La toamnă

Sunt vie şi în parametri stabili. La toamnă fac şi struguri 😀 .

Nu mă pot opri să mă minunez de fabuloasa clasă politică made in Romania.

Nu încetez să mă scârbesc de adâncurile ticăloşiei omeneşti. Şi nu reuşesc să văd limitele unei prietenii adevărate. Am cunoscut un om – de gen feminin, dar asta e doar întâmplare – neverosimil. În deziluzia totală în care ne-a adus sistemul, la graniţa subţire dintre om şi fiară pe care ne plimbăm din sculare-n culcare mânând fiara cu mare dificultate, am descoperit un Om.

Acum câtva timp am descoperit un altul – din pură întâmplare, tot femeie – ale cărui calităţi nobile doar le bănuiam. Lumea mea nu e populată doar de egoişti şi nebuni, doar de ticăloşi şi nevolnici, cum s-ar putea presupune la o lecturare a acestui blog unde-mi vărs în mod nedrept frustrările.

Încă o dovadă că femeile evoluează spiritual mai profund decât bărbaţii, aşa cum fetele se maturizează mai repede decât băieţii de vârsta lor. Şi asta pentru că intrăm, din 2012, în centura fotonică. În care, cei egoişti se vor dezintegra.

Mă pregătesc pentru multe. Mă pregătesc să mai fac un pas către mine. Este dificil să te lepezi de egoism. Este complicat să renunţi la a doua natură. Aş vrea să mai am încrâncenarea cu care am scris – poate imitându-l pe Cristian Tudor Popescu, pe care l-am considerat model, la un moment dat – şi să mă indignez că suntem unde suntem. Dar îmi lipseşte fierea şi am constatat că nu poţi construi nimic fluturând sabia. Aşa că am renunţat la vituperare şi prefer să tac şi să observ.

Mă mulţumesc, deocamdată, cu asta. Poate că o să vă povestesc, la un moment dat, ce-am observat.

 O să scriu mai rar pe blog. Sper că nu cauzez nimănui nicio supărare.

Helios şi carul lui de foc

 

Sursa imagine

M-a fascinat mitologia greacă încă din copilărie. Am citit şi recitit şi răscitit Legendele Olimpului – cea cu coperte de carton gros, maroniu, care avea ici-colo fotocopii ale unor sculpturi celebre sau reproduceri ale unor gravuri, basoreliefuri şi picturi pe vase de ceramică din Vechea Eladă.

Cel mai drag erou mi-a fost Ulise. Cred că mi-am modelat viaţa, inconştient,  după acest personaj fabulos. Ca el cutreier mările deznădejdii şi visării, ca el gust din întâmplările vieţii cu jumătate de bucurie, pentru că mereu sunt cu sufletul la acel liman la care trebuie să ajung. Îndrăgit mi-a fost, desigur, şi Icar cel neascultător, fiul lui Dedal, cel  înghiţit de propria-i operă, Labirintul Minotaurului.

Icar a vrut să zboare. Şi-a făcut aripi din pene lipite cu ceară. Lui şi tatălui lui. S-au ridicat din Labirint şi, deşi Dedal îl învăţase să zboare la o distanţă rezonabilă de Helios care pornise călătoria lui zilnică în carul lui de foc. Ştiţi, desigur, că Icar a fost furat de bucuria zborului. A coborât până aproape de mare şi apa sărată a udat penele. A urcat prea în înalt şi Helios a topit, cu săgeţile lui de foc, ceara cu care erau lipite penele. Icar s-a prăbuşit. Tatăl lui, sfâşiat de durere, a continuat să zboare.

Fără Helios, viaţa pe Pământ probabil că n-ar exista în variantele cunoscute simţurilor noastre. Este situat exact la distanţa perfectă pentru ca planeta pe care vieţuim să fie atât de minunată. Împreună că el, trecem prin centura fotonică. Intensifică şi desăvârşeşte conştiinţa. Când vom termina traversarea vom fi precum sfinţii. Cei care vor exista atunci, desigur. Şi planeta noastră a fost copil, apoi adolescent, acum ajunge la maturitatea înţeleaptă.

Nu e minunat că existăm, că respirăm şi gândim, iubim şi ne întristăm prin desăvârşita Fiinţa care ne conţine? Nu e minunat că Universul gândeşte, se transformă, iubeşte, se întristează aşa cum şi noi facem?

Astăzi îl sărbătorim pe sfântul Ilie, omorâtorul de balaur. Ilie este ipostaza românească a lui Helios. Să ne bucurăm de binefacerile lui.

Errată: Răspund atenţionării unui coleg de blogosferă, Ilie nu este omorâtorul de balaur, acela este Gheorghe. Nu ştiu de ce am făcut această asociere, n-am o explicaţie logică. Probabil că sunt neatentă şi superficială. E mai corect să ne recunoaştem greşelile decât să ne prefacem că ele n-ar fi existat.

Isabela

(Mi-e lene să scriu şi e teribil de cald, aşa că vă invit să lecturaţi un text vechi de vreo lună. ) 

 

Se oglindeşte în ochii auditoriului şi găseşte în iscodirea şi strălucirea lor o bucurie fără seamăn. Oare când a mai fost atât de fericită? Când şi-a citit numele ca pe al unui străin – un nume despre care simţea că nu are nicio legătură cu ea – pe lista afişată pe geamul universităţii în capul coloanei?… Apoi, patru ani mai târziu, zâmbind, parcă nevenindu-i să creadă, în fotografia de absolvire… Doi an mai târziu încheia teza de doctorat Magna cum Laudae şi devenea lector universitar, la numai 24 de ani. Era de-o vârstă cu studenţii ei pe care se străduia să-i zgâlţâie şi să-i scuture de zgura lui „a lua de-a gata”. Memorizau docili şi reproduceau imperturbabili la colocvii şi seminarii. Se străduia să-i transpună în alte şi alte situaţii de viaţă, să-i facă să gândească şi să reacţioneze cu propria indentitate nu cu masca măsluită de experienţa lor şcolară. Pentru pasiunea cu care-şi umplea orele de curs de la care ei ieşeau, pe de o parte, epuizaţi şi pe de altă parte, renăscuţi, reînnoiţi, toţi studenţii o iubeau ca pe o soră mai mare, nespus de înţeleaptă şi de blândă. Unul dintre ei chiar a îndrăznit o dată, în timpul unei discuţii despre moderaţie şi cumpătare în orice situaţie din viaţă, să o întrebe: „Cum aţi reuşit să ajungeţi la această împletire de inocenţă şi înţelepciune … atât de nefirească …”

Ea completă:

–         La o vârstă atât de fragedă, vrei să zici.

–         Da, aşa am vrut să zic.

–         Toţi ne naştem egali de la natură. La naştere, toţi copiii sunt la fel, cu acelaşi start. Ei … ce se întâmplă pe parcurs cu omuleţul acela mic şi roşu, cu pielea încreţită şi feţişoara mişcătoare … aici e adevărata enigmă. Dacă am putea descoperi un sistem în care fiecare copil să fie apărat de suferinţă, ferit de rele tratamente, de abuzurile celor mai mari sau ale adulţilor, dacă am ridica în jurul lui, în calea lui, un mediu sănătos, cald, plin de afecţiune, de siguranţă şi de dragoste!… La capătul copilăriei am avea un tânăr fortificat, încrezător în forţele lui, plin de curaj şi îndrăzneală şi, în acelaşi timp, cu măsură… Pentru că lipsa de măsură în toate: şi în vorbe şi în gesturi şi în acţiuni este pricina multor suferinţi… – rămase profesoara cea tânără pierdută în zarea unui gând numai de ea ştiut.

–         Înseamnă că aţi avut parte din plin de siguranţa unui cămin cald şi binevoitor, de dragoste şi de o educaţie aleasă … – murmură studentul, cu gândul la propria copilărie singuratică şi tristă, lipsită de dragoste, sfâşiată de certurile părinţilor şi veşnica lor preocupare pentru bani şi iar pentru bani şi bunătatea luminoasă a bunicii care-i îndulcea nefericirea şi-i alunga sentimentul că e inutil.

–         Ei … . N-aş putea spune că am avut toate acestea, dar nici n-aş putea spune că mi-au lipsit toate. Nu obişnuiesc să vorbesc despre mine, dar pentru că aşa merge discuţia de astăzi, o să vă fac o destăinuire, pentru că sunt convinsă că o veţi înţelege cum se cuvine. Acum câţiva ani m-aş fi ruşinat de moarte să vorbesc despre asta. În timp, am întors această realitate pe toate părţile şi am reuşit să găsesc în ea sămânţa aceea mică a Binelui. Din ea, poate să crească un Bine mai mare, dacă îi ofer condiţiile optime.  Am crescut într-o Casă de Copii.

 Surprinzând privirile uluite ce-au ţâşnit brusc spre ea, contrariate şi îngrozite, zâmbi şi continuă:

–         Nu are rost să vă povestesc acum toate câte au fost, bune şi rele, pentru că nu putem trăi ronţăind mereu aceleaşi oase ale trecutului. Nici nu e bine să trăieşti întors în trecut, cu spatele la ziua de azi şi nici util nu este, pentru că această răsucire în timp te secătuieşte de vlagă şi îţi tulbură minţile. Trecutul trebuie asumat, ars şi limpezit o dată pentru totdeauna, nu e o casandră la care să te întorci în ficare zi pentru noi şi noi profeţii. Când am împlinit 22 de ani şi terminasem facultatea –  cum o s-o terminaţi şi voi – şi mă simţeam om întreg, am vrut să-mi cunosc părinţii şi, mai ales, să aflu motivul pentru care m-au lepădat ca pe un lucru de prisos şi de a cărui soartă nu s-au mai interesat niciodată. N-a fost uşor să dau de urma mamei; până la urmă, am reuşit să descopăr unde-o găsesc. Drumul acela a fost cel mai teribil drum din viaţa mea. Voiam să mă întorc, nutream o mie de speranţe, mi-era frică şi aveam curaj. Mi se părea fără sens şi în acelaşi timp esenţial; ştiam că fără acest drum n-aş fi putut merge mai departe la fel ca până atunci.

                Am păşit pe o uliţă desfundată dintr-o mahala, acompaniată de o ceată de câini     iviţi mereu mai mulţi din şanţurile de pe margine pline de murdărie. Cu o ultimă fărâmă de energie, am bătut în poarta lăsată, înţânată doar într-o balama. Din bojdeuca unsă cu paie şi bălegar şi spoită cu var, scoase capul o femeie mică, slăbuţă, parcă puţin adusă de spate. Potrivindu-şi basmaua, m-a zărit şi s-a apropiat de poartă.

–         Bună ziua. Aici locuieşte familia Cruceanu?

–         Bună, domnişoară. Aici. Da’ cu ce treabă pe la noi? Sunteţi de la Primărie?

–         Dumnevoastră sunteţi Matilda? Matilda Cruceanu?

–         Eu sunt, da. Cu mine aveţi treabă? – îşi duse femeia colţul basmalei peste gură, a spaimă.

–         Ştiţi … acum 22 de ani aţi avut o fată. O fată pe care-aţi … Vă mai aminţiţi de ea?

–         Ei, maică, asta a fost demult… Erau alte vremuri … Da’ ce treabă ai dumneata cu fata aceea?

–         Mai ţineţi minte cum se numea, cum aţi trecut-o în acte?

–         Parcă Iolanda, sau Ilaria… – spuse ea scormonind în minte, ruşinată şi vinovată, parcă. Da ce ai dumneata cu fata mea? O fi făcut ceva? De-atunci nu mai ştiu nimic de ea… Eram şi eu o copilă atunci. Tatăl ei era un bezmetic; m-a prostit şi m-a lăsat… Tata a zis că mă omoară, să fac ce ştiu, acasă să nu-i vin cu plodul de gât. Să-l dau, să mă duc unde-oi vedea cu doi ochi. Da’ de ce plângi tălică? Ia hai colea în tindă, să şedem şi să-ţi povestesc… Parcă mă ia şi pe mine cu plânset când te văd aşa… Ia să-ţi dea maica un pahar cu apă. Hai.

Am intrat în curte. Mirosea a tei înflorit şi a cajie, mirosul venea nu se ştie de unde.

–         Atâta am plâns şi eu, numai bunul Dumnezeu şi Măiculiţa Lui ştie inima mea… Tata m-a măritat după unul mai în vârstă, n-am a zice nimic despre el de rău. Rău n-a fost, dar nici bun nu pot zice. Am făcut patru copii, i-am crescut, acuma-s la casele lor, măritaţi, însuraţi. Abia dacă la sărbători îmi calcă bătătura… Cum vezi şi mata, sărăcie şi zbucium. Muncă şi lacrimi. Am tăcut şi-am răbdat, ce era să fac?

–         Mai spune-mi despre copii…

–         Am două fete şi doi băieţi. Bărbatul s-a dus la cele veşnice acum trei ani. Fetele-s măritate, sunt în alte sate. Departe. Băieţii-s plecaţi în lume, cum sunt băieţii.

–         Şi fata asta a dumitale – abia am reuşit să îngaim – cea mare, pe care ai dat-o la Casa de copii, nu ştii nimic – nimic de ea? De ce n-ai căutat-o niciodată?

–         Ei, fata mea, că te văd tânără şi neştiutoare, ce ştii dumneata?… Viaţa nu-i ca … viaţa nu-i ca sandalele dumitale – zisea ea, arătând cu bărbia spre sandalele mele, de culoare roz sidefat pe care le cumpărasem direct din vitrină pentru că mi se lipiseră ochii de ele. La început, când am vrut s-o caut, mi-era ruşine de lumea aceea multă de-acolo, de la Casă. Muream de ruşine. Femeile alea care aveau grijă de copilul meu, păreau toate femei ca mine dar, parcă nu ştiu cum, erau altfel. M-am dus o dată până la poartă, să fi avut fata vreo trei anişori. M-am uitat la copiii care se jucau în curte, n-am cunoscut-o care să fi fost. N-am avut curaj şi gata. M-am dus la autogară şi m-am înecat de plâns. Îmi trimitea statul poze cu ea. Cât a crescut, ce face, că învaţă bine… O dată a prins bărbatul poşta. Mi-a dat o mamă de bătaie soră bună cu moartea. O lună am bolit cu coastele frânte; oricât am zis eu că-i nepotriveală şi că s-a greşit adresa, gura lumii îi slobodă şi numa pământul o astupă. Am scris la Casă să nu mai îmi trimită poze, să fie fata sănătoasă şi să nu ştie nimica. Altfel, cine ştie ce năpastă mai dădea peste mine. Cu nebunia bărbatului nu te poţi pune de pricină… 

–         Şi zici că nu-ţi aduci aminte cum o chema…

–         Nu mai ţiu minte, maică, că-s douăjdoi de ani de-atunci…

–         Isabela o cheamă, măicuţă. O cheamă Isabela şi acuma e asistent la Universitate, acolo unde învaţă studenţii.

Matilda şi-a acoperit gura cu colţul basmalei, a mare mirare.

–         Nu mai spune! – şi izbunci în lacrimi. Săracul pui … cum o fi fost sufleţelul lui… A ajuns om învăţat… Maică măiculiţă, bună mai eşti tu cu toată suflarea cea năcăjită! Dacă ar fi rămas aicea şi-aş fi crescut-o eu, era şi ea o biată ţărancă prăpădită… De unde bani de şcoli şi de cele trebuitoare?… Fiecare om are steaua lui! Şi fata asta de-am purtat-o eu, are stea norocoasă… Da tălică de unde ştii de ea? – şi mă săgetă cu ochii ei cei negri, identici cu ai mei. Eşti studentă acolo, la ea la şcoala de zîsăşi?

–         Ştiu pentru că eu sunt Isabela, mămică!

 

………………………………………………………………………………………………………………………..

 

Au trecut patru ani de-atunci şi abia acum am puterea să vă povestesc pentru că, mai întâi, am avut puterea să înţeleg şi să iert. Nimic nu-ţi face mai bine decât iertarea. Să ierţi pe cei care ţi-au greşit şi să te ierţi pe tine pentru faptele şi gândurile necugetate. Împăcarea cu lumea şi împăcarea cu sine – care nu-i uşoară – sunt cheile vieţuirii în tihnă şi armonie cu universul. Cine nu este în armonie va pătimi. Oare dacă aş fi rămas acolo şi m-ar fi crescut maica mea bună, v-aş fi vorbit astăzi despre puterea uriaşă a omului de a-şi modela destinul?”

 

Deşi a sunat demult de pauză, niciun student nu s-a ridicat, nu şi-a închis mapa şi nu a luat seama că e pauză. Deşi lectorul universitar doctor Isabela Cruceanu ieşise din sala de curs cu zâmbetul ei echilibrat amestecând suferinţă şi speranţă…

O explicaţie

O mică şi trecătoare chestiune de ordin „tehnic” mă împiedică să stau mai mult timp în faţa computerului, de asemenea, sunt obligată să-mi menajez ochii.

Cum am infinit de prostul obicei să mă îmbolnăvesc exact între salarii, am ratat şi consultul de specialitate pe care un prieten binevoitor s-a străduit, a făcut eforturi deosebite,  să mi-l înlesnească la un medic specialist, la Timişoara. În Caraş-Severin nu există endocrinolog.  Ştiu, o să spuneţi că sunt inconştientă. De furat încă nu m-am apucat şi nici nu mă paşte gândul, iar de împrumutat, n-am găsit la nimeni – colegii şi prietenii mei sunt la fel de săraci ca mine. La cei îndestulaţi nu am acces. O să spuneţi că nu-mi trebuia o avere. Nu, îmi trebuia maxim un milion (vechi) – pentru drum şi pentru consultaţie. M-am gândit, recunosc, să merg cu o zi înainte şi să rămân în gară până dimineaţa, când trebuia să ajung la medic, la 8 şi jumătate. Dar nu sunt în stare – fizic – să rezist în picioare sau făcând un minim efort, mai mult de două ore. Mi-e mai frică să leşin pe stradă şi să fiu indecentă decât să mor. Cu această ocazie m-am gândit cu adâncime şi logică la moarte. Când eram cu mult mai tânără, moartea mi se părea o prinţesă rea, o duşmancă pe care o puteam înfrunta oricând, căreia puteam să-i tai pletele cu o răsuflare,  căreia puteam să-i râd în nas, voioasă şi încrezătoare. Puteam să-i dau cu tifla, mi se părea un adversar – nu unul obişnuit – lesne de învins.

Când m-a învins lumea, când mi-a frânt inima, când m-au rănit oamenii cei mai dragi – fie plecând în altă dimensiune, fie închizând pur şi simplu geamul prin care ne făceam semne – moartea părea o îndepărtată şi înşelătoare morgana şi oricât încercam să pun mână pe ea, oricât de mult am implorat-o să vină, oricât de cutremurător am implorat-o să vină, ea m-a ignorat. Am urât-o, am detestat-o, am adorat-o.

Acum … Acum nu mă mai tem de moarte şi nici nu o implor. Dar nici nu vreau să-i tai cosiţele. S-a apropiat cu paşi neauziţi şi s-a aşezat în spatele meu, în dreptul umărului stâng, la o jumătate de metru. Am încercat de mai multe ori s-o surprind, se mişcă mereu cu mult mai repede decât ochiul meu. Mă însoţeşte pretutindeni, da parcă ar fi şoimul împăratului. La început m-a stânjenit mica ei greutate, cu timpul greutatea aceea s-a încastrat în umăr. Ştiu că într-o zi, clonţul ei rece şi tăios îmi va curma răsuflarea. Suntem două vase comunicante. Eu slăbesc de puteri, ea se întremează. Mă fortific, ea se pleoşteşte ca o frunză de potbal cu peţiolul desprins. 

 Am căutat ca, în acest drum care mi-a mai rămas, să-mi cer iertare de la cei pe care i-am rănit, să-i iert pe cei care mi-au făcut rău. Cu voie sau fără de voie.  E valabil şi pentru încordările – pe care acum le văd stupide şi puerile – de pe bloguri.

Nu ştim când vine ceasul. Sigur, mai am treabă pe-aici. Aşa mi se pare mie, s-ar putea să fiu absolut redundantă.

Sunt convinsă că acest text vi se va părea patetic, indecent, scandalos poate chiar penibil. Nu uitaţi, exact aşa e şi viaţa. Vă rog să nu mă compătimiţi, nu acesta e sensul acestui text. Nu am nevoie de nimic. Poate de îndrăzneala de a pune piciorul şi a face primul pas pe poteca acestui munte pe care urmează să-l urc.

 

Aşa că, între speranţa că fiecare zi fără diagnostic şi tratament nu are efecte ireversibile, mă duc încolo şi vin încoace. Mi-e dor de voi, recunosc.