O mică şi trecătoare chestiune de ordin „tehnic” mă împiedică să stau mai mult timp în faţa computerului, de asemenea, sunt obligată să-mi menajez ochii.

Cum am infinit de prostul obicei să mă îmbolnăvesc exact între salarii, am ratat şi consultul de specialitate pe care un prieten binevoitor s-a străduit, a făcut eforturi deosebite,  să mi-l înlesnească la un medic specialist, la Timişoara. În Caraş-Severin nu există endocrinolog.  Ştiu, o să spuneţi că sunt inconştientă. De furat încă nu m-am apucat şi nici nu mă paşte gândul, iar de împrumutat, n-am găsit la nimeni – colegii şi prietenii mei sunt la fel de săraci ca mine. La cei îndestulaţi nu am acces. O să spuneţi că nu-mi trebuia o avere. Nu, îmi trebuia maxim un milion (vechi) – pentru drum şi pentru consultaţie. M-am gândit, recunosc, să merg cu o zi înainte şi să rămân în gară până dimineaţa, când trebuia să ajung la medic, la 8 şi jumătate. Dar nu sunt în stare – fizic – să rezist în picioare sau făcând un minim efort, mai mult de două ore. Mi-e mai frică să leşin pe stradă şi să fiu indecentă decât să mor. Cu această ocazie m-am gândit cu adâncime şi logică la moarte. Când eram cu mult mai tânără, moartea mi se părea o prinţesă rea, o duşmancă pe care o puteam înfrunta oricând, căreia puteam să-i tai pletele cu o răsuflare,  căreia puteam să-i râd în nas, voioasă şi încrezătoare. Puteam să-i dau cu tifla, mi se părea un adversar – nu unul obişnuit – lesne de învins.

Când m-a învins lumea, când mi-a frânt inima, când m-au rănit oamenii cei mai dragi – fie plecând în altă dimensiune, fie închizând pur şi simplu geamul prin care ne făceam semne – moartea părea o îndepărtată şi înşelătoare morgana şi oricât încercam să pun mână pe ea, oricât de mult am implorat-o să vină, oricât de cutremurător am implorat-o să vină, ea m-a ignorat. Am urât-o, am detestat-o, am adorat-o.

Acum … Acum nu mă mai tem de moarte şi nici nu o implor. Dar nici nu vreau să-i tai cosiţele. S-a apropiat cu paşi neauziţi şi s-a aşezat în spatele meu, în dreptul umărului stâng, la o jumătate de metru. Am încercat de mai multe ori s-o surprind, se mişcă mereu cu mult mai repede decât ochiul meu. Mă însoţeşte pretutindeni, da parcă ar fi şoimul împăratului. La început m-a stânjenit mica ei greutate, cu timpul greutatea aceea s-a încastrat în umăr. Ştiu că într-o zi, clonţul ei rece şi tăios îmi va curma răsuflarea. Suntem două vase comunicante. Eu slăbesc de puteri, ea se întremează. Mă fortific, ea se pleoşteşte ca o frunză de potbal cu peţiolul desprins. 

 Am căutat ca, în acest drum care mi-a mai rămas, să-mi cer iertare de la cei pe care i-am rănit, să-i iert pe cei care mi-au făcut rău. Cu voie sau fără de voie.  E valabil şi pentru încordările – pe care acum le văd stupide şi puerile – de pe bloguri.

Nu ştim când vine ceasul. Sigur, mai am treabă pe-aici. Aşa mi se pare mie, s-ar putea să fiu absolut redundantă.

Sunt convinsă că acest text vi se va părea patetic, indecent, scandalos poate chiar penibil. Nu uitaţi, exact aşa e şi viaţa. Vă rog să nu mă compătimiţi, nu acesta e sensul acestui text. Nu am nevoie de nimic. Poate de îndrăzneala de a pune piciorul şi a face primul pas pe poteca acestui munte pe care urmează să-l urc.

 

Aşa că, între speranţa că fiecare zi fără diagnostic şi tratament nu are efecte ireversibile, mă duc încolo şi vin încoace. Mi-e dor de voi, recunosc.

Anunțuri