A trecut una dintre verile pe care cu greu le voi putea uita. Din toate părţile, din toate ungherele şi din locurile pe care le credeam încremenite ca-ntr-o tăcere de ţintirim, s-au ivit în cale-mi şi au năvălit peste mine evenimente şi oameni cărora nu le dădusem încă verdictul. Unele, le-am lăsat să  curgă pe firescul  făgaş, altele le-am ignorat aşa cum ignori (teatral) tigrul pe lângă cuşca căruia treci. Ştii că e în cuşcă şi ştii că există riscul să te înhaţe într-un moment de neatenţie.

Copilaria mea a rămas atârnată ca o păpuşă de cârpe în geamul de-acasă. Nu mai am nimic şi nu mai există nimic; poate doar amintirile mele cu contururile teşite şi aurite de lumina experienţei de viaţă. Familie n-am avut niciodată; familie în sensul clasic, concret de familie. M-am întîmplat să mă nasc dintr-o eroare şi eroarea s-a rostogolit crescând de la un an la altul până când, izbind într-un munte de răbdare, s-a oprit şi s-a fărâmat. Din oul acela cu cruste putrefacte a ieşit o fiinţă pe care unii o urăsc din toate puterile şi alţii o adoră necugetaţi. Nu există cale de mijloc, deşi ar fi potrivită şi ar fi şi utilă.

Mai mult m-au făcut ceea ce sunt acum oamenii pe care i-am întâlnit şi care m-au îndrumat o vreme, cât s-au priceput, decât cei care m-au pus în lumea aceasta fără să ştie ce fac. Mai mult m-au încălzit visele mele şi răsuflarea personajelor de cărţi decât un fir de afecţiune părintească. Aşa a fost să fie şi aşa a trebuit să fie: asta văd acum. Cine are de trăit, va trăi. „Cine n-are noroc în Răsărit, n-are nici în Apus” – spune o vorbă din Banat. Nu mă pot plânge de noroc. N-ar fi corect, pentru că nu mi-a lipsit norocul.

Voi scrie aici o frază pe care trebuia demult s-o eliberez. Am vrut s-o eliberez prin alambicul literaturii, s-o atribui unui personaj, însă nu mi-ar fi de-ajuns. Nu m-ar vindeca întrutotul şi nu m-ar despovăra. După momentul concepţiei mele când din stele am coborât cu duhul în pântecul mamei, o întâmplare frecventă în timpul acelui regim. Tata, dintr-o pură prostie, a luat de pe câmpul din spatele casei noastre, o sacoşă de orz, orz ce rămânea după treierat. Un vecin, brigadier la CAP, l-a denunţat şi, evident, i s-a întocmit dosar penal. Mama mea, în al cărei pântec mă legănam, şi-a asumat acel furt in avutul obştesc, în locul tatălui. Nu ştiu ce a crezut. Nu pot să fiu în mintea unei femei de treizeci de ani, însărcinată în a treia lună. Nimeni n-a iertat-o, evident, pe atunci nu exista iertare. Mama mea a stat la închisoarea din Botoşani patru luni. În frig. Cu oasele îngheţate. Cu oasele mele îngheţând şi ele, prefăcându-se-n sticlă. De fiecare dată când am intrat într-o încăpere rece, simt acel frig atavic şi oasele-mi devin traslucide. Nu a venit nimeni la ea, deşi tatăl meu avea un frate care locuia în Botoşani, era miliţian. A spus că îi este ruşine să viziteze o hoaţă. Mama a primit, stând acolo, în celulă cu diferite femei, zahăr candel de la o altă deţinută. A mâncat turtoiul acela – despre care am tot auzit povestindu-se, dar nu l-am gustat niciodată – şi ce mâncare primeau acolo. În patru luni nu a văzut decât acel spaţiu şi oamerii ce-l locuiau. Nu îmi condamn mama pentru acest început al meu atît de nefast; nici regimul nu mai ştiu dacă să-l condamn. Acel copil rahitic, prăpădit şi fragil, căruia nu-i dădea nimeni zile a fost salvat, cârpocit, întremat şi educat tot de acel regim nebunesc şi schizoid. Dacă m-aş fi născut astăzi, cu datele biologice de atunci şi în condiţiile materiale de atunci, n-aş fi trăit, pentru că nimeni nu şi-ar fi permis să-mi cumpere medicamentele necesare supravieţuirii. Am crescut mai mult prin spitale şi prin colonii de copii (erau staţiuni cu regim prelungit, de exemplu, trimestrul doi din clasa a II-a l-am făcut la Vâlcele, Covasna), la Eforie Sud şi la Slănic Moldova.

Nu e nimic de compătimit şi nu e nimic de ironizat. Oamenii vin şi pleacă din lumea aceasta după legi de neînţeles. Aş fi putut fi cu totul altceva şi cu totul altcineva. Dacă m-aş fi născut într-o familie mai şmecheră, aş fi fost, probabil, o tâmpită egoistă şi autosuficientă. Acest măciniş, această moară în zbaturile căreia mă trezesc mereu – pentru că nimic nu mi-a fost uşor şi cu putinţă şi lucruri care altora le vin firesc mie mi-au cerut un efort şi un sacrificiu greu – m-a făcut ce sunt. Se spune că greutăţile, necazurile şi suferinţele îl ticăloşesc pe om. Am simţit şi eu tentaţia de a mă ticăloşi. Asta vine din gena pravoslavnică. N-am reuşit să cad pradă acestei torpori care te face să nu te mai intereseze nimic şi să-ţi duci traiul sub zodia fatalităţii. Până acum, n-am reuşit. N-am reuşit să învăţ să urăsc – deşi mi-ar folosi, la dracu! – pot doar să rământ uluită şi să mă întristez, după câte un puseu de scârbă… Probabil că nu sunt cu mult mai bună decât oricare om din preajma mea, dar eu, dacă am văzut un om căzut, nu m-am aplecat să-l calc pe grumaz. Niciodată n-am lovit un om deja lovit. Niciodată nu mi-am dus furia până la capăt. Niciodată nu voi putea să dezleg fiara şi s-o las liberă. Sunt un om fericit. Poate eu nu realizez, dar cu adevărat sunt un om fericit pentru că ştiu ce preţ are viaţa.