A trecut una dintre verile pe care cu greu le voi putea uita. Din toate părţile, din toate ungherele şi din locurile pe care le credeam încremenite ca-ntr-o tăcere de ţintirim, s-au ivit în cale-mi şi au năvălit peste mine evenimente şi oameni cărora nu le dădusem încă verdictul. Unele, le-am lăsat să curgă pe firescul făgaş, altele le-am ignorat aşa cum ignori (teatral) tigrul pe lângă cuşca căruia treci. Ştii că e în cuşcă şi ştii că există riscul să te înhaţe într-un moment de neatenţie.
Copilaria mea a rămas atârnată ca o păpuşă de cârpe în geamul de-acasă. Nu mai am nimic şi nu mai există nimic; poate doar amintirile mele cu contururile teşite şi aurite de lumina experienţei de viaţă. Familie n-am avut niciodată; familie în sensul clasic, concret de familie. M-am întîmplat să mă nasc dintr-o eroare şi eroarea s-a rostogolit crescând de la un an la altul până când, izbind într-un munte de răbdare, s-a oprit şi s-a fărâmat. Din oul acela cu cruste putrefacte a ieşit o fiinţă pe care unii o urăsc din toate puterile şi alţii o adoră necugetaţi. Nu există cale de mijloc, deşi ar fi potrivită şi ar fi şi utilă.
Mai mult m-au făcut ceea ce sunt acum oamenii pe care i-am întâlnit şi care m-au îndrumat o vreme, cât s-au priceput, decât cei care m-au pus în lumea aceasta fără să ştie ce fac. Mai mult m-au încălzit visele mele şi răsuflarea personajelor de cărţi decât un fir de afecţiune părintească. Aşa a fost să fie şi aşa a trebuit să fie: asta văd acum. Cine are de trăit, va trăi. „Cine n-are noroc în Răsărit, n-are nici în Apus” – spune o vorbă din Banat. Nu mă pot plânge de noroc. N-ar fi corect, pentru că nu mi-a lipsit norocul.
Voi scrie aici o frază pe care trebuia demult s-o eliberez. Am vrut s-o eliberez prin alambicul literaturii, s-o atribui unui personaj, însă nu mi-ar fi de-ajuns. Nu m-ar vindeca întrutotul şi nu m-ar despovăra. După momentul concepţiei mele când din stele am coborât cu duhul în pântecul mamei, o întâmplare frecventă în timpul acelui regim. Tata, dintr-o pură prostie, a luat de pe câmpul din spatele casei noastre, o sacoşă de orz, orz ce rămânea după treierat. Un vecin, brigadier la CAP, l-a denunţat şi, evident, i s-a întocmit dosar penal. Mama mea, în al cărei pântec mă legănam, şi-a asumat acel furt in avutul obştesc, în locul tatălui. Nu ştiu ce a crezut. Nu pot să fiu în mintea unei femei de treizeci de ani, însărcinată în a treia lună. Nimeni n-a iertat-o, evident, pe atunci nu exista iertare. Mama mea a stat la închisoarea din Botoşani patru luni. În frig. Cu oasele îngheţate. Cu oasele mele îngheţând şi ele, prefăcându-se-n sticlă. De fiecare dată când am intrat într-o încăpere rece, simt acel frig atavic şi oasele-mi devin traslucide. Nu a venit nimeni la ea, deşi tatăl meu avea un frate care locuia în Botoşani, era miliţian. A spus că îi este ruşine să viziteze o hoaţă. Mama a primit, stând acolo, în celulă cu diferite femei, zahăr candel de la o altă deţinută. A mâncat turtoiul acela – despre care am tot auzit povestindu-se, dar nu l-am gustat niciodată – şi ce mâncare primeau acolo. În patru luni nu a văzut decât acel spaţiu şi oamerii ce-l locuiau. Nu îmi condamn mama pentru acest început al meu atît de nefast; nici regimul nu mai ştiu dacă să-l condamn. Acel copil rahitic, prăpădit şi fragil, căruia nu-i dădea nimeni zile a fost salvat, cârpocit, întremat şi educat tot de acel regim nebunesc şi schizoid. Dacă m-aş fi născut astăzi, cu datele biologice de atunci şi în condiţiile materiale de atunci, n-aş fi trăit, pentru că nimeni nu şi-ar fi permis să-mi cumpere medicamentele necesare supravieţuirii. Am crescut mai mult prin spitale şi prin colonii de copii (erau staţiuni cu regim prelungit, de exemplu, trimestrul doi din clasa a II-a l-am făcut la Vâlcele, Covasna), la Eforie Sud şi la Slănic Moldova.
Nu e nimic de compătimit şi nu e nimic de ironizat. Oamenii vin şi pleacă din lumea aceasta după legi de neînţeles. Aş fi putut fi cu totul altceva şi cu totul altcineva. Dacă m-aş fi născut într-o familie mai şmecheră, aş fi fost, probabil, o tâmpită egoistă şi autosuficientă. Acest măciniş, această moară în zbaturile căreia mă trezesc mereu – pentru că nimic nu mi-a fost uşor şi cu putinţă şi lucruri care altora le vin firesc mie mi-au cerut un efort şi un sacrificiu greu – m-a făcut ce sunt. Se spune că greutăţile, necazurile şi suferinţele îl ticăloşesc pe om. Am simţit şi eu tentaţia de a mă ticăloşi. Asta vine din gena pravoslavnică. N-am reuşit să cad pradă acestei torpori care te face să nu te mai intereseze nimic şi să-ţi duci traiul sub zodia fatalităţii. Până acum, n-am reuşit. N-am reuşit să învăţ să urăsc – deşi mi-ar folosi, la dracu! – pot doar să rământ uluită şi să mă întristez, după câte un puseu de scârbă… Probabil că nu sunt cu mult mai bună decât oricare om din preajma mea, dar eu, dacă am văzut un om căzut, nu m-am aplecat să-l calc pe grumaz. Niciodată n-am lovit un om deja lovit. Niciodată nu mi-am dus furia până la capăt. Niciodată nu voi putea să dezleg fiara şi s-o las liberă. Sunt un om fericit. Poate eu nu realizez, dar cu adevărat sunt un om fericit pentru că ştiu ce preţ are viaţa.
Pingback: Portret « Noaptebunacopii's Blog
Eu sunt dintre cei care te iubesc.
Şi eu. Mulţumesc.
Dar cei care mă urăsc, de ce m-or fi urând? Că nu pot avea nicio explicaţie…
Nu exista nicio explicatie…
Nebunia, fascinanta nebunie -pentu cei ce se pretind a fi normali – nu poate fi explicată pe cale logică. Încă.
Cine operează cu jumătăţi de adevăr va avea parte de înjumătăţiri. Cu ce măsură dai, cu aceea primeşti.
Ura te leagă de persoana pe care o urăşti….Probabil, că cei care te urăsc, au ceva să îţi transmită. Singura lor modalitate prin care se pot manifesta este a urii, o metodă primitivă şi laşă. Oamenii vorbesc urât pentru că nu au în vocabular cuvinte alese, oamenii lovesc pentru că nu au la indemână gesturi umane, …. oamenii urăsc pentru că nu pot spune tare şi răspicat că eşti deosebită. 🙂 Mă bucur că ai avut o vară plină. Mama ta, prin gestul ei a fost SUPERIOARĂ. Dar ai plătit TU. La fel de superioară, (dacă superior ar putea avea termen de comparaţie). O toamnă caldă ne aşteaptă.
Kitt,
Cuvintele tale sunt măgulitoare, recunosc.
Nu ştiu dacă a fost o dovadă de superioritate; au rămas acasă alţi doi copii mai măricei, dar nici ei foarte măricei. Când s-a întors din puşcărie, i-a găsit în aceiaşi bascheţi în care îi lăsase, acum rupţi. Poate din instinct de conservare… Fără tata, ar fi fost fără niciun venit şi nici pe aceia nu i-ar fi putut creşte. Mi s-a reproşat de mai multe ori că am făcut din condiţia mea de copil foarte sărac (şi foarte deştept, adaug eu cu trufie :D) un apanaj şi o scuză. Este greu să explic curat cât de tare m-a îndârjit sărăcia. Este foarte complicat să explic cât de cumplit a fost să macin umilinţă şi frustrare şi să le transform în stele. Este imposibil să explic cât de mândră sunt că am reuşit să-mi înving condiţia şi ce suflet schilodit am târât după mine pînă am reuşit să-l învăţ să zboare şi să nu se teamă de nimic.
Ştii, psihologii (iaca!) spun că un copil care ştie că nu a fost dorit şi care nu a fost iubit nu va fi niciodată în stare să ofere, să dăruiască, să fie fericit. Ei, eu am contrazis această teorie a psihologilor americani. Mi-ar place să nu zăresc cu coada ochiului balastul care mă ţine legată de pământ. Dar nu pot să mă prefac că nu există.
Despre ură, numai de bine. 🙂
” … nu pot avea nicio explicaţie…” – pun pariu ca respectivii sunt, din pura intamplare, foarte uniti !
Cine seamănă vânt culege furtună.
Iti doresc sa fii fericita si iubita!
E atat de multa tristete si suferinta in copilaria ta, perioada cand ar fi trebuit sa fii cel mai mult iubita, sa fii ocrotita chiar in saracie.
Esti de admirat ca ai reusit sa ajungi sa fii ceea ce esti.
P.S.De ce esti sigura ca unii te urasc?Daca nu te iubesc nu inseamna ca te urasc.Poate sunt invidiosi.
G1b2i3,
Am citit nişte lucruri … greu de catalogat. Scrise, despre mine, de o fiinţă pentru care am blocat instinctul de conservare. Aceste „adevăruri” erau adresate unei fiinţe necunoscute, unui anonim. Jumătăţi de adevăruri. Jumătăţi de minciuni. Încropeli din auzite şi din bănuieli. Sigur, aş putea fi şi chipul pe care acest om la care am ţinut mult, l-a răsfrânt într-o băltoacă împuţită. Sunt şi asta şi sunt mai mult decât atât. Sau mai puţin. Este greu de catalogat un asemenea fel de a aborda lumea şi oamenii. Din care motiv poţi împânzi universul cu fiere, dacă nu din ură?
Am fost fericită în copilărie. Am avut un frate mai mare cu zece ani – astăzi muribund, într-un pat obscur de spital, abandonat şi inutil ca un pansament folosit – care m-a învăţat să trag cu arcul cu săgeţi. Îmi făcea prăştii din crăcane de alun şi m-a învăţat să fluier – ceea ce-i extraordinar! Am avut o soră mai mare (tot timpul mai raţională şi mai cinică) şi o mai am şi astăzi, care mi-a amendat prostiile şi care a fost un model pentru mine. Sigur, eram o povară pentru ei, pentru că eram mereu bolnavă.
Am învăţat să merg pe bicicletă la 6 ani, pe bicicleta pe care i-o furam tatei, din şopru, după ce venea de la „făbrică”. Ce bătaie luam la întoarcere, e altă poveste. 🙂
Am avut tolocuţa (un loc viran cam cât un stadion) unde băteam mingea şi ne jucam din răsărit în asfinţit. Aveam pomi din care mâncam, râuri în care ne scăldam, poveşti de povestit. Am avut o copilărie nemaipomenită, ca-n basme. Odată cu „intrarea în lume” am realizat că suntem fii diferiţi, ai unor taţi mai săraci sau mai bine situaţi, că e important „partidu” (habar n-aveam ce-i aia) şi locul de muncă al acestor părinţi. Pentru mine, până la liceu, n-a contat deloc faptul că eram fata unui tinichigiu, puţin îmi păsa. Îmi păsa doar că nu am pantofi noi şi uniformă nouă – ca a colegelor – în fiecare toamnă. Şi cred că nici de asta nu-mi păsa prea tare. Voiam să cresc şi să fiu „cineva”. După ce mi s-a părut că sunt „cineva” am ajuns „altcineva”. Acum sunt din ce în ce mai mult „eu”. Sper că sunt.
„Mai avem puţin, foarte puţin, până sus” (Seferis)
Spunea un sfant(nu mai stiu care):”nu-mi da Doamne nici prea putin,ca sa te hulesc,dar nici prea mult ca sa te uit”….cred ca avea dreptate!
Mama ta a facut un gest greu de catalogat,trebuie ca i-a fost cumplit….Si ce pret!Esti un mare dar,pt noi toti!
Rodica,
Mama mea mereu a făcut tot felul de gesturi uluitoare, pentru noi. Asta n-o împiedică să ne cunoască în adevăr. Nimeni nu mă cunoaşte cum mă cunoaşte ea. Nu ştiu să spun nimic despre mama. Este şcoala mea, este ţelul, este puterea uriaşă a lumii nevăzute a dragostei pe care doar mama o are pentru copii (copiii nu iubesc, copiii au nevoie de un cerc al siguranţei şi de o direcţie). Cine pretinde că îl iubeşte copilul e zărghit.
Sunt un dar? Ştiu şi eu… M-aş bucura să fie aşa. Chiar dacă scriu aşa de frumos uneori – o recunosc până şi eu – sunt suma durerilor şi suferinţelor, ale mele şi ale celor apropiaţi; sunt un om dificil şi încăpăţânat şi de o naivitate vecină cu prostia. În privinşa oamenilor, mai ales.
Oricum, mă bucur că vă am pe voi. De la această distanţă nu ne putem face rău. Deşi cuvintele sunt cele mai teribile arme. Eu cred în sacralitatea cuvintelor. 🙂
Gabriela,
pana acum,n-am intalnit frumusete mai mare ca aceea nascuta din durere si cizelata prin suferinta(de la poezie pana la sufletul omului);as vrea sa-ti pot oferi o imbratisare nevazuta,ori de cate ori ai nevoie…
Gabi, Gabriela, Gabita, te imbratisez cu multa sinceritate, prietenie, si dor! Fara exagerare esti tipul de om pe care intodeauna l’am admirat, iubit, si dorit! Tu Gabriela, sincer, ma faci sa ma simt mindru ca sint roman!
Te imbratisez- Marian
In labirintul asta al prostiei si incrancenarii supravietuim cum putem, Gabriela. Iar adevaratele valori si lectii de viata in care trebuie sa credem acum ies la iveala, caci perla se vede cel mai bine in noroi.
Pingback: Nguyen Du (1765-1820) – Varietăţi « Orfiv
Pingback: Viitorul | Caius
Pingback: Evert Collier, pictor olandez sec. XVII-XVIII « my heart to your heart
Gabriela, lasa-i in prostia lor pe cei care te urasc! Asa e scris, unii sa stea mereu cu cotul pe gardul celorlalti!
Superba povestea ta! Iti transmit un gand bun si CALD din Botosani!
Am fost de câteva ori în Botoşani, fie la concursuri literare, fie în excursii. N-am recunoscut niciu loc 😀
Lacul e superb. La fel clădirile vechi (cred că evreieşti, semănă cu acelea din oraşul natal, Rădăuţi). Şi Ipoteştiul îţi face cu ochiul…
Nu am de gând să studiez ura nimănui. O accept ca atare, fără explicaţii.
Pingback: Raţa – IV | Ioan Usca
Sarut mana, Gabriela !
Nu scrii o perioada buna, da’ si cand iti vineeeeee, nu te mai opresti. Nici nu-mi doresc sa te opresti, Doamne fereste ! 🙂
E o vorba de-a noastra, care se aplica de fiecare data cand unii au grija sa ne muste de….partile moi; ” cainii latra, ursu’ merge „.
Nimic mai adevarat.
Probabil ca, fiindu-le imposibil sa-ti inteleaga cuvintele sau sa se ridice la nivelul tau intelectual, le este mult la indemana sa injure.
Deh, ai nostri….
Avem o multime de alte lucruri de facut , decat sa coborim in mocirla altora.
Scrii superb !! Nu ma satur !!
free_spirit,
Şi realitatea „nu precupeţeşte niciun efort” ca să citez din clasici.
Ei, mi-a trecut.