia daca in loc de messenger sau de mail, ar fi trebuit sa scrie scrisori de dragoste, adevarate, pe hartie?? Oare ar fi reusit sa treaca peste”sal”, „cf”,”brb”,”asl”, „k”, „nb” chiar daca la sfarsit, ar fi folosit in aceesi maniera…”L.U.”?
Ion Iliescu….
Habar n-am daca este sau nu mason si sincer, nu vad cu ce m-ar incalzi sa stiu. M-am tinut departe de politic, tocmai pentru ca sunt un tip temperamental si cred ca as fi devenit oarecum inversunat, pentru unul din partidele care s-au tot perindat pe scena politica. Candva, cand trebuia, chipurile, sa tii cu cineva, spuneam ca tin cu Vadim, tocmai pentru ca el era creditat cu sansele cele mai mici pentru functia de presedinte, dar era in schimb, cel mai injurat dintre toti. In realitate, nu tineam cu el si cu nimeni dealtfel, dar il apreciam ca istoric si ca orator, desi s-a intamplat de foarte, foarte multe ori sa bata campii cu gratie .
Deci, nu stiu cine-i Ion Iliescu, nu stiu cine-i Adrian Nastase, Geoana si „N” nume din politica romaneasca, din orice partid, de acum sau de altadata, cert este insa un singur lucru; chiar si aceste personaje, au contribuit „big time” la ajungerea Romaniei in situatia in care este acum.
Din nefericire….