sursa foto

O piesă aflată în repetiţie la Teatrul de Comedie a fost amânată sine die la reprezentaţie. Personajul principal oferă asemănări izbitoare cu actualul nostru preşedinte. Se numeşte Traian şi, prin malversaţiuni, tupeu şi cultivarea grobienilor, devine şeful unei comunităţi de căpşunari din Spania şi dispune discreţionar şi murdar de această comunitate.

Partidul actualului preşedinte îşi întăreşte – dacă mai era cazul – poziţiile în teritoriu sufocând şi năpădind tot ca o buruiană rea. Juninca Alma a întors dosul ce mare Constituţiei şi Regulamentelor Camerei, urcată cu copitele în iesle de unde mugeşte a împotrivire sau a rut.

Tot ce se întâmplă acum în România este suprarealist, inimaginabil, de neconceput. În tot acest timp noi tăcem, complăcându-ne. Zicându-ne că s-or sătura odată şi-odată. Pe această tăcere complice, barzii spolierii poporului român îşi fac mendrele. Mai există şi bizonul portocaliu încântat de siluirea Constituţiei operată de înaltul trădător de ţară Băsescu Traian, aplaudând şi bucurându-se ca un oligofren care a găsit o pedală. Zicând că bine le face! „Uite ce le face!” – fără să ştie că, de fapt, toate măsurile nevrednicului se îndreaptă în primul rând împotriva lui, tâmpul.

E criză. Asta am auzit de doi ani încoace şi asta şi resimţim din 2008. După ce am fost fezandaţi de guvernarea liberală, tocaţi mărunt de conclavul împrumutului FMI (deşi nu era necesar, dar aşa, ca centură -sic! – de siguranţă) suntem înfipţi acum în proţap şi vom fi aşezaţi gata copţi de gorilele marii finanţe în farfuriile cu desene portocalii. În timp ce e criză pentru unii (pentru 80-90% din populaţie) pentru alţii e dezmăţ, banchet, saturnalii, loisir-uri şi agape frăţeşti.

Suntem o turmă de vite jupuite de vii, mâncate, tranşate din mers, pe care văcarul o mână spre prăpastie în timp ce turma crede că merge spre-o păşune cu iarbă mai proaspătă.

Am ajuns la limita maximă a capitalismului sălbatec, capitalism fără reguli, fără norme, practicat într-o junglă anomică de nişte dihănii pe care lipsa de scrupule le face fascinante pentru acelaşi bizon care fluieră admirativ în timp ce dihania îi şterpeleşte, privindu-l în ochi, dreptul lui. Dreptul de a se exprima, dreptul de a munci, dreptul la o viaţă demnă, dreptul de a-şi decide soarta. Zgâindu-se la torţionarul care îi fură toate drepturile, bizonul român nici nu are timp să realizeze că viaţa lui curge ca prin vase comunicante în bunăstarea aceluia.

Am început, ca pe vremea lui Ceauşescu, să fim atenţi ce vorbim la telefon. Să fim grijulii cu mesajele electronice. Să numărăm bănuţii de la un salariu la altul. Cei care ne mai rămân după ce ne dăm obolul băncilor ai căror sclavi suntem. Să trăim pe sponci în timp ce camarila politică se desfată în insule paradisiace. Ne merităm soarta. Cei 4 milioane de români  care nu l-au votat pe satrap îşi merită soarta la fel de mult ca bizonii care l-au votat pentru o găleată sau pentru o pufoaică. O să mâncăm cu toţii găleţi şi o să ne învelim cu pufoaice.

Poate nu vă vine să credeţi, dar ne îndreptăm cu paşi siguri spre o dictatură personală. Pentru asta au murit oameni la Braşov, la Cluj, la Bucureşti, la Sibiu, în decembrie 1989. Pentru ca o altă adunătură de potlogari, profitând de răbdarea poporului acestuia, să i se caţere pe grumaz. Peste tot  în România, laţul portocaliu se strânge în jurul fiecărui grumaz. Iar fiecare grumaz consimte, tăcut şi abulic, să fie înrobit.

Acum o să discutăm iarăşi despre mineriade. În aceste zile vor vui televiziunile, vor aniversa, vor sărbători, vor clama. Că dacă Piaţa Universităţii ar fi biruit noi am fi fost acum pe înalte culmi de progres şi civilizaţie. Sigur, unii intelectuali au crezut cu naivitate în ditirabele lui Marian Munteanu. Aţi mai auzit de el? Alţii, gloata, mulţime de gură-cască şi de tineri cu creierele proaspăt spălate, se învârteau şi ei prin Piaţă cu imboldul omniprezent de atunci al contestării. Toată lumea voia să conteste ceva pentru că nu contestaseră nimic timp de 45 de ani. Toate nemulţumirile reprimate în interior îşi căutau prilej şi pretext. Iar mişcarea antiiliescu de atunci le venea mănuşă. Poate că Ana Blandiana a crezut atunci cu adevărat – şi mai crede şi astăzi – că altă variantă decât Ion Iliescu ar fi fost mai bună pentru România. Au existat şi altfel de interese în spatele mişcării Piaţa Universităţii. Şi eu am fost descumpănită atunci de declaraţia iniţială a domniei sale că nu va candida, după care a revenit. Domnul Iliescu n-o să ne spună, cred, de ce a revenit. Noi nu am avut niciodată acces la informaţiile care-i parveneau. Cum ar fi fost România fără Ion Iliescu? E greu de spus şi e un non-sens să ne întrebăm. E ca şi cum ne-am întreba cum am fi dacă nu ne-am fi născut. Contestat astăzi de câţiva neica-nimeni avizi de publicitate, Ion Iliescu reprezintă, în evoluţia României, epoca postcomunistă care a făcut trecerea spre un sistem de piaţă, spre un sistem al libertăţilor, de la statul concentraţionar la statul de drept, la statul social.

Doar că o conştiinţă nevăzută s-a gândit, în 2008, să se distreze. Şi, cu ajutorul acestui trădător de ţară, sperjur şi nepriceput rău intenţionat, s-a gândit să pună în operă experimentul statului minimal. Ce vrea să însemne asta? Să ne uităm la consecinţele măsurilor propuse de gonoboc. Exterminarea pensionarilor. O dată, pentru că nu pot fi manevraţi cu atâta uşurintă cum pot fi manevraţi tinerii cei fără de cultură şi fără de minte, şi apoi, pentru că reprezintă o povară pentru buget. Toată lumea uită că aceşti oameni care au acum peste 60 de ani au construit toate obiectivele industriale spolite de actuala clasă de nababi postrevoluţionari.  Şi că au cotizat întreaga perioadă în care au muncit la Asigurările de Stat, cum ai depune la bancă, pentru a primi pensia cuvenită. Distrugerea învăţământului românesc – ce a fost unul de elită – prin măsuri arbitrare şi batjocoritoare, care să scadă sistematic tonus-ul corpului didactic şi prin schimbarea programelor şcolare în fiecare ani generând astfel o totală confuzie. Decimarea spitalelor româneşti şi eutanasierea celor bolnavi – care şi ei sunt o povară bugetară. Descurajarea natalităţii care va reduce, sistematic şi eficient, numărul cetăţenilor români (acum, vreo 20 de milioane, din care 3 milioane – forţa de muncă activă – se află în sclavie pe teritoriul UE). Exterminarea agriculturii – un popor care nu se hrăneşte sănătos nu are şanse reale să vieze – printr-o politică de descurajare şi împilare a agricultorului român (astfel, importăm de la ceapă la ananas de pe piaţa externă îmbogăţind firmele străine şi pe importatori). Reducerea aparatului bugetar fie pe cale naturală (prin cei ajunşi la vârsta de pensionare) şi prin hărţuirea celor aflaţi în sistem, prin spolierea şi paralizarea lor prin măsuri mereu fără sens, arbitrare şi neconforme cu etica muncii. Se preconizează ca aparatul bugetar să ajungă la 500 de mii în câţiva ani.

Deci: eutanasierea pensionarilor, bolnavilor, persoanelor cu dizabilităţi;  tâmpirea generaţiilor viitoare care nu vor avea nicio clipă sentimentul securităţii şi cultivarea exodului minţilor excepţionale (pentru că învăţământul caută să scoată superinteligenţe pe de o parte, şi pe de alta,  neghiobi); spolierea agricultorului român şi deposedarea acestuia de terenurile aflate în proprietate (se va introduce impozitul pe teren şi confiscarea acestuia în caz de neplată); distrugerea sistemului medical românesc (care a fost unul eficient şi ultraorganizat); inducerea – cu ajutorul campaniilor mijloacelor mass media – sentimentului de insecuritate, de teamă, de dezamăgire, de neputinţă.

Astfel, în câţiva ani, România va deveni un stat minimal (nicidecum social cum scrie acum în Constituţie), dependent, lipsit de suveranitate, divizibil (vecinii noştri vor reintera cu şi mai multă elocinţă dreptul „primului venit” în Transilvania), sclav al Băncii Mondiale iar, în caz de insolvabilitate, va plăti cu teritorii. Acesta este planul. El se înfăptuieşte pas cu pas în timp ce noi stăm şi ne uităm ca proasta la brânză. Aşa că, vă sfătuiesc să staţi pe capul copiilor voştri să  înveţe, să fie unii de excepţie pentru ca să poată pleca la timpul potrivit din această ţară în care nu pare să fie nimic de salvat. Sau poate doriţi s-o salvaţi?

 Vă recomand un text absolut aici. Merită.