Etichete

, ,

N-am mai participat de multă vreme la o leapşă bloggeristică; unele sunt de-a dreptul stupide (cu întrebări prea personale şi unele chiar indecente) iar altele nu ne îmbogăţesc cu nimic.

Dan Pătraşcu – unul dintre bloggerii notabili pe care-i citesc cu plăcere – nu poate fi în nicio ipostază frivol. Aşa că am tratat cu seriozitate leapşa lui, sosită de prin meandrele internetului de la Tomata cu scufiţă. (Nu pun spam, am citit la comentariile unui post că detestă acest mod de a „te băga în seamă”).

Alcătuirea unui top al primelor trei personaje feminine din literatură este o provocare pentru orice cititor. Mărturisesc că mi-a fost întotdeauna mai uşor să mă identific cu personajele masculine – poate pentru că feminitatea a fost reprimată întreaga copilărie şi adolescenţă când m-am comportat mai degrabă ca un „băieţoi”, jucând fotbal, căţărându-mă în copaci, luptându-mă cu săbiile de lemn şi trăgând cu arcul. Rochia era o adevărată umilinţă iar fundele de mătase prinse la capătul coadelor împletite, poveri insuportabile.

Dan m-a pus pe gânduri cu această leapşă, pentru că alături de personajul vag masculin (cel care scrie şi care ordonează logic) vieţuieşte, de-o vreme încoace, unul feminin. Sau a vieţuit dintotdeauna dar a ieşit la lumină fără să mai resimtă feminitatea ca pe o vină, ruşine, infirmitate, odată cu maternitatea. Palid şi subţire, într-o rochie de crepdeşin de culoarea pielii de caisă, cutreieră încăperile unei case în stil baroc, mută obiectele de artă, aşează draperiile de brocart, stinge lumânările cu un cleştişor de argint. Se apropie de secreterul Chippendale, deschide un sertăraş din care scoate câteva coli, un toc şi o călimară. Le aşează gânditoare într-o absolută simetrie, deschide călimara, lasă tocul preţ de câteva secunde în care mintea ei aleargă febrilă, îl atinge de câteva ori de buza călimării să-i subţieze debitul, apoi se apleacă asupra foii şi scrie ceva.

N-am reuşit niciodată să întind gâtul suficient – deşi mă îndeamnă, de fiecare dată, o curiozitate extremă – să pot citi sensul semnelor alungite şi cârlionţate peste umărul mic.

Să revenim. Locul I în galeria personajelor feminine ale căror siluete le ghicesc în zarea memoriei: Nastasia Filipovna (Idiotul – Fiodor Mihailovici Dostoievski).

(„Ai o fire mândră, Nastasia Filipovna, dar poate eşti atât de nefericită pentru că te crezi vinovată cu adevărat. Ai nevoie de multă îngrijire, Nastasia Filipovna, eu te voi îngriji. Adineauri ţi-am văzut portretul şi am regăsit în el trăsături cunoscute şi mi s-a părut că mă chemi de mult…”)

Al doilea personaj pe care-l văd mergând hotărât pe drumurile prăfoase  de la Tara, încălţată cu botine cu toc lăcuit, în rochia de catifea verde improvizată dintr-o draperie, cu feţişoara albă, mică şi dârză sub pălărioara cu ciucuraşi galbeni, pălărie închipuită şi ea din aceiaşi generoasă draperie, este Scarlett O’Hara. Acest uluitor personaj al lui Margaret Mitchell, prins şi purtat Pe aripile vântului  între războiul de secesiune, datorie, mândrie şi dragoste, m-a fascinat prin forţa lui. Prin acel „la asta o să mă gândesc mâine”, prin puterea de a trece peste toate tragediile cu o forţă inconştientă şi biruitoare cum doar stihiile naturii mai au.

De după voalul suferinţei dusă până la limita supremă, mă priveşte cu ochi mari şi înlăcrimaţi Anna Karenina. Legată cu otgoanele groase ale prejudecăţilor nobilimii ruse pe de o parte şi trasă de firul de mătase al iubirii pe de altă parte, Anna pendulează între aceste două lumi – niciuna nefiindu-i suficientă. Dragostea – desăvârşita dragoste – este umbrită de blamul general, de vină şi de ruşine iar condiţia socială care ar trebui să-i asigure protecţia o strânge ca o menghină. Sfâşiată între aceşti doi poli care o atrag cu o forţă egală, Anna Karenina se sinucide punând astfel capăt dilemei şi suferinţei sale. Romanul omonim al lui Lev Tostoi traversează istoria literaturii ca o drezină păcănind din roţile-i implacabile.

Puteţi prelua această leapşă, e una interesantă – zic eu.